Arta impreciziei (I)

Reiau mai jos, drept preambul la textul viitor, un fragment dintr-o postare mai veche intitulată O capcană numită jurnal.

Desen & Copyright @ DION
Desen & Copyright @ DION

Este  la  modă  astăzi  ca,  după  epuizarea  tuturor  metodelor murdare, să se lovească într-un om şi cu note culese din pagini de jurnal, însemnări livrate drept literă de evanghelie. Ca să nu mai vorbesc de ciupercăria unei memorialistici debordante, literatură a cărei valoare este, deseori, cam de nivelul valorii ”literaturii de sertar” din timpul dictaturii. Literatură care a fost sublimă, deși a (cam) lipsit cu desăvârșire. Evident, tot respectul pentru excepțiile ce salvează oximoronica situație în care ne aflăm.

Probabil că jurnalul s-a născut pentru a răspunde nevoii de a nota câte ceva din cele petrecute de-a lungul unei perioade, lucruri pe care altfel le putem uita sub năvala altor întâmplări. Unii au descoperit nevoia de a face zilnic asemenea însemnări, alţii – chiar de mai multe ori pe zi etc. Unii notează asemenea lucruri doar din an în paşti. Este un exerciţiu determinat de temperament, de urgenţe şi finalităţi diferite. Spectrul unor asemenea însemnări este foarte generos, de la simple notaţii sentimentale la consistente note de lectură, de la suma cheltuită la piaţă sau recomandările primite în timpul unui consult medical la cugetări dintre cele mai profunde ş.a.m.d.

Devenit cândva şi gen literar, jurnalul are astăzi cititori dintre cei mai devotaţi. Multe pagini de memorialistică extraordinară au ca punct de pornire însemnări de jurnal. Altele nu pornesc neapărat de la asemenea însemnări. Între calitatea literară a unei pagini de jurnal sau de memorialistică şi exactitatea celor relatate nu există o relație directă.

Publicarea ad literam a tot ce îţi notezi într-un jurnal îmi trezeşte un anume scepticism. Nota de jurnal poartă prea apăsat subiectivitatea clipei în care a fost scrisă. Enervat, poţi nota la un moment dat ”G. este o hahaleră.” Asta nu înseamnă că impresia ta definitivă despre G. este că era o hahaleră. Nu pledez pentru rafistolarea notelor de jurnal, spun doar că a lua drept verdict incontestabil orice rând notat de cineva într-un jurnal se poate dovedi un act de entuziasm cu totul hazardat.

Uneori, amestecul între subiectivitatea prea apăsată, lipsa contextului şi goana în care este făcută însemnarea duce la rezultate stupefiante. În urmă cu aproximativ un deceniu, cineva denunţa vehement cuvintele ce i se atribuiau într-un jurnal proaspăt publicat. Adăuga că, de fapt, cele relatate de diarist se întâmplaseră exact pe dos: până şi replicile ce îi erau atribuite erau, în realitate, ale diaristului însuşi. Altfel spus, poziţiile pe care se aflaseră interlocutorii la vremea celor relatate de diarist fuseseră răsucite cu 180 de grade în pagina de jurnal.

Cât eşti în viaţă şi decizi singur ce vrei să publici, ai şansa de a cântări atent ce ţi-ai notat în jurnal, de a evalua însemnările respective în perspectiva timpului ce s-a scurs de la efectuarera lor. Când asemenea pagini apar postum, acurateţea celor notate devine mai problematică, fiindcă mai trece prin încă un filtru de subiectivitate. Nu de puține ori, nucleului intițial de subiectivitate i se adaugă şi jocuri la care se pretează un îngrijitor ori altul de jurnal publicat postum. Chiar şi în cazul unei bune-credinţe incontestabile, nota de jurnal sau rememorarea pe baza ei poate juca renghiuri.

În numărul 4/2010 al revistei Conta, comentând volumul Eu, fiul lor – Dosar de Securitate, colegul Emil Nicolae invocă şi câteva episoade din 1980 legate de o vizită a câtorva scriitori bucureşteni la Piatra Neamţ. La un moment dat notează: Ulterior, la restaurantul hotelului “Central”, D. Tudoran şi M. Dinescu au invocat (cu oarecare “nostalgie”) recenta lor călătorie în Cuba lui Fidel (am reluat subiectul după revoluţie, într-un interviu cu M. Dinescu publicat în Acţiunea).”

