≡ Menu

“Vechituri”: dragoste, dialog, prieteni & vecchioni

Hölderlin,   parcă,   se  întreba   “La ce bun poeţii în vremuri de restrişte?” Alţii şi-au pus aceeaşi întrebare în legătură cu filozofii. Ş.a.m.d. Când ura şi monologurile nesfârşite acaparează scena, dragostea şi dialogul devin – sau cel puţin aşa par – îndeletniciri răsuflate. Cine le practică pare de modă veche. Vă recomand astăzi două cărţi ale căror autori vâslesc cu nonşalanţă împotriva curentului. Şi o fac foarte bine.

Legenda spune că Liviu Antonesei ar fi un mare iubăreţ, sau, mai sofisticat spus, un homme à femmes. Scriitorul neagă, nu doar cu fermitate de familist, dar şi cu sinceritate de om matur: „De altfel, nu-mi amintesc să fi avut legături apropiate decît cu femeile pe care chiar le-am iubit. Nu am crezut niciodată în relaţiile întîmplătoare, nici în soluţia eliminării tensiunii printr-o sexualitate sportivă”. Am preferat să merg pînă la capăt, pînă la ultimul capăt, cu dragostea, pentru că aceasta este, aşa cum ar spune Al. Paleologu, unul din acele ”lucruri cu adevărat importante”, poate că singurul într-adevăr important.”

Ultima secvenţă a cărţii este, de altfel, un dialog Liviu Antonesei – Al. Paleologu. Dar până să ajungeţi acolo, veţi afla multe din această carte de suflet. Două noutăţi. Prima: există, totuşi, suflet şi dragostea fără el este ca dialogul fără bună-credinţă. A doua: în Tahiti, “te iubesc” se spune ”té héré néi”, dar asta, continuă Antonesei, ”vine de la o altă expresie care înseamnă a captura, a prinde în capcană.” Mentalităţi şi mentalităţi.

Primele două ediţii ale cărţii lui Liviu Antonesei, Despre dragoste – anatomia unui sentiment, au apărut în 2000 (la editura ieşeană Ars Longa) şi în 2003 (o ediţie electronică, găzduită de Liternet). Cea de acum apare la editura Ideea Europeană.

Singurul lucru care mă pune pe gânduri este acela că, de data aceasta, cartea apare în colecţia Ediţii definitive. Cum ştiu câte ceva şi despre dragoste, şi despre Liviu Antonesei, definitivul ăsta mi se pare uşurel pripit.

Radu Călin Cristea strânge între coperţile unei cărţi de convorbiri, Luntre şi punte, douăsprezece conversaţii despre tranziţie cum îşi subuintitulează de altfel volumul apărut la editura Paralela 45. Ca să nu mai lungesc vorba, reproduc mai jos ce am scris pe coperta a 4-a a volumului pe care-l recomand celor interesaţi să se convingă de faptul că pe lume nu există doar monologul:

“Opzeciştii au avut un parcurs civic dintre cele mai interesante. Până în 1989, mulţi dintre ei nu se încumetau nici măcar să accepte că ar exista un post de radio numit “Europa liberă”, darmite să-i mai asculte emisiunile. Dacă încercau, li se tăia rapid “recepţia” de către părinţi crescuţi cu frica-n oase. După 1989, mulţi dintre colaboratorii şi angajaţii “Europei libere” au fost selectaţi dintre optzecişti…

Important critic literar al generaţiei sale, Radu Călin Cristea s-a dovedit şi un jurnalist excelent. Timpul petrecut la Praga a consacrat o voce atentă, matură şi independentă. Cele douăsprezece discuţii despre chinurile tranziţiei strânse în această carte au avut drept invitaţi personalităţi dintre cele mai pregnante şi diferite. Întrebările incisive şi răspunsurile memorabile abundă.

Dacă mi s-ar cere să propun un motto al acestei cărţi, nu aş avea nici o ezitare să mă opresc la vorbele Doinei Cornea, această fiinţă formidabilă pe care nu o merităm: “Numai un astfel de popor este manipulabil, care nu are nicio judecată critică, logică, îi este lene să se informeze, are o mulţime de răutăţi şi frustrări care îl îmnpiedică să vadă şi să cumpănească realitatea.” 

Tranziţia de la ce considerau românii că nu mai suportă la ce dovedesc că nu ştiu să clădească se află azi, la un deceniu de la realizarea acestor conversaţii radiofonice, la kilometrul zero indicat de Doina Cornea.”

Mai tot iubitorul de muzică ştie că, în acest an, premiul festivalului de la San Remo a fost câştigat de Roberto Vecchioni cu Ancora Amore, nu neapărat printre marile lui cântece, dar un emoţionant apel la raţiune şi compasiune, cântat cu o pasiune “desuetă”. Mă întreb însă câţi au habar că profesorul în vârstă de 68 de ani este unul dintre cei mai importanţi cantautori pe care i-a dat Italia. Pentru mine, alături de  Guccini, De Gregori, Dalla şi Branduardi, rămâne unul din rasa, din ce în ce mai subţire, a uriaşilor dintre care – vai, atât de grăbit – a plecat fabulosul  De André, pe care am avut norocul să-l întâlnesc şi să-l ascult, într-o seară de pomină, graţie prietenului meu florentin Bruno T.

