Arthur dar nu Regele

Dacă Regele Arthur a fost numit și dux bellorum (ducele bătăliilor), ipochimenul despre care este vorba aici poate fi numit dux șişorum – ducele șișurilor.

Legenda celui dintâi vorbește mult despre Excalibur, fabuloasa lui sabie. Deconspirări viitoare pot da măsura murdăriei de care s-a învrednicit cel de-al doilea în mânuirea șișului.

Cinismul Securității nu cunoștea margini. Tot ce au schimbat, spre a-l conspira pe turnător, este doar o literă. Să-i faci aşa ceva tocmai lui, care a așternut câteva leghe de maculatură — conspirată și publică – pe Bulevardul Istoriei Poliției Politice Comuniste? Cum, mai mult ca sigur, a lucrat sub multiple nume de cod, există şanse să fie mai inteligent conspirat în alte documente. Mai citim. Mai vedem. Mai aşteptăm.

Pe timpul când înregistrau, prelucrau şi făceu Planuri de Măsuri pe baza turnătoriilor unora ca “Arthur”, ofiţerii de Securitate nu se gândeau că, într-o  zi, asemenea documente vor intra în posesia victimelor şi că o literă  în plus ori în minus nu va fi o piedică insurmontabilă în a descoperi numele adevărat al turnătorului. Oricum, în cazul de faţă, şi numele adevărat era tot unul de împrumut – nomme de guerre, n’est-ce pas?

Mă ştiu cu George (Biţă) Banu de pe la mijlocul anilor ’60. Îmi reamintesc privirea pe care i-am aruncat-o într-o seară, când, vizitând-l la Paris, Biţă îmi spunea că tocmai îmi trimisese o carte “prin colegul şi prietenul tău, pe care l-ai trimis la mine”.

Nu trimisesem pe nimeni la Biţă în ultimul timp. Când am înţeles cine era “prietenul” şi “colegul”, s-a cam învârtit camera cu mine. Am aflat de la Biţă cam ce întrebări îi pusese musafirul şi m-am dumirit în legătură cu natura “călătoriei de documentare artistică” în care fusese paraşutat “Arthur”.

Citesc note informative ale turnătorilor. Găsesc una  dată de “Arthur”. Citiţi-o şi dumneavoastră: Șase, ciripește “Arthur”!

Dactilograma pare mai degrabă o transcriere a celor dictate de “Arthur” securistului ce-l avea în legătură, căci, sunt înclinat să cred că poetul invitat de Biță, în 1979, la Bordeaux nu era Marius Popescu, ci prietenul nostru Marius Robescu. Pe celălalt prieten al nostru îl chema Ioan Petru, nu Ioan Paul – și când semna Culianu, și când semna Culiano. Această colaborare patriotico-ştiinţifică între “Arthur” și handler-ul său este de tot hazul – şi în privinţa conţinutului, şi în privinţa stilului. Mă duce cu gândul la o drăcovenie de succes: “Come on, boys – You can do better than that!”

Revenit la Bucureşti, am dat nas în nas, din întâmplare, cu “Arthur”. L-am întrebat scurt “Când aveţi de gând să-mi daţi cartea?” “Da, da, scuzaţi-mă, trec săptămâna viitoare pe la Casa Scânteii şi v-o aduc.”

Nici o fâstâceală, nici o  “Care carte, domnule? Despre ce vorbiţi?” Stofă, nu glumă! Fireşte, cartea nu mi-a dat-o niciodată.

Foarte repede după decembrie 1989, au început să fie reciclate fonduri imense  — spălare masivă de bani negri, strânşi pentru zile (mai) albe. Ipochimenul nostru a devenit, peste noapte, prosper om de afaceri, cu investiţii şi câştiguri imense în real estate, cu prieteni sus-puşi — din vechea, mai noua şi cam aceeaşi gardă — stâlp al ortodoxismului comercial. Ce mai – un mare entrepreneuer

De unde și vorba: ai carte, ai parte.

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist