Arta impreciziei – 10 precizări (II)

Desen & Copyright @ DION
Desen & Copyright @ DION

Mă bagă în seamă Gabriela Adameșteanu – aici. Îi mulțumesc și o bag și eu – mai jos. Nu de alta, dar băgatul în seamă a devenit unul dintre sporturile de vârf ale publicisticii postdecembriste la care, dacă refuzi să participi, măcar din când în când, ești declarat mort, iar eu dau încă semne de viață.

1. Cum să-i trimit lui Mihai Botez propriile sale cărți cu o dedicație (a mea) jignitoare?!? Nu dau dedicații pe cărți scrise de alții. Ce a primit Mihai de la mine au fost două cărți pe care mi le trimisese, cu dedicații și mulțumiri pentru că, la rugămintea mamei și surorii sale, vorbisem despre una din cărțile respective, lansată la Târgul de Carte organizat la Teatrul Național din București în 1992. Îi explicam, într-o scrisoare ce însoțea cărțile returnate, de ce nu le puteam primi. De alfel, cum menționam în scrisoare, știa motivele. Relațiile noastre încetaseră, după ce, printre altele, la câteva întrebări punctuale, mi-a oferit doar un răspuns prea „solomonic” în raport cu natura întrebărilor. Am oferit unor cercetători, care lucrează la o carte construită pe documente privitoare la anii respectivi, mai multe pagini care pot ajuta la înțelegerea mai exactă a subiectului. Până la apariția volumului respectiv, doar un scurt citat: I-am reamintit că termenii în care discutasem această lungă istorie la Paris nu erau neapărat cei reproduși de ea în Jurnal. A râs și mi-a spus: ‘Acum, Dorin Tudoran, doar nu o să mă execuți și pe mine public pentru o chestiune de detaliu…’ Am râs și eu răspunzându-i: ‘Pe dumneavoastră, niciodată, căci vă iubesc prea mult și vă datorez și mai mult, numai că efectele unor chestiuni de detaliu ne pot urmări multă vreme’.” Și, cum se vede, ne urmăresc.

2. “În volumele jurnalele sale”, Monica Lovinescu vorbește nu doar despre mine, ci și despre Adameșteanu. Iată un exemplu: “La 2 și jumătate vine Gabriela Ad., cu Mircea. Ne vor duce la România literară, acest drum prin București fiind ultima ocazie să ne vedem (ea pleacă mâine în Macedonia, noi, peste trei zile, la Paris). Poate că nu fac bine cheltuind aceste clipe numărate pentru a redeschide controversa Paler. În numele a ce îi reproșează ea posturile oficiale în comunism, când găsește normală activitatea prietenei ei (…) și își îngăduie să ne recomande, Blandianei și nouă, colaborarea cu un organism (Muzeul genocidului comunist, în stare de proiect la Washington) în care România este reprezentataă de… Ion Iliescu?”/…/”E o pasională, a avut și alte capricii pe care nu le-am înțeles — delirul pentru Mihai Botez, de pildă –, afectivității ei trebuie să i se răspundă cu afecțiune, dar și cu umor. E ceea ce am făcut până acum. De ce mă trezesc la despărțire și o trag la răspundere? Presupun că m-a șocat tipul ei de reacție mult prea comun: când nu-ți place cineva, îl învinuiești că a fost comunist sau securist. E o argumentare nedemnă de ea, de aceea n-am suportat-o.“ (Monica Lovinescu, Jurnal, 1996-1997, Humanitas, 2005, pp. 124-125.)

3. Adameșteanu nu ar trebui să se lase hăituită de întrebarea de unde apăruseră în 1993, când nu “exista CNSAS și nici dosare deschise”, informații neliniștitoare în legătură cu un om sau altul. Mai degrabă ar putea să se întrebe de ce informații de acest fel par unor cercetători a fi confirmate de documente aflate azi în posesia CNSAS, și nu doar acolo. Ca să nu mai amintesc cazurile în care asemenea informații au fost confirmate și de CNSAS, și de o instanță cu plenitudine de recurs – Curtea de Apel. Evident, în această categorie nu se află și Mihai Botez.

