Braziliada: Albert Camus vs. Walter Ulbricht și Jacques Derrida vs. Erich Honecker

ROMANIA-FINAL-500x388

De ziua mea, m-a pus dracu să aleg tocmai Porto Alegre. Așa că am putut vedea una dintre cele mai nedrepte eliminări ale acestui turneu final al Campionatului Mondial de fotbal.

Pentru 90 de minute, stilistic vorbind, Algeria vs. Germania a fost un fel de Albert Camus vs. Walter Ulbricht. Algerienii au fost câteva clase peste nemți.

Pentru 90 de minute, tehnic vorbind, Algeria vs. Germania a fost un fel de Jacques Derrida vs. Erich Honecker. În timp ce algerienii păreau o Brazilie în zilele ei bune, nemții păreau un Tajikistan în zi mediocră.

Pentru 90 de minute, Germania a avut cel mai bun jucător în Manuel Neuer, care a cumulat rolurile de portar și libero – măturător. Ca portar, a fost la nivelul legendarului Dino Zoff. Ca libero, mi-a reamintit de inegalabilul Armando Picchi.

Pentru 90 de minute, arbitrul de centru a fluierat tot ce a fost corect de flueierat împotriva Algeriei, plus câteva iluzii optice. Împotriva Germaniei a fluierat cu mai multă milă.

După 45 de minute, grație și individualismului exacerbat al unora dintre jucătorii ei, în loc să plece la vestiare cu un 3-1 sau un 4-2, Algeria s-a mulțumit cu un 0-0. După 90 de minute, fizic, algerienii erau în derivă.

În prelungiri, Schürrle a marcat dintr-un luft ratat. Lufthansa îi poate oferi o rentă viageră. În acel moment, algerienii erau terminați. Golul figurantului Ozil nu a mai contat, chiar dacă algerienii au găsit puterea să dea golul de onoare.

A doua zi dimineață, l-am văzut pe Michael Ballack, fostul mare mijlocaș al Germaniei, spunând lucruri de bun simț: Algeria a jucat minunat, Germania a jucat slab, dar, uneori, fotbalul nu se mai joacă 90 de minute, ci 120 de minute. Cât despre noroc – el nu strică niciodată. Și sfântul loc comun, pe care-l uită mulți – fotbalul se joacă pe goluri.

La Porto Alegre, pentru algerieni înfrângerea a fost cu atât mai amară cu cât speraseră să-și ia revanșa măcar pentru 1982, când un blat istoric între Austria și Germania a scos Algeria din cursă. Atunci, FIFA s-a făcut că nu vede. FIFA are și azi probleme cu ochii.

La Porto Alegre, Germania și-a consolidat un statut legendar – joc mediocru, victorie strălucită.

Cum, până în acest moment, și gazdele se dovedesc cititoare de filozofie fotbaslistică germană, ar fi de mirare ca amândouă echiple – Brazilia și Germania – să vadă trofeul plecând tocmai cu o echipă care a jucat bine și a câștigat frumos.

Așa ceva ar constitui o lovitură năpraznică doar pentru FIFA – microbiștii,  oricât de părtinitori ar fi ei, ar fi mai puțin afectați.CABINETUL-UDREA-copy-500x388

Argentina este o colecție de jucători onorabili, un jucător extraordinar, Di Maria, plus un jucător genial, Messi, colecție care se află în căutarea unei echipe. Cine crede că Messi nu e cât a fost Maradona să se gândească lângă cine juca Maradona și pe cine trage azi Messi după el.

Ca jucător, Alejandro Sabella zis “Pachorra” (“încetinelul”) n-a fost fost, nici pe departe, în aceeași ligă cu Daniel Passarella. Ca antrenor, este la aceeași distanță de Passarella sau Carlos Bilardo. Un exemplu – azi, Higuain este un jucător de cel mult o repriză. Să-l ții în teren 90 de minute, câteva meciuri la rând, este să-i descarci bateriile pe o lună. Începând să-i placă gustul dezastrului, doar Barcelonei i-ar putea trece prin cap să investească enorm în tânărul pensionar al Realului.

Apărarea Elveției nu a fost șvaițerul la care visa Sabella. Singura gaură a fost făcută de geniul șoricelului Lionel. Dacă în meciul următor restul trupei va aștepta din nou un asemenea miracol, e foarte posibil ca Argentina să vadă finala la televizor.

Pe hârtie, Elveția arată asemeni unei condeferații de bănci offshore – Shakiri, Senderos, Buerki, Djourou, Behrami, Mehmmedi, Kasami sau Granit Xhaka – dar pe teren arată ca o mare echipă națională.  Shakiri este un jucător formidabil, iar antrenorul Otmmar Hitzfeld are o carieră la care “Pachorra” nu poate să viseze.