Iată o piesă veche, A te, pe care o reascult de fiecare dată cu  enormă admiraţie.  Iată și textul:

A te che avevi un gatto
indifferente il giorno
che son venuto a dirti
domani non ritorno,

A te che immaginavi
ad ogni mia parola
la vita di mia moglie
che forse è sola:
e ti sforzavi di non ricordare
quell’uomo che tornava
soltanto per picchiare
tua madre che aspettava,
quando scappavi a letto
dicendo a tua sorella
“Vedrai che passa tutto
la Vita è bella..”

A te che gli anni e gli occhi
si mentono ogni sera
anche se negli specchi
la vita è dura..

A te che mi hai ascoltato
cercando di capire
uno che parla al buio
e non sa cosa dire,

A te che mi hai truccato
il mazzo delle carte
perchè vincessi ancora
da qualche parte.

A te con i tuoi “forse”
e la tua Valentina
che in fondo è solo il nome
di una bambina

A te che non c’è un solo uomo
a cui non hai creduto,
amando il suo dolore anche
se si era addormentato,

A te che nascondevi
ridendo la paura
che fosse solamente
un’avventura;

A te che mi dicevi
Sai chi ho scopato ieri?
per non farmi capire
che ero nei tuoi pensieri

A te che mi hai contato
I passi sulle scale
e viene sempre il giorno
che non si sale:

A te nemmeno un sogno
nemmeno un’emozione
A te non ho lasciato
che una brutta canzone.

 

Iată şi un bonus multiplu pentru cei interesaţi de “vechituri”:

, (1977) ușor machiți, cum le stă bine prietenoilor câteodată (Porta Romana)

De André şi Roberto Vecchioni (Bocca di Rosa) 

Dalla şi Francesco De Gregori (Ma Como Fanno I Marinai)

Dalla şi Francesco De Gregori, ceva mai puţin tineri, dar la fel de fabuloşi (Titanic)

și Fabrizio De André, La canzone di Marinella

Francesco Guccini, di Praga (1),   di Praga (2)

De André, Dori Ghezzi şi câţiva prieteni (Andrea)…

  • @) Dorin Tudoran

    Multumesc tare mult! M-ai cam induiosat dis-de-dimineata. Multumesc, de asemenea, si pentru cintece. Zeii dragostei, toti si de oriunde, fie cu tine!

