≡ Menu

“și fără nici o apă în apropiere”…

Dintre cei trei mușchetari – trei băieți și o doamnă – Constanța a fost răbdarea și acribia. De câte ori asista, amuzată, la certurile noastre, spunea un singur lucru: “Băieți, liniștiți-vă!“ Că era la facultate, în apartamentul din Berceni, în cel de deasupra Sălii Dalles sau în vila din Sandu Aldea, asta era tot ce ne spunea Constanța: “Băieți, liniștiți-vă!“ Până la urmă, s-a dovedit că nimic nu putea să se liniștească în acei băieți.

Nu am uitat niciodată caietele ei groase (cam 200-250 de pagini), terorizante, în care scria tot timpul. Cel puțin o poezie pe zi. Mă întreba dacă vreau să-mi citească ce a scris ieri, ziceam da, deschidea caietul și îmi citea. La sfârșit mă întreba: “Dorine, tu ce ai scris ieri?” “Nimic”, răspundeam invariabil. Constanța dădea nemulțumită din cap și spunea doar atât: “Dorine, Dorine…”

Moartea a început să strige catalogul.

Întâi a ridicat mâna Ioan. Apoi Adrian. Acum câteva zile, Constanța. Fac ochii roată, văd ca prin ceață câțiva tineri nedumeriți de lumea care-i lua în primire, lume căreia fiecare dintre ei i-a răspuns după cum s-a priceput. Mi-i reamintesc pe Paul și Elsa, primindu-ne, pe mine și soția mea, în casa lor din Freiburg. După ce ne-au instalat “în pod“, de fapt un apartament superb, Paul a spus apăsat: “Aici a stat, șase luni, și Ioan Alexandru. Ne vedem la cină…”

Ani de zile, m-am aflat între ciocan și nicovală. Între laxitățile ce au făcut viața lui Adrian un spectacol, dar l-au pierdut, și inflexibilitățile Constanței care i-au făcut viața un chin, dar au salvat-o ca mamă și poetă, locul era extrem de dificil. După ce își pleda o cauză sau alta, Constanța se uita, lung, la mine.  “Știu că mă iubești, dar voi sunteți băieți… “

După plecarea mea din România, 1985, o bună vreme am comunicat prin mama mea. Se vedeau des și vorbeau “ca între văduve”. Formula mă tulbura, fiindcă, în realitate, nici una, nici cealaltă nu era văduvă, dar ideea de văduvă li se părea mai tranșantă, și  se potrivea cu o mândrie accentuată pe care o împărțeau.

Nu știu cât de mult a contat în grăbirea acestui sfârșit nenorocirea că, în noiembrie trecut, Constanța a pierdut-o pe Ioana, primul ei copil. Știu doar cum, întrebând-o ce este cu ea, bunica mea, Alexandra, și-a șters lacrimile cu podul palmei și mi-a spus: ”Ce știi tu, băiete, ce blestem este pentru un părinte să-și îngroape copiii.” Pierduse o fată și trei băieți.

Peste viața fiecăruia dintre noi poate trece tăvălugul indiferenței, peria aspră a bârfei, sulița ruginită a nenorocului sau săgeata otrăvită a neștiinței. Dar pentru unii, există o salvare. În cazul Constanței Buzea, ea este certitudinea că istoria literaturii române nu va putea trece niciodată indiferentă peste poeme extraordinare. Și doar asta contează:

 

numai o dată

la urmă de tot

trupul și sufletul se recunosc

și sînt împreună vorbindu-și

milostiv sufletul îi spune trupului

iată-ne împreună

ca două trupuri îndrăgostite

și ceea ce spune el este adevăr adevărat

 

trupul se-ncîntă și crede

rostind la rîndu-i

iată-ne împreună

ca două suflete îndrăgostite

dar ceea ce spune el e trufie

și deșertăciune

 

celălalt plînge încet

înainte de a se înfrigura

și a se ridica la cer

 

dar păream însuflețit de sufletul meu

și păreram împreună fiind

trup viu prin trup viu trecînd

înmirersmat și cald ca și mine era

și uite ce duhoare sînt

și fără nici o apă în apropiere.

 

***

 

 

 

 

 

 

  • mihai rogobete

    “Dincolo” ai parte de spaţiul şi timpul pe care le-ai creat, inventat -- descoperit.

