Băiete, un popor nou la domn’ …Escu!

Da’, repede! Hai, fuguţa! Şi să fie rece. Rece de tot. Spumă  de  două degete, că afară e foarte cald. Să aibă tracţiune integrală. Înţelegi? Adică, să tragă pe patru roţi. Şi să aibă cel puţin 300 de cai putere, că vine iarna şi, vorba aia, iarna nu-i ca vara. Hai, repejor!

Ce vreau să spun?

Vreau să spun că, deseori, e mai bine să nu explicăm, pentru a suta oară, de ce am făcut ori, mai ales, de ce nu am făcut un lucru ori altul; de ce suntem Ionescu şi nu Popescu; să acceptăm că, deşi am visat să fim sau, ba, chiar ni se pare că am fost Protopopescu, de fapt, am fost şi rămânem Georgescu;  că atâta timp cât viaţa noastră de Zamfirescu a fost şi continuă să fie una onorabilă, nu avem de ce arunca vina pe popor că ne-a împiedicat să fim Alexandrescu.

Dispariţia lui Václav Havel a reaprins apetitul pentru întrebările “cool” şi generozitatea într-ale răspunsurilor sofisticate.

În urmă cu câţiva ani, cineva – care ține cu tot dinadinsul să fie confundat cu Leszek Kołakowsky și se simte responsabil cu atribuirea lunară a brevetelor de Havel, Michnik şi Konrád printre petiţionarii şi aspiranţii români – încerca să-i intre  pe sub piele lui Gabriel Liiceanu (în sfârşit i-a intrat!) și ne explica de ce nu a fost Gabriel Liiceanu un Václav Havel. Evident, din “demonstrație” lipsea doar răspunsul corect: Gabriel Liiceanu nu a fost Václav Havel fiindcă a fost Gabriel Liiceanu. Simplu.

Ce e atât de dezonorant în a fi fost doar un om onorabil înainte de decembrie 1989, nu şi unul care să-și fi asumat vreun risc sau un erou?

La moartea lui Havel, Dan Tăpălagă îl invită pe Gabriel Liiceanu la o lungă discuţie. Cum era să lipsească tocmai obsesiva “De ce n-am avut şi noi un Havel?” Şi, din păcate, mai de câte ori apare întrebarea aceasta, renasc şi răspunsurile inadecvate. Mai toate duc la vinovăţia poporului – românii nu aveau cum să dea un Havel.

În astfel de discuţii – şi nu doar în ele – poporul devine un fel de abstracţiune. Sau, în cel mai fericit caz, ai sentimentul că poporul sunt doar ceilalţi, nevrednici să dea sau să se alăture unui Vasile Havel, Gheorghe Michnik ori Ilie Konrád. Şi-atunci, noi, ceilalţi, cu potenţial (uriaș dar nevalorificat) de Havel, Michnik ori Konrád cine şi ce suntem? Dacă nu suntem nici cine era cât p-aci să fim, nici poporul care, din câinoşenie, nu ne-a lăsat să fim Havel, Michnik sau Konrád, deşi duduiam de potenţial de a fi aşa ceva, cine şi ce suntem? Noi din cine ne tragem și cine se va trage din noi?

Dacă tot ne plac teoriile chibritului, atunci în loc să punem oameni precum Gabriel Liiceanu în faţa năprasnicei întrebări “Dumneavoastră de ce nu aţi fost un Havel?”, hai să calibrăm întrebarea, aducând-o mai spre posibilităţile locale: ”Dumneavoastră de ce nu aţi fost un Paul Goma, o Doina Cornea sau un Radu Filipescu ?”

Ca să nu mai spun că, înainte de a pune asemenea întrebări “cool”, doamne şi domni de presă, cultură şi alte înclinaţii eroice ar trebui să înceapă de la propriul potenţial, mai mult decât epopeic, dar cu totul nefolosit: ”De ce n-am fost eu Mariana Celac sau Dan Petrescu, Carmen Popescu sau Mihai Botez, Petre-Mihai Băcanu sau Tia Şerbănescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa sau Elizabeta Rizea? De ce n-am fost eu Géza Szőcs sau Mircea Dinescu, Gheorghe Brașoveanu sau Viorel Padina?“

În răspunsuruile lui Gabriel Liiceanu, alături de lucruri profunde şi admirabil spuse, apar şi raţionamente pe care le înţeleg din ce în ce mai greu.

Invitatul lui Dan Tăpălagă povesteşte: “Când, în 1977, l-am întrebat de ce nu susţinem gestul lui Goma, mi-a răspuns destul de agresiv că în anii 50 el nu trăise în domiciliu forţat sau în închisoare cu telefon cu Viena pe masa. Vroia să spună că pe lângă experienţa lui, gesturile actuale ale dizidenţei într-un regim comunist mai relaxat şi cu o populaţie infinit blazată nu mai puteau duce nicăieri cel puţin la noi.“

Ce răspunde Constantin Noica dă seamă doar  despre Constantin Noica. Întrebarea lui Gabriel Liiceanu era și rămâne, implicit, un răspuns la obsesiva întrebare “De ce n-a fost Gabriel Liiceanu un Václav Havel?”.

