Când dl Vladimir Tismăneanu ține morțiș să fie luat drept “Sforărici Arvunescu” și o precizare a dlui profesor Michael Shafir

Photo-blog-7-150x150[1]Dl Vladimir Tismăneanu publică aici un text cu titlul “Sunt cățelul lui Băsescu!” Într-un răspuns adresat dlui Peter Manu, se referă și la mine. Cum și în legătură cu ce, nu mai reiau prin citate, comentariul dlui Tismăneanu fiind accesibil deschizând link-ul de mai sus.

Răspund:

1. În 1999, personajul — cvasi-fictiv, cvasi-real – ”Sforărici Arvunescu” nu avea nici în clin, nici în mânecă cu dl Tismăneanu. Exact cum menționează că i-am spus în acel moment. Că dl Tismăneanu dorește, în 2014, să meargă pe linia de gândire ”Eu sunt Bibicul, nene Iancule…” este o opțiune pe care nu o înțeleg, dar trebuie să o respect.

2. Nu era nevoie să îl “asigur” pe dl Vladimir Tismăneanu că nu aveam cum fi printre intelectualii pe care îi blama în textul Domniei sale. Avea toate dovezile că nu mă număr printre ei. Așa cum m-a și ”asigurat”.

3. Este adevărat că numele meu a fost menționat într-un Raport Wiesel. Împreună (dl Tismăneanu uită să menționeze acest lucru) de numele dnei Monica Lovinecu și cele ale dlor Nicolae Manolescu și Gabriel Liiceanu.

Atunci când am refuzat onoranta invitație a dlui Tismăneanu de a face parte din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, printre motivele pe care i le-am numit a fost și existența acelui raport pe site-ul Președinției.

Mi s-a părut aberant ca, pe de-o parte, să mă număr printre membrii unei Comisii Prezidențiale, în timp ce, pe de altă parte, figuram alături de dna Monica Lovinescu și dnii Liiceanu și Manolescu în acel raport postat pe site-ul Președinției.

M-am referit și public la această incompabilitate, scriind că, atâta vreme cât o asemenea aberație rămâne postată pe site-ul Președinției, nu am motive să fac parte dintr-o Comisie Prezidențială. Iată citate din cele scrise atunci:

”Pe site-ul Preşedinţiei există un document în care, alături de nume ca Monica Lovinescu, Nicolae Manolescu şi Gabriel Liiceanu, numele meu este terfelit…/…/Înainte de a mi se transmite invitaţia de a face parte dintr-o comisie prezidenţială, s-ar fi cuvenit ca Preşedinţia să-mi ceară scuze pe acelaşi site iar comentariile aberante trimise la coşul de gunoi electronic. Nu sunt interesat de sportul naţional de-a scuipatul pe obrazul drept şi pupatul pe obrazul stâng.”

4. Respectul pentru o discuție din care să nu fie surghiunită logica mă face să întreb câteva lucruri:

  • Dacă ne-a considerat vinovați de cele menționate în acel raport, de ce ne-a invitat dl Tismăneanu pe mine, dna Lovinescu și dl Manolescu să facem parte din Comisia Prezidențială?
  • Dacă l-a considerat vinovat și pe dl Gabriel Liiceanu de cele menționate în acel raport, cum de se află în relații atât de apropiate astăzi cu directorul editurii Humanitas?
  • Dacă m-a considerat vinovat de toate cele pe care le menționează azi, de ce m-a rugat dl Tismăneanu, în anul 2007, să trimit o scrisoare Universității Maryland prin care să sprijin acordarea prestigiosului Distinguished International Service Award Domniei sale
  • De ce,  în 2005, a fost fericit că l-am inclus în colegiul editorial al revistei democracy@large alături de nume ca Allen Weinstein, Thomas Carothers, Pavol Demeš, Bronislaw Geremek, Jean-François Revel, Carl Gershman, Marc F. Plattner, Miklos Marschall, Torquato Jardím, Soon Juan Chee, Fidaa Shehada, Julian Geran Pilon și alții?

5. Nu am reacționat la moartea lui Michael Radu “după o lună.” Sosit seara din Columbia și găsind mesajul soției sale, Patricia, am plecat a doua zi la Philadelphia ca să fiu alături de familia lui Michael, de foștii săi colegi de la FPRI și să spun, printre reprize de plâns, câteva cuvinte la înmormântarea lui Michael.

