≡ Menu

Revoluția, Ion Iliescu și eroarea lui Cioran

 

le nouvel observateur 2

le nouvel observateur 3“Fără a fi avut în spate anii eroici ai lui Lech Wałęsa și celebritatea internațională a electricianului din Gdańsk; fără să fi cunoscut zilele și nopțile de temniță ce i-au fost hărăzite unui Václav Havel sau gloria mondială a autorului lui Largo Desolato; fără să fi fost un simbol de rezonanța unui Alexander Dubček, un nume de calibrul lui Andrei Saharov, un spirit de talia unor György Konrád, Adam Michnik, János Kis; fără să fi avut tenacitatea lui Jacek Kuroń; fără să fi fost un apostat de anvergura lui Milovan Đilas, domnul Ion Iliescu a avut în decembrie 1989 șansa enormă de-a fi fost acceptat spontan drept noul conducător al unei țări prea grăbite pentru a-și pune întrebarea: ‘Totuși, de ce Ion Iliescu?’ “

“Adevărat, ani de zile se tot vorbise despre dl Ion Iliescu, amintindu-se o atitudine ori alta a Domniei Sale, poziții ce nemulțumiseră cuplul Nicolae-Elena Ceaușescu. Cum tot așa, se vorbise despre pedepsele administrate de cuplul Ceaușescu dlui Ion Iliescu. Fiindcă la nivelul nomenclaturii române nu se întâmpla nimic, atât atitudinile mai personale ale dlui Iliescu, cât și repercusiunile ce le-a avut de suportat au fost mistificate de un folclor certat cu simțul proporțiilor. Puțini dintre cei care colportau isprăvile și pățaniile dlui Iliescu avuseseră curiozitatea de a le raporta la destine mai mult sau mai puțin asemănătoare, exemple lesne de ales din alte țări ale — pe atunci — lagărului comunist.”/…/

“… să nu uităm că sentințele cele mai dure care i-au fost aplicate de cuplul Ceaușescu l-au trimis în surghiun fie ca Prim-secretar în județe precum Timiș ori Iași [defapt, în județul Timiș, dl Ion Iliescu a fost Secretar cu Propaganda,n.m., DT], fie ca director al Editurii Tehnice din București. Să ne închipuim un Lech Wałęsa numit — în semn de pedeapsă —  ministru al Energiei Electrice, ori un Václav Havel oropsit să ocupe postul de director al unei edituri pragheze.”/…/

“Numai că mitologia facilă se dovedește întotdeauna mai iute de picior decât cântărirea lucidă a realității, așa încât ea, realitatea, s-a transformat de la sine într-o legendă ieftioară despre inflexibilul disident Ion Iliescu și tragediile sale administrative. Deși, poate nu chiar de la sine…”/…/

“După acel decembrie 1989, sorții s-au arătat foarte generoși cu dl Ion Iliescu, Domnia Sa pornind la drum cu șanse egale unor Havel ori Wałęsa. Ce să mai spun de o comparație cu Mazowiecki?”/…/

“Cine, dintre cei care cunosc parcimonia cu care ‘scepticul de serviciu’ s-a referit în ultimile decenii la chestiunile românești, și-ar fi închipuit că tocmai Emil Cioran avea să-i semneze dlui Iliescu un cec în alb:

…am încredere în Ion Iliescu, care conduce Frontul Salvării Naționale. Știam de multă vreme că el este speranța României.”

NOICA DEC 1989

“O imensă bucurie transforma profesionistul marilor îndoieli într-un herald amator. O singură clipă nu s-a ferit Cioran de optimism și pariul — poate unicul pe care ar mai fi dorit să-l câștige — a fost pierdut.”

“Sunt multe lucrurile pe care nu le-a înțeles dl Ion Iliescu după decembrie 1989. Dintre ele, cel mai important: să nu înșeli niciodată optimismul celui mai mare dintre scepticii în viață.” (“Eroarea lui Cioran”, 31 decembrie 1991, AGORA, volumul IV, numărul 1, ianuarie-martie 1991)

***

Cum am fi putut fi lucizi, acolo unde până și Cioran a fost furat de entuziasm?

Cum să nu fi “știut” și noi că dl Iliescu era “speranța României”, când și “scepticul de serviciu” “știa” asta; și încă “de multă vreme”?

În 1991, Cioran putea să se întoarcă la acel Neantul valah, pe care tocmai se pregătea să-l scrie cu puțin timp înaintea lui decembrie 1989.

