≡ Menu

România – o părere, o prefață, o carte

Romania ca parere 3 copy

Elegiile unui pamfletar

După ce și-a antologat publicistica anilor 2002-2005 (Absurdistan. O tragedie cu ieșire la mare, Polirom, 2005), Dorin Tudoran a cedat presiunilor private și provocărilor publice, revăzându-și eul românesc de dinainte de expatriere în oglinda strâmbă a Securității (Eu, fiul lor. Dosar de Securitate, Polirom, 2010). Nescriindu-și trecutul, lăsându-l să vorbească pe toate vocile lui (de la cele adevărate la cele măsluite), așa cum sunt ele consemnate în arhivele CNSAS — de unde au fost recuperate cu acribie de Radu Ioanid –, Tudoran nu a avut, ca alții, dorința de a-și rescrie biografia în cheie eroică (nici nu era nevoie, fiindcă dăduse toate probele de curaj „în timp real”), rezumându-se la note liminare strict necesare. În același an a revenit și la poezie, în seria dedicată de Paralela 45 laureaților Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu”, cu antologia Pisicuț (Somnografii). De la masivul volum de publicistică politică, civică și intelectuală Kakistocrația (Arc, Chișinău, 1998), care îi reconfirmase strălucit vocația de analist polemic al prezentului și fusese fericit completat de o selecție din vechile sale interviuri cu figuri ale elitelor românești (Onoarea de a înțelege, Albatros, 1998), Tudoran nu mai publicase cărți timp de vreo șapte ani, deși rămăsese activ în periodice.

În 2015, după alți cinci ani de pauză editorială, în care s-a exprimat preponderent pe tot mai popularul său blog, Certocrația (www.dorintudoran.com), autorul ne oferă simultan două noi volume de publicistică. Ambele, cel de față și Băsesc, deci exist! Intelighenție și Putere în România, 2004-2014 (Cartier) sunt, cu excepția câtorva articole și interviuri apărute inițial în periodice tipărite, transcrierile selective, organizate (meta)tematic, ale unui impetuos flux al conștiinței civic-politice revărsat aproape zilnic în spațiul virtual, din toamna lui 2008 și până în această primăvară. O asemenea organizare a materialului, (meta)tematică, deși subvertită și deconstruită de expresivitatea literară a titlurilor, subtitlurilor și motto-urilor, precum și de textele înseși, conferă reflecțiilor la cald o structură, adică o coerență non-cronologică, oarecum atemporală (dar câtuși de puțin anistorică), o anumită ordine analitică, legată strâns de (și paradoxal coextensivă cu) haosul României în Deceniul Băsescu. Cealaltă coerență, a persoanei și opiniilor autorului, dincolo de evoluțiile inevitabile ale subiectivității sale (asumate franc, așa cum se va vedea mai jos), devine și mai pregnantă la o (re)citire concentrată, pe hârtie, cu ochii și mintea numai la text, departe de „zgomotul și furia” schimburilor de pe blog. Dar cititorul ideal al celor două volume complementare de care vorbesc trebuie totuși să parcurgă și intervențiile de pe blog, inclusiv pe cele ale autorului, nu rareori substanțiale și frecvent acerbe, după cum trebuie să aibă la îndemână cronica detaliată a ultimilor zece ani, dacă încă nu poate avea istoria lor.

În prefața sa la Absurdistan, “Spovedania unui pamfletar”, Tudoran ne dădea o bună caracterizare a firii, stilului (echivalente – o știm cel puțin de la Buffon încoace) și poziției sale: „Dacă, așa cum s-a scris, sînt cumva un moralist dublat de un fizionomist, trebuie să adaug că e vorba de unul nefericit. Îmi pasă infinit mai mult de ce mi se pare a nu fi bine în ce fac oamenii pe care îi prețuiesc, decît mă sîcîie derbedelîcul din care trăiesc ipochimeni de la care nu ne putem aștepta la nimic bun. De aici și impresia falsă că aș fi mai nedrept cu cei de bine, decît cu cei de rău”.