6. Michael Radu a murit cu o imensă tristețe în suflet, profund dezamăgit de dl Tismăneanu. Pur și simplu nu mai vroia să audă numele acestuia. Nu înțelegeam de ce. Nu dorea să vorbească prea mult despre asta, dar, într-o seară la Wahington, mi-a spus despre ce era vorba.

Da, când am văzut ”tributul” semnat de dl Tismăneanu, m-a cuprins sila. Iată ce am scris în revista Timpul de la Iași, text publicat și pe primul meu blog, platformă închisă după o vreme, dar din care am preluat texte pe blogul nou deschis – aici.

Așa cum unii colecționează biciclete, pe care, după ce le folosesc o vreme, le abandonează, tot așa alții colecționează oameni, pe care-i tratează ca pe biciclete.

7. Revenind la raportul menționat de dl Tismăneanu, ce uită să menționeze Domnia sa, este că dl Nicolae Manolescu și eu ne-am trezit pomeniți în raportul respectiv (și) grație unei celebre operații de intoxicare:

În ziua de 9 noiembrie 1999, un redactor al serviciului românesc de la Deutsche Welle, dl Petre Iancu, a prezentat pe post un text semnat, în influentul Neue Züricher Zeitung cu trei zile mai devreme, 6 noiembrie, de dl Dieter Schlesak. Încălcând orice etică profesională, dl Iancu a inventat un paragraf pe care l-a atribuit dlui Schlesak. Iată acel paragraf:

“Tratarea amnezică a acestei părți a trecutului totalitar românesc chiar de către intelectuali de prestigiu, precum Dorin Tudoran sau Nicolae Manolescu, grevează serios acreditarea ca autentică și solidă a democrației românești, punând ca atare o piedică majoră în calea integrării României în structurile europene și euroatlantice.”

Agenția de știri RADOR a preluat informația și restul a venit de la sine.

Am trimis o scrisoare conducerii postului de radio Deutsche Welle (pe care am publicat-o și în ziarul Adevărul) semnalând infracțiunea săvârșită de dl Iancu. Am primit scuzele de rigoare, mai întâi din partea dlui Emil Hurezeanu, directorul departamentului românesc, după care am primit o scrisoare de scuze din partea conducerii radioului, printr-o scrisoare semnată de dl Dietrich Schlegel. În scurtă vreme, am primit și un mesaj din partea dlui Petre Iancu, o scrisoare de scuze/explicații cu un început urmuzian:

“Stimate domnule Tudoran, înțeleg puternica iritare pe care v-a iscat-o nu numai dvs reproducerea eronată a articolelor apărute recent în NZZ. Sunt din păcate nevoit să recunosc, că, dincolo de iresponsabila preluare a unui comentariu personal drept citat, și de răuvoitoarea prezentare a unei moderații drept revistă a presei nu sunt la adăpost nici eu de critici îndreptățite.“!?!

Dar, la urma urmelor, ce l-a determinat pe dl Iancu să comită mistificarea respectivă?

Iată:

“Această eroare este în opinia mea cu atît mai regretabilă, cu cît în cauză sunteți dvs, un om și un intelectual al cărui curaj rarisim în fața aparatului represiv comunist l-am admirat întotdeauna. Poate că tocmai această prețuire îndelungată, ultragiată de sentimental că n-ați abordat în scris crimele comise sub regim antonescian cu aceiași fermitate cu care le-ați denunțat pe cele comuniste, m-a determinat să introduc numele dvs. într-un context apt să provoace mistificări.”

Finalul scrisorii este apoteotic:

“În fine, regret cu atît mai mult cele întîmplate, cu cît întreaga chestiune ar putea fi de natură să vă dăuneze în carieră. Sperînd că măcar acest lucru nu se va întîmpla și că primți aceste explicații, închei asigurîndu-vă de stima mea.“

8. Cum sunt compromis în ochii dlui Tismăneanu, să-i reamintesc aici toată această afacere murdară văzută prin ochii unui om pe care dl Tismăneanu îl vede, și azi, cu ochi buni. Iată câteva fragmente dintr-un editorial al dlui Nicolae Manolescu purtând titlul “Cum am periclitat aderarea României la structurile europene”:

