Campaniile și ferocitatea ridicolului

Ridicolul campaniilor anti Cărtărescu a început să depășească lipsa de măsură a campaniilor pro Cărtărescu. Un record nu tocmai la îndemâna oricui. Acuzațiile care i se aduc scriitorului aparțin unui absurd extrem de elastic: de la lipsa totală de talent la colaborare cu Securitatea, de la citate care nu-i aparțin la prestarea de servicii pentru SIE, de la plagiat la lipsă crasă de patriotism etc. În fond, de la cele electorale la cele de altă natură, campaniile sunt lovite de un exclusivism atroce și, de cele mai multe ori, sfârșesc în ridicol. Chiar și atunci când își ating scopul lumesc al victoriei cu orice preț.

Deși pretind că doresc să ”deschidă ochii” opiniei publice (sau al juriilor, comisiilor, comitetelor etc.), cele mai multe dintre campanii bat record ”absolut” după record ”absolut” în răspândirea unui soi de orbire contagioasă. Cu cât mai mulți nevăzători, cu atât mai mulți cuvântători. Din trunchiul unei ”exagerări pozitive” sau al unei ”exagerări negative”, curând crește o pădure deasă, în care bunul simț este prădat ca-n codru. Și în acest sport suntem printre cei mai buni, căci nu degeaba este ”codrul frate cu românul”. Apoi ne plângem că nu mai ajungem și noi să vedem orașul, iar când suntem scoși în oraș, unii observă, cu dreptate, că ne comportăm ca-n codru.

Prins, ca între fălcile unei menghine, între valul exaltat al adulației și cel turbat al negării totale, stimulând în ultimii ani acest soi de paroxism imbecil prin asumarea unui partizanat politic, Mircea Cărtărescu dă el însuși semne de orbire într-un spațiu esențial pentru el și pentru alții. N-am reușit încă să înțeleg dacă declarațiile sale, făcute după anunțarea câștigătorului Premiului Nobel pentru Literatură din acest an, au fost scoase dintr-un context de bun-simț și inteligență (regimul în care operează, de obicei, Cărtărescu) și aruncate cu intenție în zona ridicolului sau dacă ele însele sunt contextul lovit de ridicol. Important rămâne faptul că declarațiile cu pricina, așa cum sunt citate, sună ca dracu’ .

Când urmărești cu atenție în care treime a listei candidaților te afli, nu poți pretinde că habar nu aveai cine este Mo Yang. Când lași să se înțeleagă că nu i-ai citit nicio carte, faptul că ești citit zilnic și de Traian Băsescu, și de Elena Udrea nu te scoate din impas. Când declari că este o alegere surprinzătoare și pentru faptul că Mo Yang nu este disident se poate înțelege că tu aștepti, de fapt, Nobelul pentru Pace. Nu știu cât de agreat este Mo Yang de conducerea de la Beijing și cât de multe dovezi a oferit că este un suporter al acelei conduceri, dar Mircea Cărtărescu este de aproape un deceniu un suporter al tandemului Traian Băsescu-PDL și se află în grațiile celor care au condus România timp de opt ani într-o manieră pe care foarte mulți români o detestă. Dl Traian Băsescu este încă președintele țării. Când declari că nici măcar nu știi ce înseamnă SIE, dar ești un mare susținător al dlui Mihai Răzvan Ungureanu, stârnești cel puțin zâmbete.

De la o anumită valoare în sus, în literatură, ca și în alte arte, este foarte dificil să măsori cu o exactitate de necontestat. Să alegi, oficial, între creatori este, de foarte multe ori, mai mult un act de nedreptate decât unul de dreptate. Să stabilești ierarhii personale este firesc. Să le propui și celorlalți e un act de temeritate intelectuală. Să le instituționalizezi, printr-un gest “administrativ”, rămâne un risc. Nu avem de-a face cu o știință exactă. Gusturile personale, tipurile de sensibilitate cu care suntem înzestrați, Graalul pe care-l căutăm într-o operă de artă și multe altele  definesc exact felul în care suntem diferiți și nu copii xerox.