Am avut privilegiul de a observa pe viu începuturile acestui pamfletar, moralist și fizionomist nefericit, atât de exigent cu cei capabili de mai mult și mai bine (pentru a relua elementele de autoportret citate mai sus), dar care, în tot cazul, nu-i cruță nici pe ceilalți. L-am văzut prima dată în zilele de 18-20 octombrie 1978, la Iași, la primul și ultimul Colocviu de Poezie din perioada comunistă. Aveam 21 de ani și, cu o legitimație de presă de la Opinia studențească, obținută de regretatul meu prieten Dan Merișca prin Liviu Antonesei, am putut asista la toate manifestările colocviului, nu doar la cele deschise publicului. Așa am auzit și văzut doi oameni care vorbeau în public împotriva regimului, folosind un discurs elevat, dar cu referințe oblice și figuri de stil absolut transparente: Ștefan Aug. Doinaș și Dorin Tudoran. Vocile și — de aici intram în suprarealism — ideile și frazele lor păreau transmise de la Radio Europa Liberă, printr-un receptor imposibil de bruiat legat din greșeală la difuzoare. După prima senzație, de libertate neașteptată și exaltantă, pe care nu o mai trăisem niciodată în public și nu am mai regăsit-o pînă în decembrie 1989, am început să mă întreb: cum de se putea spune așa ceva în România, chiar într-un cerc mai restrîns, bine controlat, eventual cu voie de la stăpînire? Era o farsă? Era un act aproape nebunesc de curaj? Ce avea să urmeze?

În acele zile, nu a urmat nimic special. Colocviul a continuat, recăzând în mica politică literară și în prea omeneștile metehne scriitoricești, apoi ecourile și zvonurile s-au stins treptat. Dar acea prestație a lui Dorin Tudoran avea să fie confirmată de viața și ideile sale în anii următori, pînă la plecarea din țară (24 iulie 1985; încheiase pe 6 iunie o grevă a foamei de patruzeci de zile) și după aceea, printr-un parcurs spectaculos de disident continuat (nu început ori inventat) după trecerea graniței. Citind astăzi documentele publicate în Eu, fiul lor (mai ales pp. 82-94, cu reverberații până la p. 106), observăm că, după cutuma epocii, mulți dintre literații care asistaseră la lectura publică a unui veritabil manifest politic relevau (direct Organelor ori prin mijlocirea informatorilor) numai dimensiunea rivalității de breaslă, prezentînd totul drept un atac la adresa (poeziei) lui Adrian Păunescu. Și totuși, parabola pronunțată de Tudoran la colocviu conținea elementele unei contestări evidente a (regimului) lui Nicolae Ceaușescu: pe scurt, vorbea de doi poeți de curte, Necesias și Lychesias, care îl lingușeau interesat pe Alexandru Macedon. Pe moment, nu mi-a trecut prin cap că poeții ale căror nume se repetau emfatic, inspirându-mi asocieri cu necesitatea și lichelismul, erau ficțiuni subversive (la curtea lui Alexandru au slujit de fapt alți patru poeți, ale căror nume ni s-au transmis). Păreau reali, deși nu erau — au mai fost semnalați doar în poezia lui Tudoran din aceeași perioadă, la finalul „Poeților de azbest”. Nici nu conta, fiindcă se înțelegea că erau figuri generice de sicofanți, de tiranofili, arhetipuri mereu reactualizate. Peste ani, aveam să scriu eu însumi pe tema asta atât de fierbinte și astăzi: introducerea la Mark Lilla, Spiritul nesăbuit. Intelectualii în politică (Polirom, 2005, trad. de Mona Antohi), o carte altminteri cu totul ignorată de mediul intelectual românesc partizan, care se putea totuși recunoaște în ea în ciuda diferenței de calibru dintre giganții tiranofiliei și măruntele lor euri inflaționare. În orice caz, parabola lui Tudoran din 1978 vorbea și de pictorul de curte Apelles, atestat istoric (și deci utilizabil ca efect efect de real pentru fictivii poeți atât de verosimili), care-l picta măgulitor pe Alexandru și, prin Plinius cel Bătrân, ne-a transmis între altele celebrul îndemn Ne sutor ultra crepidam. Prin urmare, dacă se putea face o echivalență între poeții de curte și Adrian Păunescu, se știa prea bine cine era Primul Cizmar al țării (Tudoran a spus cizmar, nu sutor). Deci puteam cu toții să-i identificăm atât pe sicofanți/tiranofili, cât și pe tiranul care se servea de ei și le oferea privilegii din ce în ce mai meschine, dar tot mai stridente pe fundalul pauperizării generalizate. Pe scurt, am avut la Iași, la sfârșitul lui octombrie 1978, revelația unei figuri publice majore, rebelă fără a fi disfuncțională, radicală fără a fi doctrinară, temerară fără a fi sinucigașă (mai târziu avea să înfrunte însă și moartea). Am știut că urma să mai auzim de Dorin Tudoran.