Titlul editorialului meu nu este, din pãcate, o glumã. Acuzatia pe care el o contine a fost formulatã si a circulat în media româneascã si europeanã. Am luat cunostintã de ea din ziarul Adevãrul, din 11 noiembrie. Indicînd drept sursã postul de radio Deutsche Welle, citat de Agentia RADOR, Adevãrul se referea la douã articole despre România din cotidianul elvetian Neue Zürcher Zeitung (6 noiembrie). Din articolul d-lui Dieter Schlesak, cunoscutul poet român, stabilit în Germania, erau reproduse aceste cuvinte: “Tratarea amnezicã a acestei pãrti a trecutului totalitar românesc chiar de cãtre intelectuali de prestigiu, precum Dorin Tudoran sau Nicolae Manolescu, greveazã serios acreditarea ca autenticã si solidã a democratiei românesti, punînd ca atare o piedicã majorã în calea integrãrii României în structurile europene si euroatlantice”. Stiindu-l de ani buni pe dl Schlesak, mi-a venit greu sã cred cã ar putea sã scrie negru pe alb o asemenea enormitate. Am verificat, împreunã cu dl Dorin Tudoran, faptele, ca sã zic asa, si am descoperit cã pasajul cu pricina nu se aflã în textul din Neue Zürcher Zeitung si nu apartine, asadar, d-lui Schlesak. El a fost introdus în comentariul de la Deutsche Welle (9 noiembrie), acela preluat de RADOR, si care a fãcut obiectul notei critice din Adevãrul. Ca urmare a unei scrisori adresate de dl Tudoran postului german de radio (poate fi cititã si în Adevãrul din 22 noiembrie), dl Emil Hurezeanu, directorul postului, a confirmat falsul, prezentîndu-ne scuzele de rigoare. În Adevãrul (tot din 22 noiembrie) amestecat fãrã voia lui în scandal, dl Cristian Tudor Popescu revine cu un comentariu foarte acid, remarcînd, pe bunã dreptate, cã autorul falsului s-ar cuveni sanctionat administrativ si cã scuzele, oricît de limpezi, de neechivoce, ale directorului nu pot închide dosarul. 

Sînt de pãrerea d-lui Popescu. Ce vom face, mai departe, dl Tudoran si cu mine, e însã o problemã care ne priveste exclusiv. Problema pentru care scriu acest editorial este alta si priveste, cred, mult mai multã lume. Ne aflãm în fata unui clasic caz de intoxicare a opiniei publice prin presã. Autorul emisiunii de la Deutsche Welle, pe care am evitat sã-l mentionez pînã acum, dl Petre Iancu, nu se face vinovat de nepricepere gazetãreascã, ci de manipulare constientã a informatiei. Formula prin care a introdus în discutie pasajul inexistent în Neue Zürcher Zeitung a fost: “N.Z.Z. observã în context – pe drept cuvînt”. Comentînd-o, dl Hurezeanu admite cã autorul ei “a omis sã marcheze în mod categoric unde se opresc citatele din N.Z.Z. si unde încep consideratiile sale personale”. Din pãcate, lucrurile sînt mai grave: formula d-lui Iancu marcheazã în mod categoric apartenenta rîndurilor incriminate la articolul din ziar. În plus, primeste deplinul acord al d-lui Iancu (“pe drept cuvînt”). Tipul acesta de inducere în eroare a ascultãtorilor – grosolan si eficient – îl descalificã profesional pe dl Iancu si aruncã asupra postului de radio o luminã urîtã. Stressul, febra activitãtii în direct, de care pomeneste dl Hurezeanu explicã si justificã multe în gazetãrie, dar n-au nici o legãturã cu manipularea deliberatã a opiniei publice./…/

Dl Iancu nu e un simplu falsificator (articolul d-lui Schlesak contine referiri pozitive la dl Tudoran si la mine, care nu pot fi considerate nici mãcar “atitudini critice”, dupã aprecierea d-lui Hurezeanu), d-sa procedeazã dupã un calcul precis, care a dat deseori rezultate, urmînd un scenariu stabilit cu grijã. S-a folosit de Deutsche Welle doar fiindcã acolo era amploaiat. Ne putea calomnia oriunde, cu aceeasi ticãloasã nonsalantã. Dl Iancu ar putea apartine spetei de mercenari ideologici care-si oferã serviciile contra cost. Faptul cã este evreu nu mã convinge neapãrat sã-l asez printre fundamentalistii religiei sale. N-am un respect mai mare pentru fanatici si extremisti decît pentru mercenari. Dl Iancu este un banal pion pe o tablã pe care altii joacã sah. N-am, în afarã de o imensã silã, nici un sentiment fatã de dl Iancu.”