  • mihai rogobete

    ALO PARADIS

    Ca să auzi mai bine,închide,te rog,telefonul.Vezi?In plimbarea noastră de după amiază,apăruse fulgurant Clara Haskil.Mi s-a părut că citea într-un carneţel.Zisesei ca-i sigur jurnalul de care nu s-a despărţit toată viaţa.Oricum,ceea ce auzisem,aduse de zvîrcolirile vântului,erau replicile din rolul Nastasiei Kinsky pentru filmul de care ţi-am pomenit.Mă auzi?Ştii,de ce insist?Poate reuseşti să ai parte şi tu de frenezia prin care trec,nicidecum să te văd chinuindu-te -- chipurile,să ţi-o plătesc.Cum încă mai cred că şi tu mi-ai oferi durerosul parfum care te extaziază.Dar,închide telefonul,abia te aud.Să nu plangi,te rog,niciodată!
    Când am ascultat-o interpretând prima oară,nu-mi închipuiam că tocmai ţie o sa-ţi povestesc.Mi te imaginam,nesperând că poţi exista cândva real,şi câtuşi de puţin pentru mine.Ce cânta,habar n-am.Păşea lin,ca de pe o clapă pe alta,fără să mă fi zărit,cu privirea întoarsă,pe cele şapte trepte ale scărilor care coboară ca şi tine ochii ori de câte ori te sperii să nu spui prea multe.Să fi fost,parcă,Schumann.Nu sunt sigur nici acum,fiindcă te şi auzeam:”Dacă nu l-ai cunoscut personal..” Da,mi s-a părut uşor ironică blânda uitătură pe care mi-a furişat-o glumind:”Gama a fost astfel împarţită,încât femeile n-au primit mai nimic.” Alo,de ce bate tactul ăsta,telefonul,numai când vorbesc cu tine?Dar,dac-ai închis,înseamnă că numai tu ştii să m-asculţi cum mi-aş fi dorit.Clara cânta fără să atingă pianul.Deşi ataca ferm şi direct,fără nici un preambul -- cuvânt pe care-l detesta -- smulgea tema muzicală,de parc-o jupuia de pe claviatură.Nu se contopea nici cu muzica nici cu instrumentul,ci se despărţea rupându-se până şi de mâini odata cu ele.”Când vorbeşti cu mine,să taci! -- mă făcuse mai târziu să-nţeleg .Nici cuvintele,nici muzica nu pot spune ceea ce vrem neaparat s-auzim.” Şi când acordurile de final amuţeau,stiam că Clara abia începe să cânte.Amurgul baritonal intra,sotto voce,peste chiotele unor vânători şi haitasi de Neanderthal.Başi fioroşi înalţau ruguri pentru vrăjitoare în coruri de faraoni şi sultani.Altista Teatrului Cehov,Nastasia (Filipovna) deplângea jalea prinţului Don Juan:Gulivere,un’te duci,mă,fără Dolcineea!?
    -- Alo,noi,totuşi,când ne vom desparţi? -- bine zici.
    -- Când vom ajunge să fim împreună.Cu absolut toate telefoanele care m-au amuţit.Deşi nu m-ai întrebat,nu ţi-am spus despre cele pe care mi le făceam dintr-o sârmă şi nişte cutii de conserve peste care trebuia să strigăm pentru a desluşi ce răcnisem în ele.Sau despre cele prin care nu mai putem vorbi decât cu singuratatea.Ce-i aia?Muţenia adolescenţei pe care n-o mai înţelegi,sau a tinereţii care ţipă de-a surda în mine.Concertul muţeniilor pe care ştia Clara să le orchestreze.Când ne vom desparti până şi de despărţiri.Şi?
    Şi cum dracu’ să spui că te-ai îndrăgostit de o atare femeie,când n-ai altceva-n minte decât ţâţele,bucile şi vulvele ei.Pentru a mă putea accepta,trebuia să se si să mă despartă de mine.Şi nu ştiu de ce totuşi îţi spun toate astea,căci nu prin perversitatea sterilităţii mă simteam ademenit,ci de senzualitatea atâtor şi atâtor mângâieri pe care nici nu le bănuiam.Căci o femeie care te îmbrăţişează şi cu adolescenţa şi cu tinereţea şi cu maturitatea,cu toate braţele şi picioarele din dotare,e un Paradis.Clarei nu-i plăceau trandafirii.
    Mulţumeşte-i în cele din urmă Clarei Haskil c-a venit şi ziua în care să scapi de mine. Deşi-mi reproşez numai pe jumătate ingratitudinea; ce era între mine şi tine n-a fost, în ce te priveşte, nici ca reciproc între reciproc. Nu-i însă momentul să mă justific de ce cu aceste lucruri pot totuşi să glumesc – probabil, pentru ca nu-s un „călduţ”, fiindcă pe mine vreau să mă văd arzând până la capăt, nu altele. Rămâi cu Pascal. E comod, confortabil. Clara l-a „ignorat de viu”. E vag, meine herr! Pasiunea nu-i dragostea superficială de toate şi tot, ci te mistuie în amănunţime – devenise lege pentru ea. Iubeşti pre-clasica, nu pe preclasici. Cu sufletul de copilărie al muzicii. Cu cea a portativelor copilăriei. Şi fii absolut sigur că la prima vedere te îndrăgosteşti – doar de tine însuţi – în acordurile dinastiilor Ming sau Meroving. Bocherinii, Vivaldi, Mozart, Beethoven, Brahms, Schoenberg, Stravinsky configurează o echipă de iubire pe tot atâtea corzi şi în parte. Bach împletea contrapunctic melodiile unui mănunchi de iubiri. Care egoticitate vag-pascaliană să le poată cuprinde? Infidelitate şi perversitate moralistă! Auzi? O coardă, o notă. Şi o ipocrizie ţipătoare să stingi lumea şoaptelor modulate ale unei singure note sub întinderea de vacarm a octavei. Pe struna singurătăţii unei femei unice şi-a împlinit dragostea Paganini.
    Telefonul abia răsună după cele câteva măsuri ale amurgului unui Chopin de opal. Cine-a fost? Numai tu ştii numărul de aici. Da – m-am bâlbâit – nu-l ştiu pe de rost, nici nu-l caut, mi-ai zis că numai când mă hotărăsc să nu te mai văd îl pot folosi. Şi cred că uneori l-am format, însă poate nu erai pe aproape, sau erai doar în parte, sau prinsă de discuţiile tale parte cu parte, şi n-am vrut să te întrerup – e ceva când nu sună telefonul. Pur şi simplu, n-aveam ce să-ţi spun. Aproape toate execuţiile tale rămân însă – aşa mi se pare – neterminate. Meine herr, dialogul nu te-a scos niciodată din casă. Contrareplica intră firesc numai dacă răspunde muzicalităţii, tonului replicii propriu zise; cum să răspunzi unui telefon?
    Alo, întrebările Clarei nu erau retorice câtuşi de puţin. Adresate unei puteri de înţelegere care atunci îmi scăpa, dobândeau noimă altfel din senin. Precum, inexplicabil, am văzut clar textul muzicii fără cuvinte. Era, în salonul clavirului, liniştea cea mai desăvârşită. Fraze din Sonata Lunii leneveau în clarobscurul interior. Câteva fugi îşi opriseră arta gata să asculte. Ultima propoziţie eufonică transfigura vibraţia însăşi a tăcerii. Eram îndrăgostit bocnă. Mut, fără nicio reacţie, ascultam dureros de plăcuta destrămare care iriza în acorduri stinse o nerăbdătoare calmitate, o patimă nepăsătoare. Claviatura pianului n-ar avea nici mai mult nici mai puţin decât tot atâtea clape câte degete au şi mâinile care-l încleştează. Una câte una, îmbrăţişarea corzilor de oţel poate notă cu notă sugruma nu numai întârziatul sentiment iscat între două fiinţe mature, ci şi pe cel dintre adolescent şi adolescentă, dintre aceiaşi care doar peste câţiva ani se întâlnesc, fără să se vadă, îndrăgostiţi până la orbire de tinereţe. Niciodată nu cântă numai destinul a două mâini. În visele cărui adolescent nu-şi roteşte fustele maturitatea? Care vârstnic nu-i îndrăgostit nebuneşte de copilărie? Când se izbesc două trenuri, toate vagoanele se ciocnesc. Bine, cu o singură mână nu poţi cânta decât la câteva piane simultan. ALO, Alo, alo… Pierdută în depărtările din „Incestul freudei” – concertul în a cărei ambiguitate nici acordurile pe care le exersam disperat pe toate firele telefoanelor n-o mai dibuiau, căci, ba freudismul falsa, ba, dominatoare, posesivitatea amândurora forţa frauda – despărţirea încetase demult să mai pară o bănuială. Muzicalitatea propriului text -- cum credea Clara: „Nu cânta, nu interpreta! Arta e plină de pisălogi. Scrie numai dacă ai ceva imposibil de spus!” – propriul text îşi imprimase în mine sintaxa, ritmurile şi măsurile unei opere propriu zise pe care mă surprinsesem contemplând-o, admirând-o deja de foarte departe. Un risipit şirag păscălesc de cifre, ale unor cândva nume şi număr telefonic tastat la pian.