Aveam să-l revăd pe 11 februarie 1990, în cursa aeriană Viena-București. Venea de la Washington cu Vladimir Tismăneanu, pe atunci unul dintre prietenii săi apropiați, alături de care contribuise în diverse moduri la opoziția internațională față de Ceaușescu, iar la Otopeni a fost întîmpinat de Nicolae Manolescu și Dan Petrescu, doi dintre foarte puținii intelectuali rămași solidari cu poetul și publicistul disident în anii conflictului său deschis cu autoritățile, până în ziua emigrării acestuia și după aceea. De exemplu, disidența lui Dan Petrescu însuși a găsit un forum prețios în Agora, revista condusă de prietenul său în Lumea Liberă, în care a publicat în principal (din păcate, după prăbușirea comunismului, deși înregistarea de bază fusese trimisă în Occident din vara lui 1989) una din rarele dovezi românești de luciditate și curaj din epocă, dialogul său cu Liviu Cangeopol, Ce-ar mai fi de spus. Convorbiri libere într-o țară ocupată. Când l-am revăzut, Tudoran câștigase competiția cu Epoca de Aur și revenea într-o țară liberă sau măcar în curs de eliberare de comunism, de Ceaușescu și, ceea ce s-a dovedit aproape imposibil, de noi înșine (cei de atunci, de acum, dintotdeauna). Revenea în vizită. Și nu avea să facă altfel nici în următorii ani, deși în multe privințe a fost mai prezent în România decât majoritatea celor care nu au părăsit-o niciodată. De departe și de aproape (ca în perioada șederilor sale la Chișinău, 1993-2000), din țara de baștină și din cea de adopțiune, a observat și a analizat, a reacționat și a scris, a polemizat și a reflectat, întreținând o vastă și eterogenă rețea de contacte în perpetuă prefacere, cu o pondere considerabilă în evoluțiile spiritului public din România, cu terminații formative și strategice în Occident. Sub acest aspect, singurii expatriați care se compară cu el sunt Vladimir Tismăneanu și Mihnea Berindei, deși mulți alții au încercat să țeasă, la o scară mai mică, asemenea legături personale și (cvasi)instituționale. A păstrat și a pierdut prieteni, și-a făcut alții noi, a rămas însă mereu fidel idealurilor și valorilor pe care le întrezărise din anii 60, le exprimase și încercase să le trăiască în anii tot mai sumbri ai ceaușismului, le propagase și le apărase apoi pentru noi toți din Statele Unite atunci când păreau pierdute, ne-a ajutat să le redescoperim și să le reclădim aici după 1989. Cum spune chiar el în motto-ul prezentului volum, cu vorbele lui Bernanos, a cultivat mereu fidelități vii, fără conformism. E un alt fel de a vorbi atât despre consecvența în idealuri și valori, cât și despre ineluctabila istoricitate (adică schimbare permanentă) a lumii și a noastră.