 

Ilustrație & Copyright 2012 - DION

În 1977, Gabriel Liiceanu avea 35 de ani.

Printre cei care au semnat Charta ’77, fără să întrebe pe nimeni dacă e prudent sau nu, dacă e inutil sau nu, se numărau şi Pavel Bratinka (31 de ani), Anna Šabatová (25 de ani), Martin Palouš (27 de ani) sau Gábor Demszky (25 de ani). Michnik însuşi, care se întâlnea şi colabora cu iniţiatorii Chartei 77, era cu patru ani mai tânăr decât Liiceanu şi a ştiut singur ce are de făcut, deși existau și în Polonia mentori respectabili.

Revine pe tapet faimoasa “rezistenţă prin cultură, de fapta rezistența doar prin cultură: Istoria instaurării comunismului a reuşit să lichideze după 15 ani aproape cu desăvârşire idealurile. Când te gândeai să faci un gest politic de protest explicit, te întrebai înainte ce rezonanţă poate avea el şi dacă are vreun efect. Răspunsul spontan era că el nu va duce nicăieri, că făcut înlăuntrul unei mase indiferente şi înspăimântate, el echivala cu un sacrificiu inutil. Din cauza asta, Noica decare îmi vorbiţi a ajuns în final, după iesirea din închisoare adică, la soluţia rezistenţei prin cultură. Ce însemna asta? Textual, el spunea că cu tancurile sovietice în spate şi cu o populatie terorizată sistematic, protestul politic tradiţional îşi pierduse sensul.“ Soluţia sugerată de Noica urma să asigure conservarea individuală a marilor minţi şi forţe creatoare ale ţării, spre marele câştig al poporului român post-decembrist.

Repet, orice formă de a fi supravieţuit în onoare dictaturii comuniste mi se pare acceptabilă, dar nu mă pot abţine să pun câteva întrebări:

a)     Cu tot respectul pentru Constantin Noica, a lăsat cumva rezistenţa sa prin cultură o operă mai împlinită decît cea rămasă de la Jan Potočka?

b)     Există un mare gazetar român care, rezistând doar prin cultură, a lăsat în urmă-i o operă de jurnalist mai importantă decît cea moştenită de cehi de la Jiří Dienstbier?

c)     Dacă soluţia rezistenţei (doar) prin cultură s-a dovedit valabilă, de ce suntem atât de deziluzionaţi de poporul român post-decembrist, beneficiarul rezistenţei noastre (doar) prin cultură?

d)    Cum ar putea poporul acesta să ajungă şi la o conştiinţă civică (asemeni lăudaţilor cehi, unguri sau polonezi), dacă, de fiecare dată, îi ascultăm pe cei care ne spun că e inutil să încerci să pui o primă cărămidă, fiindcă tot vine un tanc şi o zdrobeşte?

Nu a existat o soluție ideală. Fiecare a hotărât cum să treacă prin acele timpuri, dar a continua să clădim explicații care să ne ofere din ce în ce mai multe circumstanțe atenuante nu mi se pare util.

Ce să mai spun de mesajele “subliminale” transmise de un adept ori altul  al rezistenței doar prin cultură?

Da, doamnelor, domnițelor și distinși cavaleri, ați avut dreptate, a fost inutil! Iar acum aveți șansa lucrativă de a vorbi și post-festum, de dimineață până seara, despre cât de util v-a fost să înțelegeți, încă de atunci, că totul era inutil. Niște pioneri, ce mai!

Cei căzuți, atunci, în mrejele inutilului îmi aduc aminte de Capra contemporană a lui Dinescu – în vreme ce restul “poporului” (de la om la acareturi, patrupede și zburătoare) se întreba dacă “se merită”, dacă “o fi util, maică”, dacă nu e prea “periculos” etc., doar ea, încăpățânată, dădea lapte fără să-și pună întrebări metafizice, căci doar nu era berbecuțul Hamlet. E drept, statuia din centru a fost schimbată din nou și cea de acum vă seamănă de minune. Dar, iată poezia cu pricina:

Capra mănâncă trandafirii grădinilor

municipale

ronţăie tramvaiele ca pe morcovii cruzi

nu pleacă dimineaţa la birou

nu citeşte gazeta de seară

dezbracă stâlpii de telegraf ca pe duzi

ignoră semafoarele cu neruşinare

nu-şi doreşte limuzină şi jur

n-a brevetat încă iarba artificială

deşi mai ştie câte ceva despre păduri.

Statuia din centru a fost schimbată

oraşul se leagănă intr-un scrânciob de fum

numai această capră încăpăţânată

dă lapte şi nu se-ntreabă cum.

Nici ideea că Havel a făcut ce-a făcut fiindcă ştia că se poate baza pe cehii lui nu stă în picioare – Havel îşi trăgea forţa dintr-o comunicare şi o comuniune reală cu majoritatea cehilor.