    Mihai Rogobete

  • Fara indoiala ca Liviu Antonesei si Radu Calin Cristea merita felicitati pentru aceste frumoase ispravi. Ceea ce si fac, din toata inima!
    De asemenea, depun toata gratitudinea Domnului Tudoran pentru “bonusul” atit de bine venit acum in pragul martisorului!

  • Gheorghe Campeanu

    @ D Tudoran

    Matinal dar nu si in van. Mult mai tonic voiajul nostalgic italian decit stirile din jurul nostru. De la Gaugain pina la Praga. Merci.

  • mariana

    @ Dorin Tudoran
    La schimb, ofer :
    rel="nofollow">
    (Fabrizio De Andrè : Hotel Supramonte)

  • Dorin Tudoran

    @mariana

    Mumltumim. Rapit si tinut ostatec in munti, FDA a refuzat sa depuna marturie impotriva rapitorilor lui. Ei n-aveau de unde sa stie ca el era de partea lor. El “baiat de bani gata”, pregatit de familie sa ajunga un avocat bogat, scrie La Canzone di Marinella. Prima care cant piesa este Mina si din acel moment Italia castiga un extroaordinar cantautor (poeet, interpret, ajajor, recitator si un om cu n sim al prieteniei dincolo de…. prieteni) si piered un avocat fara chef de avocatura…
    Hotel Supramonte este, daca nu ma insel, discul cu muzica scrisa depre perioada in care a fost sechestrat de rapitorii sai.

  • Dorin Tudoran

    @ Gheorghe Campeanu

    JNurnalul nostru u se compara cu nimic…

  • lucid

    “La ce bun poeţii în vremuri de restrişte?” Tot un poet (Rilke? sau tot Hoelderlin?) a raspuns comparand poetul cu un steag aflat pe un inalt catarg care simte primul miscarea aerului (vantul care va veni….) atunci cand “jos”, pe pamant, totul e linistit si nemiscat. Seismograf social, ceea ce poetzii de azi ai rrrominichii nu sunt niciunul, scuza ca trebuie sa-si castige existentza altfel decat scriind poezie mergand doar pana la unn punct. BTW, asa e in capitalism, si tocmai citesc ca pe 18 octombrie 1985 Mircea Carp il compatimea pe gazda noastra D T “nu stiu cum se va descurca in viitor deoarece aici numai din poezie nu se poate trai”, spre satisfactzia tov. col. Sulea Alexandru (ruda cu bulevardul?) care nota pe “nota” informatorului -- interlocutor al lui M C: D T, element ostil, plecat din tzara in anul 1985.
    Cat despre ultimul San Remo, deja acuzat de stangism anti-berlusconist ascuns, nu prea e pe gustul meu, muzical, ofcourse. Ramane insa dupa mine “Piazza Grande” a lui Dalla careia actuala prezicatoare Harra i-a dat o versiune romaneasca remarcabila pe cand se mai numea Carmen Muresan.

  • Zitta

    @ Dorin Tudoran: Mulțumiri pentru postarea asta!
    Alaltăieri, în ”Corriere della Sera”, am găsit un mic videoclip care anunță apariția unei colecții cu toate cântecele lui Fabrizio De Andre.

    http://www.corriere.it/deandre/index.shtml

    Cred că fragmentul acesta, dintr-unul din puținele sale interviuri, este și o profesiune de credință:

    ”Perché scrivo? Per paura. Per paura che si perda il ricordo della vita delle persone di cui scrivo. Per paura che si perda il ricordo di me. O anche solo per essere protetto da una storia, per scivolare in una storia e non essere più riconoscibile, controllabile, ricattabile.”
    F. De André (18 febbraio 1940 -- 11 gennaio 1999)

    @ Mariana: bellissima la canzone, grazie!
    Nu cred că italiana pe care o iubesc, dar pe care o știu numai ”după ureche”, îmi permite să înțeleg exact ce a vrut De Andre sa spună. Mă jutați?

  • Florin Cintic

    Cel putin pentru cei 25 de ani de cand il cunosc eu, legenda ca Liviu Antonesei ar fi un “homme a femme” nu se prea confirma. Un pretuitor al frumosului, in cheie poetica, bovarica, poate (cine nu e, la urma urmelor), dar un “womaniser”, asa cum splendid ii prindea in insectarul jurnalului propriu regretata Ilinca Zarifopol pe citiva dintre capii elitelor intelectuale dimbovitene, nici vorba! De altfel, in Searching for Cioran, cartea editata postum de sotul Ilincai Zarifopol (si care nu are, fireste, nicio sansa sa fie tradusa la Humanitas!) analiza mergea chiar pina la batrinul Nicasius (devoalat si el de curind de discipolul sau favorit pentru diverse “imbratisari active”). Ce mai, o istorie a culturii nationale ce asteapta a fi scrisa.
    Cit priveste link-urile oferite cadou marturisesc, cu oarecare tristete, ca generatia mea (care asculta “Europa libera” si “Vocea Americii” in anii 80 si care nu a simtit nevoia activismului compensatoriu al “anticomunistilor postcomunisti”!) are alte amintiri muzicale datatoare de melancolii. Sa fie asta singurul lucru care ne separa!