 06.09

Supraviețuind grupei în care și-au rupt gâtul Ronaldo, Pepe & Com, americanii neamțului Jürgen Klinsmann au jucat peste valoarea lor reală. Deși portarul Tim Howard a prins o zi fenomenală, ducând echipa în prelungiri, șubrezenia tehnică a coechipierilor săi a închis nu a putut deschide poarta spre sferturile de finală.

Superiorității tehnico-tactice a unor Hazard, Kompany, Fellaini și Lukaku – americanii i-au opus o exemplară dăruire în joc. Mai mult, în minutul 92, Chris Wondolowsky putea să arunce în doliu tot ce suflă între Antwerp și Athus și între Tournai și Veviers,  numai că, de la 6 metri, perpendicular pe poartă, Chris a trimis mingea cu latul pe lângă poartă, amintindu-mi de “rafinamentul” tehnic al lui Bumbescu. Numai că Bumbescu era fundaș, nu vârf de atac.

Cei care invocă “neșansa” din minutul 92 ar trebui, mai degrabă, să se gândească că, fără prestația fenomenală a lui Howard, nu ar mai fi existat minutul 92 – în minutul 90 ar fi fost deja 6-0 sau 7-0 în favoarea belgienilor. Să nu uităm – Chris Wondolowsky joacă la San Jose Earthquakes nu la Chelsea. Jose Altidore joacă la Sunderland, dar în Brazilia s-a accidentat cât ai zice pește și a jucat tabinet cu fizioterapiștii – degeaba.

Epuizat, cu nasul  reconstruit temporar din punți de plastic, Clint Dempsey nu a mai fost un pericol pentru adversari, ratând și el de două ori aproape la nivelul lui Wandolowsky. De data aceasta, Bradeley a jucat ceva mai bine decât a facut-o în meciurile din grupă, dar, una peste alta, seamănă cu marele Cambiasso doar la chelie. Și pe Cambiasso – poreclit “Chuchu” (“Bătrânul”) —  Sabella și-a permis să nu-l selecționeze.

Diferența între echipe ca Argentina, Germania, Brazilia, pe de-o parte, și SUA, pe de altă parte, nu este dată atât de ce jucători poți selecționa, cât de ce jucători îți poți permite să nu selecționezi.

Klinsmann a avut curajul de a înfrunta mânia populară și criticile multor specialiști, lăsând acasă cel mai bun produs de până acum al fotbalului american – Landon Donovan. După ce va fi lăudat pentru că echipa sa a ieșit cu capul sus din cursă, Klinsmann va fi luat la bărbierit – de ce nu l-a luat pe Donovan?

Numai că Jürgen Klinsmann poate da contur unei echipe naționale de fotbal, o poate ajuta să dea un maxim de randament, dar nu poate transforma o națiune de baschetbaliști într-una de fotbaliști. Dacă în Brazilia sau Argentina fotbalul este o religie, în Statele Unite “enoriașii” care se duc la baseball, baschet și fotbal american sunt mult mai numeroși decât cei care se duc la meciurile de soccer fotbalul jucat de restul lumii.

“InimăRea” spunea că e vorba, mai degrabă, de un turneu final al antrenorilor decât al jucătorilor. Dacă așa stau lucrurile, în meciul Belgia vs. Statele Unite, Marc Wilmots i-a fost net superior lui Jürgen Klinsmann. Cel dintâi a câștigat pariurile, cel de al doilea le-a pierdut – Klinsmann a pariat pe Geoff Cameron și nu pe Kyle Beckerman, pe Chris Wondolowsky nu pe  Brad Davis sau Mix Diskerud. Și a pierdut. În prelungiri, Wilmots l-a trimis în teren pe Romelu Lukaku – mișcare excelentă. Și a cîștigat.

Dacă Klinsmann ar fi fost la fel de tare, cum a fost în cazul Donova, și nu l-ar fi ținut în teren pe Bradeley, mai mult de un sfert de oră, în meciul cu Portugalia, poate că americanii nu ar fi fost egalați în ultimele 10 secunde. Ar fi avut calificarea în buzunar, Klinsmann ar fi putut odihni câțiva jucători dărâmați de efort și accidentări și poate că jucătorii săi ar fi avut ieri o șansă în plus împotriva Belgiei. Poate.

Deocamdă, este deja azi și americanii au nevoie de o generație în care să existe nu doar un talent ca Julian Green (19 ani), ci mai multe. Altfel, vor continua  să-și pună falsa întrebare – ce-ar fi fost dacă Jürgen Klinsmann îl lua pe Landon Donovan (33 de ani) în Brazilia?

Ar fi fost același lucru – We did our best, but our best wasn’t good enough.

It’s as simple as that.

dt_signature2-e1270748737227[1]

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in