9. O temă predilectă a dlui Tismăneanu (și a unora dintre prietenii săi de azi) este lipsa de solidaritate. Dar când am stat noi, românii, bine la acest capitol? Iată ce nota (în 1999) un comentator, după episodul în care dl Manolescu și eu am “pus în pericol integrarea României în structurile europene și euroatlantice” (folosirea fontelor “bold” aparține comentatorului din care citez):

“Ne-am mai putea întreba, totuși, ce s-a ales din spiritul de solidaritate al elitei intelectuale românești – acel spirit de grabă mobilizat sub formă de liste și semnături pentru susținerea unor cauze de tot felul – care, în fața acestei grosolane calomnieri a celor doi importanți oameni de cultură români își înfundă capul între urechi fără să schițeze nici cel mai mic semn că respinge și dezavuează o asemenea mârșăvie? Cu excepția Adevărului, n-am citit nicăieri protestele elitei intelectuale față de asemenea încercări de a compromite prestigiul și onestitatea a doi dintre cei mai de seamă exponenți ai săi… “

Nici dl Tismăneanu, nici alți intelectuali care se plâng azi că sunt victimizați de calomniatori, mercenari și derbedei nu au scos în acel moment capul dintre urechi, dar îi trag pe alții, azi, de urechi că nu au spirit de solidaritate. A se scuti, Mitică…

10. În aceste zile, sunt puține afirmațiile dlui Tismăneanu pe care le mai pot lua în serios. Iată însă una pe care o îmbrățișez cu toată căldura: Trecutul nu poate fi rescris, dacă vrem să rămânem fideli adevărului.”

La care trebuie adăugat doar: “Nici prezentul nu poate fi rescris, dacă vrem să rămânem fideli adevărului.”

11. Întrebarea este – chiar vrem?

12. Că dl Vladimir Tismăneanu ține morțiș să fie luat azi drept personajul (cvasi-fictiv, cvasi-real) ”Sforărici Arvunescu” – este o comedie. Că ține să rivalizeze cu dl Petre Iancu – e o dramă. Sper să evite măcar tragedia.

Eschivele de acest fel nu rezolvă crizele de identitate etică. Le acutizează.

dt_signature2-e1270748737227[1]

*

Primesc, spre publicare, din partea dlui Michael Shafir (Professor Emeritus, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca), următoarea precizare:

To whom it may concern,

În limba engleză există expresia de mai sus, folosită în general cu țintă exactă, dar utilizată la modul generalizator, ca și cum ar fi utilă și altor scopuri sau destinatari. O utilizez și eu aici, convins fiind că destinatarul o percepe și el ca atare.

Într-un schimb de benevole comentarii cu domnul dr. Peter Manu în subsolul unui articol apărut pe http://www.contributors.ro/politica-doctrine/sunt-catelul-lui-basescu, domnul profesor Vladimir Tismăneanu intenționează să demonstreze făcând apel la numele meu că este de mult victimizat de dl. Dorin Tudoran. Recurge în acest scop la mijloace ce îl caracterizează, aș adăuga.

Dacă se ferea până recent ca Jdanov de literatură să pomenească numele subsemnatului, iată că redevin “utilizabil.” In câteva zile o face a doua oară, nemaiapelând nici la învățăcei plasați la CEU sau alminteri, nici la comentatori nesemnați sau scriind sub porecle.

Cum se referă la conflictul dintre mine și Dorin Tudoran din anul 1998 (vezi articolul meu din Sfera Politicii no. 61, iulie-august ale aceluiași an) și la schimbul de replici între noi doi în România literară, împreună cu “contribuțiile” domnului Nicolae Manolescu, mă văd nevoit să-i amintesc domnului profesor că se afla pe atunci în deplină cunoștiință de cauză cu intențiile mele, că nu s-a pronunțat public nicicum în “cestiune,” în schimb a avut grijă să circule printre unele dintre personajele atacate de mine versiuni antecedente ale articolului pe care i-l trimisesem pentru a-i consulta opinia.

Michael Shafir

 

 

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in