  • Dorin Tudoran

    @ lucid

    1. Sa fi fost interlocutorul lui MC faimosul “Somesanu”? Grija era exagerata, fiindca, la plecare din tara, gazda dvs. declarase ca viata lui de poet se incheie pe 24 iulie 1985. S-a tinut de cuvant, neincercand sa traiasaca din scris. A scris doar cand a avut chef.

    2. Mai toti narii cantautori mentionati de mine (si altii) sunt vazuti sau chiar sunt de stanga. Asta din cauza ca, pe langa a canta dragostea, sunt preocupati in ce scriu si canta si de “probleme sociale”. Bacovia: “tot mai citeste probleme sociale?”. Ideologia lor m-a interesat cu mult mai putin decat muzica lor. Imi plac si cantautorii de dreapta, nu pentru ca sunt de dreapta, ci pentru ca scriu/canta, dar apar mai rar…

    3. Da, San Remo nu e Bayreuth sa asculti Wagner, nu e nici Salzburg sa asculti Mozart, nu e nici locul unde sa te “certi” cu vecinul de scaun: cine canta “mai bine” Clavecinul bine temperat: S. Richter sau G. Gould? Este ce este si ma bucur ca exista. Eu, unul, ascult orice fel de muzica, atata vreme cat e buna. Gusturi si gusturi…

  • Dorin Tudoran

    @ Florin Cintic

    1. Ma bucur sa vad ca, alaturi de mine, infirmati energic legenda privindu-l pe LA.
    2. Nu doar amintirile muzicale “datatoare de melancolii” ne separa… Important ar fi sa ghicim daca ne si apropie ceva… Si aici raspunsul ar putea intrista, definitiv, multa lume.

  • InimaRea

    La virsta lui (“a noastra”) relatia cu femeile e ca si cu amintirea femeilor din viata ta -- melancolica. Momentul “marii treceri” spre melancolie este atunci cind vrei sa faci anatomia unui sentiment -- a oricaruia dar mai ales a iubirii. Dupa “operatie” -- bineinteles, reusita; si tot bineinteles, pacientul mort adica salvat pentru totdeauna, deci avem o autoanatomoingerinta, un soi de harakiri, unde bisturiul (scalpelul?) e haiku; dupa operatie, deci, intelegi in sfirsit iubirea: e cu totul altceva decit credeai la vremea cind o traiai.
    Un intelept nici se gindeste la intrebarea “Dar cind era adevarata?” El se-ntreaba “Exista iubire adevarata?” Stiind el ca exista Iubire, Adevar Etc. Fiecare asteptindu-si rindul la Lectia de anatomie.

  • Daca_nu_nu

    „…mă întreb din nou: de ce scriu despre asta? pentru cine scriu? În fond, nu fac altceva decît să alimentez maşinăria fantasmatică, să îngraş Leviathanul, să mă autodevor imaginîndu-mi că sporesc cunoaşterea, că intensific trăirile, că introduc un plus de existenţă într-o realitatea tot mai spectrală, într-o lume de o consistenţă din ce în ce mai problematică. Ce pariu! Să dai viaţă unei fantome! Aş opri computerul, dar este imposibil, viaţa mea atîrnă de el, de clapele sale uşoare, de ecranul său fosforescent. I-am dat, cum altfel?, un nume de femeie. E o otravă care ţine locul alteia, un drog care înlocuieşte alt drog, un medicament bun la toate. Pharmakon, cum înţelept spuneau grecii, reunindu-le pe toate trei laolaltă. Viaţa mea, deci lumea, depinde acum de el, de ea, doar l-am botezat, doar am botezat-o femeie.
    Şi, totuşi, de ce scriu despre dragoste? Şi, totuşi, pentru cine scriu?
    Scriu pentru că dragostea există.
    Tot ce-am scris mai sus e adevărat, dar dragostea există: fragmentar, mici insule ale iubirii în lumea căreia i-am făcut tabloul. Fragilă, primejduită, inutilă într-o lume atît de pozitivă, fără mister, fără metafizică, supravieţuind anevoie, ea există mai mult, mai intens decît noi toţi laolaltă. Oricine i-ar putea face experienţa, dar cei mai mulţi fug de ea, pentru că e riscantă, e sfîşietoare, e intensă, epuizantă, reticentă la compromisuri. Foarte puţini reuşesc s-o întîlnească cu adevărat, însă a lor va fi, a lor este împărăţia…”
    (LA, „Interludiu sceptic. Un poem”, la cap. „Despre fuziunea perfectă”)

  • florincintic

    @Dorin Tudoran
    Enigmatic raspunsul Dvs. Indraznesc sa cred ca nu ne separa chiar atit de multe lucruri chiar daca nu stiti, probabil, prea multe detalii despre mine. In orice caz, pentru ca am putine iluzii ma intristez rar, dar definitiv. Mi-am ingaduit sa intru in “casa Dvs.” tocmai pentru ca mi se parea un spatiu singular, unde dialogul este posibil. Sper sa nu ma fi inselat.

  • Dorin Tudoran

    @ Daca_nu_nu

    Daca_da_da — foarte frumos!