Astăzi — indiferent ce am știut, ce ni s-a părut că știm, ce am sperat și ce a urmat acelui decembrie — să ne întoarcem cu dragoste și recunoștință la numele celor care au plătit cu viața pentru noi toți.

dt_signature2-e1270748737227[1]

  • InimaRea

    Timeo Danaos, îmi spun dînd de efectul literar -- chestia aia din familia lui Si non e verro e ben trovato. Unde forma bate conținutul de-i merg fulgii -- iar toată lumea bună aplaudă-ncîntată: Aferim!

    De nici nu mai înțelegi: e (auto)ironie veșnica invocare a formelor fără fond, pe la noi?. Ține de narcisismul nostru autozeflemitor, să urîm forma goală dar să iubim virtuozii care-așa bine-o fac să sune?

    Așa cu ”scepticul de serviciu”: de ce-ar fi trebuit să aibă el dreptate cît privește revoluția la români, ori în privința lui Ilici? Fiindcă era optimist? Păi, tocmai acela era semnul că era politicos, nu optimist.

    Acum, cinstit vorbind, ce-am fi spus dacă ne-ar fi trîntit-o de la obraz: Băi, nenorociților, o s-o ratați și pe-asta cum le-ați ratat pe toate -- vai steaua voastră de neisprăviți!

    Eu zic c-ar fi ajuns inamicul național number one. Și ce interes ar fi avut? Ori ce pornire, la asfințitul vieții sale blînd-răzvrătite? Doar nu mai putea urca pe culmile disperării -- poate că nici mai știa pe unde-ar fi putut fi, de-ar fi fost vreodată.

  • InimaRea

    ”De ce Iliescu” e-ntrebarea cu care-ntîmpinăm fiecare decembre. E ca un colind, deja. Din șirul celorlalte colinde profane -- Cine-a tras în noi/ pe 21-22; Unde ne sînt teroriștii; Dreptate, ochii plînși vor să te vadă; Adevărul despre Revoluție; Revoluția confiscată; Loviluție, nu revoluție…
    De la o vreme, înțeleg iconoclasmul antieminescianist -- parcă Blaga ar fi poetul național: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ Cu a mea lumină, sporesc al ei mister…
    Așa-mi pare cînd aud colindele profane -- c-ar avea cineva grijă să păstreze misterul (poate că mistic mistificîndu-l). Și-ar fi de bine, cred, fiindcă așa ne putem bucura -- an de an -- de taina lui decembre: Te uită cum ninge Decembre/ Pustiu înapoi și-nainte (alt vizionar național, mai ploios decît un veac de singurătate).
    Anul ăsta, răspund oltenește, a la Marin Sorescu: Pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume/ Li -a spus, simplu, Iliescu…
    Căci vă provoc să susțineți că, dacă li se punea alt nume, altele ar fi fost ”toate astea”.

  • Petru Jipa

    Iliescu a fost… pentru că Ceaușescu s-a tăvălit pe scările de la palat la venirea lui Gorbaciov. Iar Gorbaciov a fost coleg cu Iliescu la institutul Lomonosov.
    Colegii nu se uită!

  • Dana (Mara)

    o colinda trista si delicata -- Cetinita, cetinioara -- Stefan Hrusca (you tube)

  • Liviu Petre

    Da, sigur, am fi vrut atunci (noi, astia, care credeam ca mai stiam cate ceva) un alt lider, ceva nici noi nu stiam cum, dar “nu Iliescu, ca e comunist”. Noi toti, poporul roman, traiam, munceam, gandeam, ne imbracam, ne tundeam, etc. conform standardelor occidentale. De-abia asteptam sa ne aratam cunostintele de investitori pe bursa, urmaream cu atentie manevrele de ‘mergers & acquisitions’ facute de IMGB si Grivita Rosie, in liceu studiasem Hanna Arendt dupa manualul lui Vladimir Tismaneanu si dezbateam, in mod democratic, ce detergent de vase este mai bun: Fairy sau Pur?
    Si s-a bagat (sau a fost bagat) in fata, asta Iliescu, cu mana dreapta intr-un forehand repetat, cu degetele impreunate ca intr-o rugaciune, cu tot corpul intr-un fel de lambada fara sfarsit, si cu o voce ‘de piept’ cu inflexiuni retro, si cucereste massele. Eu, tu, noi l-am fi meritat poate pe Tariceanu (inca nu sesizasem cat de deficitar era la prepozitia ‘pe’), sau pe Patriciu (capitalist curajos care nu s-ar fi sfiit sa taie coada caineluui, uite-asa, harrrsst!), sau poate pe Ion Ratiu (nu conta ca lua tzepe dela tot felul de fufe si alti escroci, ca era pana la urma putin gaga, avea potential de devenire…).
    Asta e, n-a fost sa fie, popor fara noroc, ne-am ales cu Iliescu (bineinteles KGB, etc.)

