Căpitanul Ahab

Când l-am întâlnit prima oară, Eugen Jebeleanu nu mai era un om tânăr – avea 60 de ani. Ce m-a șocat la el era însă tinerețea. Nu una făcută, jucată – o tinerețe autentică, lăsându-l să-și petreacă ore în șir cu mult mai tinerii săi convivi. Îi cântărea cu ochiul omului trecut prin multe, încercând să ghicească cum vor reacționa ei, când le va veni rândul să treacă prin multe. Cum și cine vor fi ei, ieșiți din încercări pe care abia de le bănuiau.

Când m-a lăsat să înțeleg că devenisem prietenul său, Eugen Jebeleanu nu mi-a ținut un discurs de investire și nici nu a așteptat de la mine unul de mulțumire. Ca din senin, într-o seară, la Capșa, și-a deschis sufletul, povestindu-mi câteva episoade din viața sa. Era extrem de zgârcit cu asemenea confesiuni și am înțeles, fără să mai fie nevoie de nici o explicație, că devenisem prietenul său. Nu simțea nevoia mai niciodată să se explice – nici în legătură cu o opțiune, nici în legătură cu o iubire, nici în legătură cu disprețul. Opta, iubea și disprețuia. Atât.

"If you had to be there (and are lucky not to), it's better that Jebeleanu render the experience." Andrei Codrescu

Când scriu aceste rânduri, Eugen Jebeleanu ar fi trebuit să împlinească 100 de ani. Imaginea cea mai pregnantă pe care o port cu mine este a lungilor noastre ore de “pescuit”. Îmi cumpărase o undiță, mă lua cu el pe dig și stăteam acolo ore în șir fără să prindem nimic.

O singură dată am pus pe tapet futilitatea ședințelor noastre de pescuit: “Aici nu e nici un pește…  Nimeni nu a prins vreodată vreun pește aici…  Trebuie să găsim un alt loc…”  “Da, știi dumneata chestia asta… Taci, că sperii peștii.“ Am înțeles că mă lua cu el nu să pescuim sau să facem politică, cum ne bănuiau unii și alții. Mă lua cu el spre a exersa tăcerea. Așteptarea.

 

Iași, 1977 - Festivalul de poezie Mihai Eminescu - Radu Popescu, Dorin Tudoran, Eugen Jebeleanu și Ileana Mălăncioiu. Foto: Adrian Șerban.

Când scriu aceste rânduri, îmi amintesc că, de câteva ori, am prins amândoi niște pești. Eugen Jebeleanu i-a aruncat de fiecare dată înapoi, în mare, și m-a somat să fac același lucru cu ce prinsesem: “Dă-le dumul… Ăștia nu sunt pești… Niște amărâți… Aruncă-i înapoi…”

Când scriu aceste rânduri, mă întreb dacă nu cumva Eugen Jebeleanu  a fost – în lungile, enigmaticele sale tăceri și în scurtele dar violentele sale izbucniri – un fel de căpitan Ahab, imputându-și că n-a văzut în guvidele ajutat să scape cu viață monstrul ce avea să nenorocească milioane de vieți.

Lui Eugen Jebeleanu chiar i s-a întâmplat Moby Dick.

Mă lua cu el la malul apei, cu gândul de-a avea un martor, în caz că monstrul se va arăta încă o dată în calea sa. Nu s-a arătat. Sau nu l-am văzut eu. Dar ca unul ce am petrecut atâtea ore în tăcere și așteptare pe betonul digului, mă suspectez câteodată că m-am îmbolnăvit eu însumi de Moby Dick.

Și parcă aud de departe acel amenințător: “Call me Ishmael.”

 

 

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in