Citind aceste rânduri, am zâmbit amuzat, căci, până la plecarea definitivă din România, nu călătorisem niciodată în Cuba. Nici în fermecătoarea companie a prietenului Mircea Dinescu, nici de unul singur. Un simplu schimb de mesaje electronice cu Emil Nicolae a clarificat lucrurile. Asta nu mă scuteşte de-a afla din tot felul de comentarii tembele că pe timpul lui Ceauşescu belfeream prin… Cuba.

Într-o pagină de jurnal datată Duminică, 7 octombrie 1984” citesc alte însemnări referitoare la mine. Decupez următoarea afirmaţie “…acum, cînd este exilat, ar fi indecent să pui lucrurile la punct.”

Nu ştiu de ce a pune lucrurile la punct ar putea constitui un act de indecenţă. Dar să spunem că ar fi. Îmi asum eu, iată, şi comiterea acestei “indecenţe”: respectiva pagină de “jurnal” este o făcătorie. Eu am părăsit România abia în ziua de 24 iulie 1985. Cu nouă luni înainte, adică în ziua de duminică, 7 octombrie 1984, mă aflam încă în ţară.

Există sute de exemple de acest fel în memorialistica românească scrisă azi şi datată ierialaltăieri ori chiar răsalaltăieri. În asemenea cazuri, jurnalul/memorialistica devine un simplu pretext pentru a lovi nestingherit ”sub acoperirea” aşa-zisei note de jurnal.

Dintre experienţele ce mă privesc, cea mai amuzantă rămâne una datorată paginilor de jurnal ale unui prieten foarte apropiat, om de o bună-credinţă desăvârşită: regretatul profesor, critic şi istoric literar Mircea Zaciu.

Pe la mijlocul deceniului trecut, ne-am întâlnit într-o emisiune de televiziune realizată de Nicolae Manolescu. După ce am terminat, am mers să mâncăm împreună, am depănat amintiri, iar la despărţire Mircea Zaciu mi-a dăruit un exemplar din primul volum al Jurnalul său apărut la Editura Dacia, rugându-mă să-i scriu neapărat ce cred despre carte.

Am citit volumul pe nerăsuflate, cu mare plăcere şi măgulit peste poate de ce îşi notase Mircea Zaciu în Jurnal despre mine. L-am sunat într-o duminică, i-am mulţumit şi i-am spus amuzat: ”Dom profesor, în ediţia a doua e nevoie să faceţi o rectificare”. Apoi i-am citit nota de la pagina 182:

”1980, 12.XII

În 8, dimineaţa, juriu. Mac (George Macovescu, președintele Uniunii Scriitorilor. Nota mea, DT) ne ţine un mic speach de deschidere, recomandîndu-ne să fim chibzuiţi, să acordăm atenţie articolului 1 din regulamentul premiilor, evident îngrijorat să nu iasă iarăşi scandal. Pe urmă se retrage. Lipsesc din juriu Nina Cassian şi Dorin Tudoran, amîndoi plecaţi în Statele Unite.”

Ce să rectific, Dorine dragă?”, m-a întrebat mirat Mircea Zaciu. ”Dom’ profesor, până am plecat definitiv din România, în 1985, nu am fost niciodată în America. Nici împreună cu Nina Cassian, nici cu altcineva; nici de unul singur…”

Răspunsul lui Mircea Zaciu a venit implacabil. Mă face să zâmbesc şi acum: ”Dorine dragă, dacă aşa am notat, aşa s-a întâmplat.”  Totuşi, om rezonabil, Mircea Zaciu a adăugat: ”Dă-mi o jumătate de oră să mă uit chiar în carnet.”

I-am dat. L-am sunat din nou. Verdictul? ”Dorine dragă, am avut dreptate. Aşa am notat, aşa s-a întâmplat…”

Noroc că ne-am revăzut şi Mircea Zaciu a acceptat în final că s-ar fi putut înşela asupra identităţii celui ce lipsea de la datoria de jurat, bătând drumurile Americii în acel decembrie 1980 împreună cu Nina Cassian.

dt_signature2-e1270748737227[1]

0

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in