Textele din România ca părere ne-au reamintit toate aceste idealuri și valori în vremurile tulburi ale celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu, când țara noastră a trecut printr-o criză de orientare fără precedent, generată de alianța surprinzătoare dintre Băsescu și băsiștii de tot felul, de la afaceriști veroși, țoape ambițioase și politicieni mafiotizați la cei care fuseseră și trebuiau să rămână intelectualii critici atât de necesari într-o democrație veritabilă. Fenomenul susținerii lui Băsescu de către unii intelectuali de vârf va rămâne un paradox, cu toate antecedentele din alte epoci ale istoriei noastre, o tristă excepție în Europa de Est postcomunistă, fiindcă reconstituie o privilighenție cu veleități de nomenclaturică – termenul e al lui Tudoran – sub auspiciile anticomunismului moralist retrospectiv, a cărui vehemență crește direct proporțional cu distanța față de comunismul de stat. În prefața la Băsesc, deci exist!, Dorin Tudoran își enunță meta-temele: Deceniul Băsescu, Memorie & Istorie (recentă), Tiranofilia Moralistă și Oportunistă (care a inspirat și titlul cărții, o adaptare a cartezianismului la domeniul luptelor intestine ale intelighenției noastre), definindu-și astfel perspectiva și criteriile de alcătuire. România ca părere detaliază atât meta-temele celeilalte cărți, cât și altele, strâns legate de ele, desemnate uneori cu formulele plastice care s-au impus în sfera noastră publică până la pierderea ghilimelelor și vor deveni, după eroziunea remarcabil de rapidă a sferei lor semantice, subiecte de masterat în istorie, politologie, lingvistică, antropologie: sistemul ticăloșit, statul de drept, pupini (cu varianta identificată și botezată de Tudoran: pupincuriștii crepusculari), lovitură de stat, superimunitate, corupție, stenograme, coabitare (în capitolul omonim se găsește textul titular al cărții, datat 22 iunie 2012, sintetic, autoreferențial și concluziv), unicameral, uninominal, joc la ofsaid (ah, cum se mai schimbă la noi linia partidului, cum rămân sicofanții în ofsaid și trebuie să se adapteze din mers, mereu în urma Timonierului în funcție!), moțiune de cenzură, Securitatea și posteritatea ei, confuzia ideologică, structura socială, justiția (inclusiv cea retrospectivă), fuziune, reformism, stat și alte instituții (cum ar fi CNSAS), lustrație, alegeri, nostalgie și moarte. Toată această bogăție tematică, pe care nu o pot nicidecum rezuma fără a sacrifica conținuturi dense turnate în forme expresive, adesea ingenioase (analistul e mereu dublat de un scriitor cu vocația calamburului, aforismului, formulei paradoxale – nu numai cu darurile polare ale pamfletului și elegiei), se cere cunoscută nemijlocit, în toate dimensiunile și variațiunile ei.

Revin la un pasaj din prefața la Băsesc, deci exist!, fiindcă se aplică perfect și cărții de față: „Mă interesează o perspectivă din care poate fi observată nu doar evoluția temei, dar și cea a cronicarului față de temele alese.Așa se explică de ce un text din 2014 poate fi urmat de unul din 2008.” Să reținem din nou, revenind la chestiunea criteriilor de organizare discutate mai sus, pentru toată publicistica lui Tudoran, această autocritică a subiectivității, adică a coevoluției observatorului și obiectului observat în vârtejurile istoriei. E o perspectivă modestă, rațională și pragmatică, deschisă mai mult spre realitate și învățare decât spre ficțiunile (ideologice, metafizice, etico-morale) auto-legitimatoare și spre calculele de grup ori partid. Iată de ce, chiar fără asperitățile și directețea discursului său publicistic, Tudoran, în ciuda vocației sale sociale și a ușurinței de a-și face prieteni (nu numai dușmani), e parcă sortit să fie mereu sau periodic aproape singur. E un preț greu de plătit dacă nu ești mizantrop. Și Tudoran nu este, deși are, ca orice poet veritabil și ca orice om lucid, asemenea momente de reflecție inclementă și autoscopie solitară.