Am citit mii de pagini de memorii ale unor oameni din liga lui Havel şi n-am dat peste multe lucruri care să justifice raţionamentul lui Gabriel Liiceanu. Să nu uităm că, iniţial, Charta ’77, un document foarte echilibrat şi care nu arunca o mănuşă politică Puterii, a întrunit cam 240-250 de semnături. Mult mai târziu numărul semnatarilor s-a ridicat la spre 2,000. Poporul acela număra 15,000.000 de cetăţeni. Aflaţi singuri procentul reprezentat de temerarii pe care putea conta Havel. Tot ce vă pot spune este că procentul cu pricina este departe de a reprezenta “majoritatea cehilor”.

Îmi amintesc o lungă seară de taclale, în Toronto, cu Josef Škvorecký, pe atunci membru în colegiul de redacţie al revistei AGORA. A râs amuzat de convingerea mea că românii n-au un Havel din cauza lipsei de solidaritate. Mi-a povestit câteva istorioare de neuitat despre “solidaritate” la cehi, apoi mi-a sugerat să recitesc Hašek şi alţi autori cehi.

Îmi amintesc ce îmi scria Vladimir Bukovsky, după ce-i trimisesem Frig sau Frică? Despre condiţia intelectualui roman, în traducerea lui Vladimir Tismăneanu. Era şi el amuzat că-i cred pe românii mei mai lasă-mă să te las decât pe alţii; decât pe ruşii săi, printre alţii.

Îmi amintesc de discuții pe această temă și cu mulți dintre prietenii mei din Ungaria și Germania.

Am fost noi, românii, mai puțin solidari cu cei dintre noi gata să riște decât au fost cehii, ungurii sau polonezii cu “inutilii” lor ? Evident, da. Au contat Havel și alții ca el pe solidaritatea conaționalilor lor mai mult decât au putut conta Paul Goma, Doina Cornea sau Mihai Botez pe solidaritatea românilor? Evident, da. Să fie acesta motivul principal pentru care covârșitoarea noastră majoritate nu avea cum să devină un Paul Goma, o Doina Cornea sau un Gheorghe Calciu-Dumitreasa? Evident, nu.

În realitate, nimeni nu a pierdut trenul de a fi un Havel în România, fiindcă un asemenea tren nu a trecut decât prin Haveland şi nu avea mai multe locuri. Avea unul singur. L-a ocupat singurul calificat pentru el – Václav Havel. Chiar  de ar fi trecut un asemenea tren şi prin România, cei interesaţi l-au pierdut de peste patru decenii. A aştepta azi pe peron (cu Iphone-ul în mână și Mercedesul în parcaj) să prinzi  trenul pierdut cu decenii în urmă se va solda cu acelaşi succes de atunci şi în râsetele “poporului”; cel vechi ori cel vechi, totuna.

Cunosc bine gustul lehamitei și el mă pune la pământ exact când cred că sunt cu totul lecuit. M-am lăsat eu însumi anesteziat, ani la rând, de drogul cu Ăsta-i poporu’…”. Mă surprind şi acum recurgând, din când în când, la serviciile acestui painkiller. Dar, una peste alta, am acceptat că n-am fost  altcineva, fiindcă am fost exact cine şi cât m-am învrednicit să fiu. Sunt convins — doar ne aflăm pe un site ce se numeşte CERTOCRAŢIA nu? – că nici Gabriel Liiceanu nu avea cum să fie un Václav Havel, pentru că a fost şi rămâne Gabriel Liiceanu.

Eu, unul, îl respect pe Gabriel Liiceanu pentru ce este, pentru ce a ales, cândva, să fie, și nu-l învinovățesc că n-a fost ce visau alții să-l vadă sau pentru că nu este azi cum și-ar dori alții să-l știe. Și sunt sigur că am suficiente motive să-l respect, dincolo de opțiune uneori diferite.

A venit timpul să ne judecăm valorile şi să le respectăm pentru ce şi cât sunt, nu să le împingem să croşeteze, la nesfârşit, teorii  pentru adormitul “poporului”. Altfel…

…Altfel, dacă Oscar Wilde a avut un mare succes cu a sa The Importance of Being Earnest, A Trivial Comedy for Serious People, noi riscăm să devenim celebri cu spectacole de genul Istorica importanţă a faptului de a nu fi fost Paul Goma, Fundamentala importanţă a faptului de a nu fi fost Doina Cornea sau Magnifica Importanţă a faptului de a nu fi fost Vasile Paraschiv.

Astfel de “piese” chiar devin triviale, iar oamenii serioşi, ca să nu mai pun la socoteală “poporul”, s-au cam săturat de “cómedii”. Una dintre cele mai deconcertante reprezentaţii ar putea deveni cea cu Nici un pic de Havel – înainte de 1989, dar cel mai vocal Havel – după 1989.

Dacă vedeți pe cineva anunțând pe un post de televiziune fie că “S-a băgat Havel la Carrefour!”, fie că  “S-a adus popor nou la Mega Image!”, nu ieșiți din casă pe frigul ăsta – schimbați canalul și treceți pe National Geographic.

(Acest text poate fi citit şi în revista TIMPUL, Nr.1/2012)

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in