4. Recunoștința față de niște oameni care ne-au ajutat foarte mult începe prin a nu le stâlci numele. Numele de familie al acelui “inteligent, agreabil, sociabil” Valentin, care i-a deschis memorialistei multe uși în Washington, nu este, Feynes, ci Feyns. N-aș vrea să fiu contrazis, fiindcă îndrăznesc să cred că îl cunosc foarte bine pe minunatul Valentin.

5. Am lucrat două decenii într-un domeniu care este numit, cu o etichetă umbrelă, “dezvoltare internațională”. Este pentru prima oară când aud, și asta mă bucură, că există o fundație americană care oferă  “și o sumă care ne completa pierderea pe care o justificam anual.”

6. Fiindcă tot am ajuns la calculatoare, să reamintesc că, în anul 1991, am cumpărat trei linii integrale Macintosh (cel mai performant computer în acel moment, monitor profesional și imprimantă rapidă) pentru revistele 22, România literară și Orizont. Spre sfârșitul anului următor, trecând prin București, am făcut o vizită Redactorului-șef al revistei 22. Era o scriitoare care își încerca puterile în jurnalistică. M-a întrebat dacă nu aș putea să mai cumpăr pentru revistă un computer. La întrebarea „S-a stricat, cumva, cel cumpărat acum un an?”, răspunsul a fost “Nu, dar X l-a luat, temporar, pentru instituția lui și nu l-a mai adus înapoi.” Iată, mi-am zis, “o lecție de manageriat transparent”. Nu am cumpărat un nou computer pentru revista 22 – cu banii plătiți pentru cele trei seturi menționate mai sus se putea achiziționa, în acei ani, un apartament foarte confortabil în buricul Bucureștiului. Dar, cum Redactorul-șef mi s-a plâns că nu există nici hârtie pentru copiator, am dat fuga la prima librărie/papetărie aflată pe Calea Victoriei și am cumpărat o cutie cu zece, dousprezece pachete de hârtie.

7. Totuși, aflu că Adameșteanu nu mă cunoștea în anul 1994, când a revenit la Washington – “Nu-l cunoșteam pe Tudoran decât din spusele fostului meu prieten Marius Robescu”/…/ “și ale lui Mihai Botez…”. Interesant. Atunci cum a realizat, în 1990, la Washington, un interviu cu mine pe care l-a publicat la 1 februarie 1991 în revista 22, în paginile 10 și 11, interviu reluat în volumul Obsesia politicii, Editura Calvis, 1995?

doru

IMG_0708

IMG_0707

8. În 1984, când Georgeta Dimisianu (fără îndoială, unul dintre cei mai buni redactori de carte pe care i-a avut România) a fost, chipurile, “transferată la cerere” de la Editura Cartea Românească, s-a iscat un moment nu tocmai obișnuit de solidaritate. 70-80 de scriitori au semnat un protest inițiat de Mircea Dinescu și Alexandru Paleologu. Mare a fost surpriza când am aflat că Adameșteanu accepase să ia locul Georgetei Dimisianu, un loc pe care l-ar fi refuzat chiar și scriitori lipsiți de muncă în acel moment. Am întâlnit-o pe Adameșteanu (tocmai se muta de la Editura Enciclopedică la Cartea Românescă) pe Calea Victoriei. Am salutat-o, m-am oprit și i-am pus o întrebare.  Mi-a dat un răspuns pe care prefer să nu-l amintesc, fiindcă tot nu ne cunoșteam.

9. N-aș vrea să se creadă că țin morțiș să mă laud că am cunoscut-o pe Gabriela la fel de îndeaproape cum au cunoscut-o Marius, Mihai și alții. Mă mulțumesc să accept că am cunoscut-o foarte bine doar pe Adameșteanu, cea din Drumul egal al fiecărei zile.

10. În sfârșit, iată și un lucru despre care am exact aceeași părere ca Adameșteanu – există “meserii nerecomandate femeilor”. Asta nu vrea să spună că meseriile respective sunt cumva recomandate bărbaților. Sunt îndeltniciri, “arte” și obiceiuri nerecomandate oricărei persoane serioase – indiferent de sex, opțiuni politice ori credințe religioase.

dt_signature2-e1270748737227[1]

Dorin Tudoran

Scriitor și publicist
Posted in