Mari scriitori au trecut în neființă fără să fi câștigat Nobelul ori alte premii. Lev Tolstoi, Emile Zola, Marcel Proust, Anton Pavlovici Cehov, Mark Twain, Henrik Ibsen, Henry James, W. H. Auden, Robert Frost, Vladimir Nabokov, Dylan Thomas, Julio Cortázar, Eugène Ionesco, Jorge Luis Borges, Lawrence Durrell și atâția, atâția alții au fost “evitați”. L-ar fi obținut, dacă juriul ar fi fost altul. Ezra Pound și Luis-Ferdinand Céline s-au autoexclus prin nebunie politică și/sau rasism violent. Mario Vargas Llosa a fost ”ținut la coadă” până mai ieri. Umberto Eco este ocolit cu o inventivitate pe care marele scriitor (și semiotician extraordinar) nu le poate egala.

În 1953, Nobelul pentru Literatură i-a fost atribuit lui Winston Churchill. Câți mai citesc astăzi literatura scrisă de fostul premier britanic și câți știu că a scris și literatură? Eu, unul, recitesc deseori pagini din spledida sa ”A History Of The English Speaking Peoples”, dar literatura este altceva.

 

Desen & Copyright 2012 - DION

Nu a fost niciodată un secret că Nobelul pentru literatură este un premiu politizat. Este o realitate care nu se va schimba – dincolo de declarația “la două capete”, ca la poker, a dlui Peter Englund, Secretarul permanent al Academiei Suedeze, “We are awarding a literary prize, and it’s on literary merit. The political fallouts and effects don’t enter into it. That doesn’t mean we regard literature as unpolitical or that this year’s prize winner isn’t writing political literature,” — fie că îl iau scriitori care ne plac foarte mult, fie că îl iau scriitori care ne plac mai puțin sau chiar deloc.

Singura calitate a unui premiu rămâne să fie plauzibil. În cazul lui Mo Yan – care scrie într-o limbă ai cărei vorbitori se numără cu miliardul, scriitor nu doar tradus, dar și foarte citit în multe limbi – premiul este cu mult mai mult decât plauzibil. Că Mo Yan este, cum cred membrii juriului, în aceeași ligă cu Faulkner ori Marquez va continua să rămână un motiv de controversă. Și-apoi, nici nu trebuie să fie în acea ligă, pentru a merita premiul. Este suficient că scrie cum scrie.

Când ții cu tot dinadinsul să fii în vederile unui juriu, când se fac eforturi substanțiale și bine conjugate să fii ținut în atenția acelui juriu, parcă nu se face să-ți dai cu părerea despre alți candidați. Nu de alta, dar ferocitatea ridicolului poate depăși ferocitatea orbirii politice. Numele adevărat al scriitorului chinez este Guan Moye. Mo Yan este un pseudonim și se traduce prin “Nu vorbi”. Unii cred că alegerea acestui pseudonim ar fi o dovadă de oportunism, alții – că ar fi o formă de înțelepciune ale cărei rădăcini vin dintr-o cultură multimilenară. Mulți specialiști în opera lui Mo Yan spun că scriitorul nu tace deloc. Vorbește în felul său, dar nu se sfiește să o facă într-o modalitate foarte critică la adresa sistemului. Oricum, nu pare a fi creditat cu comentarii despre alți candidați ori câștigători ai premiului. Mircea Cărtărescu, în schimb, comentează în fiecare an. Semn de nervozitate?

A fost o vreme când și lui Mircea Cărtărescu i s-a reproșat că nu a vorbit nici înainte, nici după 1989. Un reproș la fel de îndreptățit ca și observația că nici nu a fost amestecat vreodată în vreo porcărie. Când s-a decis să vorbească, și-a făcut mai mulți dușmani într-un an, decât în toată viața de până atunci. Nu știu ce va continua să declare Mircea Cărtărescu, dar eu declar că e mai înțelept să-i citim cărțile.

Să faci din Mircea Cărtărescu răul națiunii este ca și cum ai inventa o națiune care nu ține să se nască. Și asta se numește viol. Să nu-i spui lui Mircea Cărtărescu în ce străchini calcă e ca și cum nu-ți pasă de națiunea din care face parte. Și asta se numește indiferență – un lux pe care o cultură nu tocmai robustă  ar trebui să și-l refuze.

 

 

 

 

 

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in