  • lucid

    D T: Nu, era “Stan Ion”, intzeleg ca folosit in “Eterul” pentru ca-l cunostea pe V G. Pe mine m-a interesat “nick-name”-ul pentru ca in dosarele pe care le-am consultat apare un “Stan Ion” -- e drept in anii 60-70, pe care l-am identificat si care a murit acum catziva ani. In orice caz nu e cel din “Eterul”, ceea ce arata ca “baietzii” nu prea aveau imaginatzie si “re-circulau” nick-name-urile. Asta ma face sa cred ca exista DOI “Somesan”-i (nu SomesanU): unul in “Eterul” in anii 80 (clar N B), altul cu acelasi nick-name in dosarul Noica in anii 70 de inceput, pe care eu il cred un vajnic inca -- era sa zic verde -- “rosu” nonagenar care prin 1971 il vizita pe Gabriel Marcel la Paris trimis de Malitza in al carui minister lucra. Interesant ca acest “Somesan” apare doar la Dora Mezdrea nu si in cartea cu acelasi subiect (Noica si securitatea) publicata de Humanitas.
    Trist ca CNSAS-ul este in continuare controlat de o mafie trans-partinica si trans-grupuscule ‘telectuale si nu se vrea scanarea si publicarea pe internet a tuturor dosarelor. Atunci sa te tzii cutremur in lumea ‘telectuala a rrrominichii….

  • elena

    fior-fior per il cuore, multumim mult
    aduc la festinul “cretacic” aceasta:
    rel="nofollow">
    (Jacques Brel, Ne me quitte pas)

  • Dorin Tudoran

    @ lucid

    1. “SomesanU” ori doar “Somesan” -- tot un drac’. Negru, urat si puturos. Ca smoala.
    2. Daca ma gandesc ca eu sunt “Tudorache” si altii apar tot ca “derivate” de la numele lor, s-ar parea ca aveti dreptate in legatura cu imaginatia. Dar, sa fim drepti, la cate milioane de oameni a urmarit Securitatea, ar fi fost nevoie de imaginatia unui computer din zilele noastre spre a inventa nume noi.
    3. ’71, Paris, Gabriel Marcel, Malitza — interesant!
    4. Nu, nu cred ca CNSAS este azi condus de o mafie “trans-partinica”. Mi-e teama ca unii (mai toti!) doresc desfiintarea CNSAS-ul, tocmai pentru ca a inceput sa deranjeze.
    5. Nu CNSAS poate hotara scanarea si publicarea INTEGRALA a TUTUROR dosarelor. CNSAS nu este Legiuitorul. Si apoi, din cate am vazut eu, a publica pe Internet TOTUL ar lovi, deseori, tot in victime. Legea e prost facuta si acum. Nu am nimic impotriva accesului la dosare, dar nu spre a avea… acces la lucruri personale, care apoi, scurse catre cei interesati, sa constituie materie de santaj. Angajezi “negri”, se acrediteaza drept “cercetatori”, semneaza un angajament ca nu vor folosi decat pentru LUCRARI STIINTIFICE informatiile la care au acces si apoi se umple piata scandalului de detalii personale, dar acreditarile “cercetatorilor” sunt aproape imposibil de anulat. Nu. CNSAS nu mai este, de ani buni, parte a problemei. Sunt altii, din toate partidele, care, repet, s-ar putea sa puna CNSAS pe butuci.

  • lucid

    D T: problema publicarii dosarelor si a noastra, a “cercetatorilor” acreditatzi la CNSAS, e in primul rand morala. Si aici intervine drama: pe de-o parte potzi distruge un om ( eu am aflat ca fostul meu conducator de doctorat a fost “gazda”, dar nu am spus nimic, pentru ca nu-i pot reprosa ceva fatza de mine plus ca se apropie de 80 de ani) dar cand incepi sa intzelegi ca mecanismul de inspiratzie enkavedista de delatziune si santaj crud al securitatzii e poate cauza principala a dezastrului rrrrominichii incepi sa te indoiesti daca nu cumva “scopul scuza mijloacele”. Concret, eu am gasit pana acum patru “colaboratori” secu doar intre membrii sectziei Academiei Romane care ma intereseaza, ia incercatzi sa extrapolatzi la toata Academia, la catedrele universitare, uniuni de creatzie, etc etc Incadrarea informativa -- asta era termenul -- era in medie de 1 la 10 (la orase exista retzeaua stradala, la sate retzeaua meletzianului sef de post), iar in intreprinderi si institutzii de 1 la 5 pana la incredibilul azi 1 la 3 in zonele “strategice”. Grea dilema: “umanism” ca sa nu distrugem pacatosul sau “robespierrism” ca sa curatzim o data haznaua si sa dam o sansa tuturor. Mai greu sa te decizi sa fii “curatzitor” ca sa nu zic vidanjor tzinand cont de ce afli din dosare. Iata de ce nu prea mai cred ca rrrrominika are vreun viitor.

  • Gheorghe Campeanu

    @ D T #7 # 19

    Incontesatbil, “jurnalul nostru nu se compara cu nimic”, si, mai mult, proiectiile din jurnal nu ne dau pace nici macar in acest spatiu, chiar si atunci cand vrem sa ne rasucim spre nostalgii, nu spre acribie. De André, De Gregori, Brel, Somesan, Stan Ion, un itinerariu din nefericire pe cit de ‘divers’ pe atit de inevitabil in paginile aceluisai jurnal in curs de a fi scris.
    Si eu gasesc ca proiectul Securitatii de a distruge vietile noastre a fost nu doar unul de mobilizare a intregului arsenal represiv, dar si dovada incompetentei si a haosului intradepartamental. Utilizarea aceluiasi nume de cod pentru diferite ‘surse’ (sau ‘obiective’) era frecventa. Mai mult, nu era neobisnuit ca aceeasi persoana (informator sau vicitma) sa fi avut mai multe coduri. In ce ma priveste, intre 1973 si 1981, in DUI al tatalui meu, eu apar cu trei ‘porecle’ al caror singur punct comun era ca incepeau cu litera ‘C’. Uneori, schimbul de mesaje intre diversele directii ale DSS contineau referiri la doua obiective, in cadrul a doua planuri de masuri concomitente dar diferite, care ma priveau de fapt pe mine. D
    In acest context, intre melancolie si nostalgie, votez pentru Brel.