În elegia sa Viața lumii, mișcător exercițiu pe temele antice reluate de Ecleziast parcă împotriva speranței creștine, Miron Costin scria: „Fum și umbră sunt toate, visuri și părere”. În acest sens, dar în dezacord cu relativul optimism al învățatului (și pățitului) boier moldovean, aș citi și România ca părere. Fiindcă datul cu părerea, principala ocupație românească din ultimul sfert de secol (alături de pasivitate și furt), ne-a transformat prezentul în haos, viitorul în iluzie, opinia în flecăreală cu accente isterice. Din țara noastră, o vedem zilnic și nu putem ascunde acest diagnostic nici de noi, nici de străini, prin vreo campanie stupidă pentru imaginea României (adesea desfășurată tot în România), asta a rămas după atâtea experimente postcomuniste ratate: fum și umbră, visuri și părere. Scriind despre actualitatea țării sale după ce chiar cele mai reținute entuziasme și cele mai umile speranțe au cedat întâietatea psihologică dezamăgirii și unei reînnoite uri-de-sine, Tudoran pamfletarul a fost ajuns din urmă de Tudoran poetul elegiac. Mai râde el uneori, ne mai face și pe noi să râdem, fiindcă are haz chiar în situații de plâns. Dar râsul nu durează, nu deconectează, nu vindecă, ci ne adâncește, devenit bășcălie, în dezafectare și sentimentul eșecului colectiv. Chiar dacă nu atinge radicalitatea ultimă a lui Cioran, alt pamfletar elegiac al românității devenit prin traducere interculturală scepticul de serviciu al Occidentului postbelic (patriotismul său apofatic și antimodernist e sintetizat de expresia “Iubesc istoria României cu o ură grea.“), Tudoran a ales pentru România ca părere un sfâșietor motto din marele poet rus contemporan Andrei Sinyavsky, exilat și el, care spunea despre sine că locuiește la Paris dar trăiește în Rusia: “patrie mumă, putoare nemiloasă”. În această notă se și încheie cartea în discuție, după un capitol dedicat evocărilor unor figuri dispărute, cunoscute de autor din viață ori din lecturi. Cu nedumerirea în fața soartei care ne face să iubim o patrie care-și abandonează ori maltratează fiii, fie că pleacă, fie că nu. (De altminteri, în perioada comunistă se spunea a rămas tocmai despre cel care plecase.) Dar trista constatare că patria noastră e mumă numai pentru puțini și ciumă pentru cei mulți (ca să reformulez lamentația rusească potrivit unui dicton românesc) nu ne exonerează de propriile noastre vinovății, (in)acțiuni, netrebnicii, răspunderi. Tudoran o spune memorabil într-un titlu din Băsesc, deci exist!: “Am avut tot ce ne trebuie, dar am lipsit tocmai noi.” Absența unui noi e marea noastră culpă colectivă, la care contribuim fiecare, e motivul pentru care românii nu fac istoria pe care cred c-o merită, autoamăgindu-se cu utopii derizorii și, chiar mai des, cu ucronii compensatorii.

SORIN ANTOHI

  • Liviu Antonesei

    E in pagina mea de FB, master. Cum vad, bine si iute primita. Ceas bun!

  • Multumesc, maitre.

  • Liviu Antonesei

    Bucuria mea. In scurta mea prezentare, am amintit si de cealalta carte care urmeaza sa apara. Cind ai coperta ceva, ma interseaza, s-o promovam si pe aceea…

  • Craiman

    Over a half century ago, while I was still a child, I recall hearing a number of old people offer the following explanation for the great disasters that had befallen Russia: “Men have forgotten God; that’s why all this has happened.” Since then I have spent well-nigh 50 years working on the history of our revolution; in the process I have read hundreds of books, collected hundreds of personal testimonies, and have already contributed eight volumes of my own toward the effort of clearing away the rubble left by that upheaval. But if I were asked today to formulate as concisely as possible the main cause of the ruinous revolution that swallowed up some 60 million of our people, I could not put it more accurately than to repeat: “Men have forgotten God; that’s why all this has happened

    Soljenitin

    Cred ca indiferent cum te numesti, Dorin Tudoran, Paul Goma, Soljenitin sau Badea’n Gard de care nu va sti nimeni niciodata, un raspuns la problemele umanitatii nu poate fi gasit fara Dumnezeu. Iti raman furia, neconsolarea, esecul, neiertarea sa te duci cu ele peste mari si tari, sa treci si Rubiconul tot cu ele si tot sa nu gasesti raspuns, fara Dumnezeu.
    Spre criza asta se indreapta acum Occidentul. Ordinea umana numita democratie a esuat in Demoncratie. Ce te tine sa nu urasti pina la capat, sa nu ii iei in mama lor de ipocriti in flinta? Again, cunostinta ca Cineva mai tare decit tine o face. Tu nu trebuie sa iti dai foc sau sa iti explodezi pipotica prin Ambasade. Trebuie doar sa ii aduni intr-un loc si sa le spui un discurs de cale lunga, pe care ei nu il vor primi imediat, dar cind vor fi trimisi in pribegie si apoi readusi la obarfie, vor sti ca au fost neam prost, si ca Dumnezeu S-a milostivit de ei. Modelul e consacrat. Acum prototipurile umanitatii se dau cu capul de zid si Il plang pe Dumnezeu ca pe un mort, ca Dumnezeu a stiut psihologia lor de neamuri cu traista-n bat. Asa vor face si toarasii de la west. Ei cred ca au toata lumea la degetul mic. Dar chiar acum se intampla prabusirea lor. Ce e naspa, e ca o exporta si la altii, ca Lege a noii Internationale. Noroc ca totusi nu toata lumea a cazut cu ultima ploaie, vorba poetului ca sa o ia de buna. Ei ucid la noi. Ei ucid si la ei. Acum Dumnezeu cu mila. Fiecare va trebui sa isi asume o dizidenta intr-un fel sau altul, daca vrea sa ramana intreg, si nu vandut. De noi e fain ca avem modele, avem unde sa ne uitam, pe cine sa urmam, dupa cine sa ne luam. Avem Dorin Tudoran, avem Paul Goma, avem si pe Soljenitin. Ei cica Il au pe Hristos. Asa….singur? Ca ei nu recunosc pe sfinti, sau pe eroi sau pe martiri ca cica devi idolatru. De parca Hristos este singur in Paradis.Aaaa ….il au pe Martin Luther King, dar asa asta totusi cum explica ca un Presedinte negru a facut sclavia lege prin vinderea informatiei medicale la un potluck in the cloud????? Unul din paradoxurile democratiei