  • Despre Demnitate

    Oricât de populară ar fi fost revoluția din 1989, inevitabil trebuia să apară și un lider.
    Statistic vorbind, șansele cele mai mari le aveau tot comuniștii, să se cațere cu tupeu în frunte. Ei erau cam singurii care știau să manevreze politic. De nu era Iliescu, ar fi fost altul. Tot comunist. Vreun semnatar al “Scrisorii celor șase”, de exemplu. Amintiți-vă de tupeul unuia ca Sergiu Nicolaescu, nu i-a lipsit decât experința puterii, pe care Iliescu o avea. În România acelui an orwellian, 1984+5, nu prea exista nici măcar un Winston mai acătării. Walesa era cunoscut în lumea întreagă, ce să mai vorbim de Polonia. În replică, pe omologul său român, Vasile Paraschiv îl părăsise toată lumea încă de la început. Cine, atunci să fi putut coagula în jurul lui pe toată lumea? Goma era în Franța. Carisma lui Coposu nu putea fi înțeleasă atunci, într-un climat atât de tensionat (de fapt carisma lui a devenit evidentă abia în posteritate). Unde era Băsescu, vedeta democrației adulată de intelectualitate 15 ani mai târziu?
    Așadar, cine? Dați-mi un nume, un singur nume, care să fi avut o șansă în fața unui comunist ca Iliescu care făcea figură de salvator în competiție cu Ilie Verdeț (care, ce să vezi? Făcea și el un guvern, pe colțul unei mese din CC).
    Fatalitate sau nu, dar cred că acesta este rezultatul ineficienței rezistenței prin cultură.

  • Dezideriu Dudas

    Bre’ dom’Liviule, sa nu uitam de organizare :

    1. Sa ai tot timpu’ la mata :

    1.1. Periuta de dinti

    1.2. Pasta de dinti o folosim la comun. O cumpara tata lu’ mama la cel mai bandit dintre noi…Sigur era legionar. Da’ “de bine”, ca erau si de ceilalti, vorba lui A.Paunescu , “mama noastra de zbanghii” ( nemurire a “noastra”, dupa ce s-a dus cu fii-su in audienta la “ Primaru’ General
    “…)…

    1.3. Pantofii sa fie fara siret. Daca “e” cu…, sa fie usor de scos…

    1.4. Cureaua sa fie (tot) usor de scos. Bretelele pot fi foarte periculoase…Pot fi considerate contrarevolutionare ( daca vreun organ uita procedurile, ne-am ars cu totii, “se” va considera tentativa de inselaciune …./ Marius Tuca cred a simtit ceva inca de cand era “milionar”….Probabil dorea o “acoperire” publica )….

    2. Sa fim toti timpul vigilenti.

    3.Sa nu ne mai radem pe-aici cand incepe…

    4. S-Audi ( tre’ sa informam permanent…) ?

    Sigur prenumele e Liviu si nu tot Petre ? Dealtfel, daca erati Petre Petre,
    deja ati fi fost prins…

    UNU’ MILOS CU OCHIUL* PE NEMILOSI

    PS Nu pot pentru ca sa m-abtin de cand am aflat ca Papesa le-a convins pe surorile lui Coposu ( * ) sa-l voteze pe Base…Tot ea o fi convins-o pe “Monica mea” sa-l voteze pe Mandela ? Nu scriu si de “Elena lui dom’Neamtu” ca ea voteaza PMP….De-aia-i coada cat Carpatii ( pe lista neamtului nostru ) ! Dealtfel, mata’ deja te-ai prins inca de la Ion Iliescu : “ ….cu tot corpul intr-un fel de lambada fara sfarsit, si cu o voce ‘de piept’ cu inflexiuni retro,….”

  • No Name / DP

    As parafraza si eu poetul, ca tot a dat @InimaRea tonul:

    Tu crezi c-a fost o revolutie adevarata?

    Eu cred c-a fost o simpla manarie…

    Dar ce anume-a fost,

    Ce-am vrut sa fie

    Noi nu vom sti-o poate niciodata.

    A fost un vis trait pe-un tarm de mare,

    Un cantec trist, adus din alte tari…

    (E tot ce a putut produce un popor insingurat si indolent, obisnuit sa fenteze istoria si cu creierii spalati de comunism. A fost produsul unui popor a carui re-europenizare de-abia incepe… Un popor a carui mamaliga nu explodeaza decat daca-i aprind samaritenii fitilul.