    http://www.dailymotion.com/video/x5bse_jacques-brel-le-plat-pays_music

  • CRAIAMAN

    „Stan“-ul folosit in operatiunea „Melita si Eterul” nu era “Stan Ion”, ci “Ion Stan”! Nuanta, nu? Dar n-ar fi exclus sa si fost una si aceesai persoana cu cel din cazul Noica, daca va fi fiind vorba de o greseala sau o netentie a ofiterului de securitate, astfel de erori sunt cu duiumul in actele securitatii. In fond, ce mi-e Stan Papusa si Papusa Stan? Pe de alta parte, lipsa de fantezie a securistilor nu avea egal decit in fusareala cu care lucrau. Cunosc un caz in care turnatorul “Vrinceanu” il turna zdravan pe uramaritul “Vrinceanu”, amindoi fiind in parohia acealuiasi securist si originari din acealasi judet. La citirea dosarului aveai impresia stranie ca urmaritul era proriul lui turnator, desi ofiterul era singurul care-i deosebea, dar probabil ca i-a fost prea lene sa le gaseasca nume diferite sau il “mostenise” pe turnator cu acel nume si atunci nu mai era nimic de facut.
    “Ion Stan” (Eterul) frecventa cercurile Europei libere inainte de sosirea lui Vlad Georgescu acolo. La vreamea aceea parea a fi o persoana relativ in virsta, bine instalat in viata cultural- stiintifica romanesca, calatoare departe, chiar si la Washington, se bucura de increderea autoritatilor comuniste si a seciritatii, dar si de increderea emigratiei provenita din vechea burghezo-mosierime, unde era primit si tratat cu atita incredere ca se aranja si intilniri cu oameni de la Euroa libera. Si e foarte probabil ca-l cunostea pe Vlad G. inca inainte de emigrarea lui din tara, din aceleaisi cercuri culturale sau de “fosti”.
    Dvs. unde ati gasit informatia ca, la 18 octombrie 1985, Mircea Carp il compatimea pe DT: “nu stiu cum se va descurca in viitor deoarece aici numai din poezie nu se poate trai”?
    Intr-o carte aparuta deja sau in documente CNSAS la care ati avut acces?
    E interesant de pus cap la cap astfel de informatii. In absenta detaliilor de la CNSAS se poate reconstitui « monstrul », si urmale lui, si din astfel de informatii disparate si incrucisate, desi nu mai foloseste la nimic. Sau aproape.
    Ginduri bune.

  • lucid

    @CRAIAMAN: in cartea “Sursele securitatzii informeaza” intocmita de INMER-ul lui Dinu Zamfirescu si publicata la Humanitas in 2008, pe care am gasit-o vineri la un anticariat. E “Stan Ion”, notele 50, 60, 61, 62 si 63 date col. Shulea Alexandru si col. Chiriac Alexandru. Daca am o data timp o sa ma uit in cartea lui Pelin cate alte note a mai produs “Stan Ion”. “Laurentziu”-Stolnici are si el o nota.

  • mariana

    Este tarziu, stiu. Dar inaintea coborarii definitive a cortinei peste CNSAS, as dori sa va pun cateva intrebari, cu speranta de a mai rezolva ceva. O datorez parintilor mei si suferintei lor.
    Despre cele intamplate (multe si groaznice) familiei mele acum multi ani, tatal meu a aflat, in timp, cam tot :cine, de ce si pentru ce.
    Pentru cele intamplate mie, personal nu am curiozitati de oarece ele s-au desfasurat la lumina zilei, cu propuneri si respective refuzuri, dupa plecarea mea in strainatate in 1976.
    A ramas de descifrat un “mister”. In 1978, in urma unui denunt, parintii mei au suferit un proces privind cumpararea unui apartament (lg. 18). N-au vrut sa-mi impartaseasca banuielile lor, o certitudine neexistand. Am dorit mereu sa aflu numele “binevoitorului” care i-a provocat un infarct tatalui meu, si as dori sa stiu cui trebuie sa ma adresez si in numele cui, tinand cont de faptul ca stam toti bine (!!) la capitolul “dosare”… Multumesc.

  • mihai rogobete

    În “Tot ceea ce nu te omoară, te întăreşte.”, cred că e vorba de ger.

  • lucid

    @mariana: o simpla parere -- arhiva Ministerului Justitziei (practic a tribunalului care a judecat procesul). Sper sa nu fi facut “curatzenie” colonelul marian ureche, trecut de la “Eterul” baietzilor de dinainte de 89 la “protectzia justitziei” rodicai “sanda” stanoiu dupa 90.

  • mariana

    @ lucid
    Va multumesc. Din informatiile obtinute din acea directie, se pare ca trebuie sa ma adresez totusi CNSAS avand eu sigur un dosar de securitate. Imi ramane neclar daca eu si parintii mei avem dosare separate sau in al meu a fost incorporat al lor. Voi trimite un e-mail si poate cu putin noroc, voi obtine informatiile dorite. Inca odata, multumiri.

  • Bună ziua!
    Îndrăznesc observaţii legate de două pasaje din articolul dvs.