  • Dezideriu Dudas

    Ne-ntelesesem pe “certitudini”…Poate extindem blogul si “la Romania”…In parereologia romaneasca, cand nu mai exista argumente, se foloseste formula magica : “ e opinia dvs.”…Si probabil, ulterior, emitatorul e trecut prin furcile caudine ale “aprobarii” sau nu, in continuare, a aparitiilor in mass-media….Dar tre’ “lucrat” cu grija, sa para ca “se combate”…., adica oamenii tre’ sa para ca lucreaza…Pe langa avioanele si port-avioanele occidentale, aceste “lopatici mici de infanterie”, romanesti, par duioase, sau tandre, cum ar spune prietenii nostri….Nu ca acolo n-ar trebui “aprobare”, dar la ei “se lucreaza” la aprobare de secole…Nu in sens Piketty, ci invers….

    P.S. Nu m-a uimit prea tare faptul ca Marin Mincu, dupa “Forumul de la Neptun” din anul 2000, la toate incercarile mele de relationare cu alti lideri “ai Romaniei”, nu a reactionat constructiv …M-a uimit atunci, dupa, am inceput sa inteleg…Tara mica, asezata intre imperii….Democratia NATO si UE ne cam pune in varful legitimitatii globale ( alaturi de alte “tari de fraieri”…)…Asta ar trebui sa fie o certitudine globala….

  • Submarinul Dox

    Si Sorin Antohi si-a dat toata silnta sa puna la cale ceva deosebit, Se pare ca reusit< maître.

  • neamtu tiganu

    pai daca in carte sunt chestii din certocratia, la care am fost si io pa baricade, pa viu, pai de ce imi mai trebe cartea? Poate cu semnatura!
    Da poate ca marele Celibidache a avut dreptate, chiflele proaspate sunt mai gustoase decit conservele!
    Ma rog, istorie, tinerii, generatiile viitoare, ma tem ca pur si simplu nu vor avea nici un interes sa afle cine a fost base!

    Nu stiu, mi se pare ca-i prea putin pt. nea Dorin… chiar daca e f. misto!

    Cronici, cronici; dupa ureche, Grigore Ureche,

  • Pingback: O nouă carte de Dorin Tudoran: „România ca părere”* | Gogea's Blog()

  • Gheorghe Campeanu

    Felicitari. Voi incerca sa-mi procur cartea. Bine scrisa prefata lui Sorin Antohi.

  • Dana (Mara)

    Felicitari. Spor si inspiratie si pentru alte carti interesante!

  • Stati linistit, domn’ Neamtule, aveti dreptat — nici eu nu voi cumpara cartea.

  • Dezideriu Dudas

    Bre’, cine-a spus ca DNA-ul nu-i mensch, o schumcka-i baiat destept….Cum sa nu faca ce-a facut, daca Ponta a luat bani de la SOVA ( “S-I-OVA lua”…) si nu si-a pus si el sacosa la coada la nea’Viorica sau chiar la insusi SOV ? N-o fi stand si el toata ziua cu Geoana la sauna…

    Bre’, mai aveti ?… Ca abia ne-am incalzit…., e drept, nu ca la sauna…

    Aflu de “la dom’Vasile” ca abia prin pasul urmator poti sa-ti recuperezi echilibrul pierdut dupa pasul anterior…Va dati seama ca cei mai buni pasitori sunt boxerii ? “Pumn cu pumn”…, au invatat bine sa-si tina echilibru’…E drept, nu ca “oamenii de bine, tehnocratii echilibrului”…

WP Admin