    E ceea ce a fost… c-asa a fost sa fie. )

  • Dezideriu Dudas

    Cum bre’, chiar asa ? Dar…, “pe puncte” :

    1.Editura lu’ Partidu…?

    2. Ministere fara numar…?

    3. Eugenica, “jurnalist paltinisan”, la ‘ceia nemuritorii….?

    4. Mogulii “nostri”, buni, “ai lor”, “zbanghii”….?

    5. Or mai fi…, dar la ora asta nu mai am….

    “ DESPRE ING(IN)ERI “

    PS 1. Stiu ca nimeni nu ar fi dorit sa se ajunga aici si da, la sfarsit totusi va dau dreptate : “Fatalitate sau nu, dar cred că acesta este rezultatul ineficienței rezistenței prin cultură “. Cu ce autoritate “ va dau dreptate “ ( ca doar nu dau de la mine… – cei de pe-aici stiu ca totusi am o problema cu “dreptatea ‘ceea de pe lume”… …) ? La ing(in)eri nu se discuta, se executa !

    PS 2 Azi dimineata am rememorat imaginea inginerului Ion Crisan, cel care a scris cartea “Industrializarea”, aparuta la Editura Humanitas, daca retin bine, in anul 1991. Acolo, il cita pe Noica : “ Nu de sfaturi, nu de invataturi au nevoie tinerii, ci de stari de spirit ….“. S -- Audi ? Bine ca n avem S – Volkswagen, ca nu ne-ar fi auzit nici draku’….

  • DonAlfonsDeBrebenel y Palilula

    A reconoscut Cioran ceva mai tarziu, in interviul dat lui Fernando Savater, intru cotidianul EL PAIS, punindu-si cenusa in cap si pentru scurtul entuziasm anterior, ca, in decembrie 1989, LOS RUMANOS HAN CAMBIADO DE CATASTROFE /Romanii au schimbat o catastrofa cu o alta/. Mai optimist mi se parea, tot p-atunci, poetul Mihai Ursachi, regretatul, carele afirma ca se trecuse, gratie Lovilutiei militaro-iliesciene, de la sida comunista la raia fesenista… de care ne scarpinam si azi.

  • No Name / DP

    @DonAlfonsDeBrebenel y Palilula & InimaRea

    Daca va amintiti, stimati domni, atunci, la cald, se vorbea mai mult de un miracol decat de revolutie, lovilutie, evenimente…, asa ca si scepticul Cioran s-a lasat pentru o scurta vreme contaminat de extazul romanesc cvasigeneral. Mie mi s-a aprins beculetul de alarma abia prin 24-25 decembrie, cand, intrebat fiind de un reporter francez daca este pentru pluralism politic, Iliescu a raspuns, la tv, bataindu-se, cu ranjetul care avea sa ne exaspereze apoi atatia ani: “Pourquoi pas?” Cand acelasi a mai venit si cu teoria Frontului ca mare si unica miscare politica avenita, un fel de conglomerat care sa cuprinda toate orientarile, de la stanga la dreapta, am inteles ca zarurile fusesera aruncate si picasera tare prost. S-au reinfiintat totusi partidele istorice (demonizate de presa fesenista), a aparut presa independenta, demonizata si ea (citeam si cate zece publicatii pe zi!) -- deci mici sperante. Au venit si primele mineriade, dar si Piata Universitatii -- inca o mare speranta (cladita mai pe nimic, data fiindu-i lipsa completa de sustinere populara), Duminica Orbului, si marea mineriada, trezirea totala… Ramaseseram totusi cu presa independenta (subminata cu tenacitate si din interior si din exterior, pan’ s-a ales praful de independenta ei) si cativa taranisti si liberali in parlament, totusi mai mult decat nimic. A trebuit sa treaca un sfert de veac (de turmentare), pentru ca ideile europene sa germineze pe un pat de incultura politica crasa, sa prinda radacini si sa genereze masa critica -- pe care vrem sa credem c-au atins-o azi. Ramane insa de vazut. E inca un fel de work in progress.

  • Gorbaciov si Iliescu au studiat la acelasi institut, dar nu s-au intalnit, niciodata, pe cand erau studenti.

  • Corect. Vroiam sa scriu si despre aceasta istorie ba chiar si raspunsul primit de la Eugene Ionesco la intrebarea “Ce a fost atunci in mintea lui Cioran?”, dar trebuie sa ma ocup de alte lucruri.

    Maestrul Pelican a zis-o bine, dar ….