    “Când ura şi monologurile nesfârşite acaparează scena, dragostea şi dialogul devin – sau cel puţin aşa par – îndeletniciri răsuflate.”
    Senzaţia mea este că aşa fu de cînd lumea, că doar ni se pare nouă -- din motive de sănătate mentală -- că prezentul e mai dur decît trecutul.

    “Vorbele Doinei Cornea, această fiinţă formidabilă pe care nu o merităm: “Numai un astfel de popor este manipulabil, care nu are nicio judecată critică, logică, îi este lene să se informeze, are o mulţime de răutăţi şi frustrări care îl îmnpiedică să vadă şi să cumpănească realitatea.”
    N-am citit-o în amănunt pe Doina Cornea (şi cred doar ce purec…), dar deja stilul îmi naşte semne de întrebare. Prima decurge din ideea de fiinţă formidabilă, pe care autorul se străduie să mi-o vîre în cap. Am văzut, subsemnatul, probabil destule pentru a şti că oamenii zişi mari au şi defecte destule…
    Apoi, fraza cu lipsurile poporului mi se pare cam lipsită de înţelegere pentru acesta din urmă. Nu toată lumea, nu toate acele milioane de inşi sînt dotaţi cu însuşirile reclamate ori posedă forţa de a le căpăta. Aşa, numai să ne irităm, aia poate oricine. Şi eu pot să mă înfurii de unele însuşiri ale dnei Cornea, de unele acţiuni ale dînsei.

    Să aveţi o zi bună!

  • Radu Humor

    Multumim de atentionare !
    Ne vom stradui sa le avem si pe astea ( merita citite !), iar intalnirea cu niste
    cantareti extraordinari precum Vecchioni, Dalla, Guccini, dar mai ales Fabrizio De Andre a fost coplesitoare !
    Cel putin “Porta Romano Bella” in interpretarea si decorul anilor 60-70 m-a impresionat din cale afara ! ( ce de amintiri traite cam in acelasi registru…)
    Multumesc !

  • mihai rogobete

    De 1 martie, domnişoarelor, doamnelor şi stăpânelor noastre:
    rel="nofollow">

  • Dorin Tudoran

    @ Mircea O.

    1. Ganditi ca bunicul meu, si asta-mi place. El se amuza auzindu-i pe cei din jur spunand ca “Niciodata nu a fost asa rau…” si poveste ca asta spunea si bunicul sau si ca, probabil, si bunicul acelui bunic facea aceeasi constatare. Asta nu inseamna ca, uneori, constatarea ca prezentul e mai dur decat trecutl nu este adevarata…
    2. Interviurile din cartea lui Radu Calin Cristea sunt transcrise fara modificari, fara stilizari etc. Una este sa raspunzi in scris, alta cand raspunzi “live”. Nu toata lumea este capabila sa vorbeasca la fel de atent asa cum se exprima in scris.
    3. Evident ca toti — de la mic la mare — avem defecte, dar atunci cand ne infuriem pe oameni ca Doina Cornea trebuie sa ne gandim ce oferim in “contrapartida”: adica, ce am facut noi in comparatie cu asemenea oameni, ce defectem avem noi insine etc.
    4. O zi buna si dumneavoastra!
    4. Nu cred ca afirmatia Doinei Cornea arata “neintelegere” pentru un popor, ci exprima o durere in legatura cu felul in care suntem si din care nu prea vrem sa iesim…

  • mariana

    @ Dlui. Mihai Rogobete

    Sunt ani de zile de cand florile mi le cumpar singura. Cu atat mai mult m-a impresionat gandul dumneavoastra. Oare prin Inter-Flora se pot trimite si buchetele de ghiocei si violete de padure ? Parca-parca… v-as trimite adresa!
    Multumiri afectuoase.

  • mihai rogobete

    Imaginaţi-vă, scumpă doamnă Mariana, smerit rogu-vă, şi cuminţenia prin care vi le-aş purta.

  • elena

    @ Mihai Rogobete
    MULTUMIM MULT pt ganduletul frumos de ajun!
    @ Mariana
    eu m-a bucura si de frezii…

  • Dorin comentează rîndurile anterioareale subsemnatului:
    Evident ca toti — de la mic la mare — avem defecte, dar atunci cand ne infuriem pe oameni ca Doina Cornea trebuie sa ne gandim ce oferim in “contrapartida”: adica, ce am facut noi in comparatie cu asemenea oameni, ce defecte avem noi insine etc.”

    Păi.
    Eu, în comparaţie cu dna Cornea, poate nu am făcut mare lucru. Aceasta nu înseamnă să-mi îngrop însă spiritul critic, mai ales dacă se străduie să fie unul deferent.
    Mi se pare mai mult decît subiectiv să fiu întrebat de “operă”, legat de criticile aduse vreunui idol. Un aşa stil e totuşi un mod de a evita fondul problemei.

    Cu prietenie,
    Mircea O.

  • Dorin Tudoran

    @ Mircea O.

    Sa ramanem la exmplul Doina Cornea.
    Dna Cornea nu are o opera artistica (literara, muzicala, plastica etc). Daca ar avea, rationamentul dvs. ar fi mai mult decat acceptabil.
    Dna Cornea are o opera CIVICA. Si in asemenea cazuri, inainte de a blama foarte dur (nu ma refeream la critici de care nimeni nu poate fi scutit) este bine sa ne intrebam noi ce am facut?
    Civismul este, totusi, altceva decat talentul literar, nu?
    Cele bune!

WP Admin