  • Florin Iaru

    Spune Macededonski:
    Moartea este o minciună
    Bătrîneţea e un vis.

    Tinereţea păcătuieşte printr-un lucru major. Îţi ascunde defectele sub un costum croit impecabil. Deseori, cosumul ăsta e mai frumos decît omul care-l îmbracă.

  • OvidiuB

    Tulburator.

    Domnule Tudoran, tin pe aceasta cale sa spun doar ca momentul in care ati intrat definitiv in “radarul” meu a fost atunci cand am citit pe voxpublica cel mai uman si omenesc articol scris dupa moartea lui Adrian Paunescu, intr-o perioada in care vocile publice o luasera complet razna si de-o parte si de cealalta. “Astazi, 5 noiembrie 2010” se numea.

  • dinu adam

    da, doar asta conteaza. iar -- pentru Constanta -- conteaza enorm.
    dincolo de ce inseamna pentru altii, eu am cunoscut-o ca pe-o mare, trista si blinda nedumerire in fata celorlalti oameni.
    mereu am avut sentimentul ca poezia ii tine loc si de intelegere si de intelepciune, relatia cu lumea fiindu-i doar un accidental accesoriu.
    era foarte aproape de intelesul pe care-l dadea Tagore poetului: un om care poarta o faclie in spate si umbra ii cade pe fata.

  • Daca_nu_nu

    Cald şi sensibil.
    Cine nu şi-ar dori aşa un omagiu?
    Cine nu şi-ar dori astfel de prieteni?
    Dumnezeu s-o odihnească.
    Sit sibi terra levis.

  • Dumnezeu s-o odihneasca in pace, fiindca un chin i-a fost, intr-adevar, viata si un fragil refugiu, totusi, poezia. Citeam “Crestetul ghetarului” dar, in paralel cu povestea amaruie a Constantei Buzea, mi se derula tot timpul, intr-un coltisor al mintii, tragedia Sylviei Plath si mai ales obsedantele ei cuvinte: “ca un cal de curse, intr-o lume fara piste de hipodrom…”

  • InimaRea

    Da, prietene, “Moartea strigă catalgoul”. Iar noi stăm chirciţi în bănci, să nu ne scoată şi pe noi la tablă.
    Apoi, a fi poet e o nefericire. “Acel rege-al poeziei, veşnic tînăr şi ferice” e de o ironie aproape cosmică. Cel ce vrea a-şi depăşi condiţia poetică ajunge a trăi de tot nepoetic. Nu c-ar fi o crimă, poate doar o sinucidere datorată fricii de a-şi accepta soarta. Iar cel ce-o acceptă moare uitat dar împlinit în nefericirea lui.
    Adrian Păunescu ar invidia-o pe Constanţa Buzea -- măcar moartea ei n-a fost aplaudată.

  • Daca_nu_nu

    Apoi, nu cred eu că i-ar mai fi ars de invidie.
    Să nu fi fost în sufletul lui -- şi-al nimănui! -- când şi-ar fi văzut copila pe catafalc… L-a iertat Dumnezeu, de l-a luat înainte şi i-a lăsat ei să ducă crucea pentru amândoi. Poate ştia El, Dumnezeu, că ea o poate duce şi în locul lui.
    Ferească Dumnezeu pe toată lumea, că nu ştie nimeni pe nimeni cum e de fapt. Noi presupunem, bănuim, credem, ne închipuim, deducem etc., dar…
    Dumnezeu să-i odihnească pe toţi trei.

  • Mara

    Dumnezeu sa-i odihneasca in pace.
    Este interesant de meditat ca parca a fost un joc al destinului ca acel catalog sa consemneze impreuna nume care chiar au scris istorie: atit istorie literara cit si nume care se impletesc cu “istoria recenta” . Suflete sensibile, nobile, oameni deosebit de inteligenti care au trecut prin viata fiecare cum a stiut mai bine, dupa cum le-a dictat constiinta in momente care au fost dramatice pentru dinsii.
    Ginduri senine si sanatate pentru cei care au depasit acele incercari ale vietii.
    Numai bine.

  • mihai rogobete

    Ultima apariţie: " rel="nofollow">

  • TP

    Cat de frumos, cat de frumos…

Next post:

Previous post:

WP Admin