    Mi-a telefonat ca trebuie sa ma intorc in Romania, ca el s-a hotarat, ca el are incredere in dl Iliescu, ca il cunoaste bine (asa de bine, ca scrisoarea mea pe care trebuia sa i-o dea dlui Iliescu dupa interzicerea aparitiei “Cateva fragmente neromantate din viata bunicului meu” in “Convorbiri literare” a citit-o impreuna cu poemul la Nichita acasa iar scrisoarea acolo a ramas…), ca trebuie sa punem tara pe picioare etc.

    A fost deziluzionat de reticenta mea (“Dorine, tu trebuia sa fii primul care sa se intoarca…”), peste o vreme mi-a transmis ca dl Iliescu il numise Director al Teatrului National din Iasi etc.

    Apoi, a inceput sa piarda din entuziasm. Regretul meu imens este ca n-am apucat sa ne mai vedem dupa reintoarcerea lui in Romania…

  • Un text (Radu Calin Cristea) si un interviu (cu Andrei Cornea) care trebuie citite “cu creionul in mana”.

    Perspectivele sunt diferite, dar afirmatiile si concluziile au multe in comun,
    chiar daca cei doi autori nu asa ceva si-au propus.

    Impreuna, textul si interviul pot oferi unul dintre bilanturile plauzibile ale deceniului Traian Basescu.

    http://www.observatorcultural.ro/Regele-si-nepotii-lui-Visinski*articleID_31222-articles_details.html

    http://www.gandul.info/interviurile-gandul/basistul-andrei-cornea-despre-sfarsitul-epocii-traian-basescu-a-fost-un-mahalagiu-cu-viziune-13555822

  • Bogdan Brebenel

    “Mahalagiu cu viziune”… o analiză precisă și corectă… Poate aveți ceva timp să comentați articolele sub semnătura lui Sebastian Lăzăroiu din ‘Contributors’… stimabilul își ia in serios rolul de “spin-doctor” personal al lui Traian Băsescu.

  • Bogdan Cojocaru

    Dl. RCC se ocupa de un singur episod din parcursul de 10 ani ai lui TB ca presedinte si baga toti acesti ani sub umbra acestui episod cu regele Dao. Regele Dao este usor de aparat si eu cred ca dl.RCC isi carpeste de fapt reputatia zdrentuita de slujul facut in CNA lui Felix si lui Ponta cu bucatele aurite din statura regelui Dao. Ce isprava!

  • Episodul este nu doar real. Este si foarte reprezentativ. RCC a făcut sluj in fata lui Felix? O noutate pentru mine…

  • Dezideriu Dudas

    Ce-am retinut eu :

    -- Nea’Gabriel ne impresiona din nou. A descoperit unde a devenit basismul o doctrina….( in continuarea articolului lui Andrei Cornea, in aceasi serie, de “Sfarsit de epoca”… ). Cei din mahalele vor intelege perfect Ceilalti, mai puneti mana pe niste almanahe…Da’ d-alea cu poze…

    -- Tizul lui nea’Andrei ne face sa ne gandim daca nu cumva “viziunea” nu a fost mai puternica decat “mahalagiul” asa ca, invers, “viziunea sistemului, mahalagista”, sa nu fie de fapt mostenirea….

    -- RCC cred ca, daca a oprit iuresul B1 TV ( atunci Realitatea TV era cu “banditii” ) in varful de sarcina a sistemului, tocmai a oprit si mahalagizarea definitiva a lui. Odata, RCC, chiar pe acest blog, “l-a certat” destul de abraziv pe d-nul Tudoran cand parea ca acesta ne lasa “pe mana mahalalei”…A fost singurul prieten al d-lui Tudoran care a avut curajul sa-l “certe” pentru ca vrea sa se retraga din spatiul public romanesc. N-am fost pe faza atunci sa-l citez pe Mircea Dinescu, “aristocratul mahalalelor” : “ Cand pleci acasa, la tine, Dorine ? “

    Sper sa nu fie ( un alt ) motiv de retinere …. Iata un mod de a verifica halu’ de mahala….

  • InimaRea

    Mi-a scăpat momentul alunecării spre Basescu, insa-i perfect explicabil.
    Am urmat bibliografia si:
    -- pe RCC, il citesc in cheia “Pe bune? Nu ma’nebuni,soro!” Ca-i tipul care consuma salam de Sibiu -- si știți reteta, carne de pui si de cal, jumă-jumă: un pui, un cal -- pretinzând ca el, doar pui -- cal nu servește nici mort!
    Celor care au făcut o pasiune pentru Mihai de R, le-as cere sa spună daca Actul de la 23 August a fost bun pentru Romania; daca nu cumva un armistițiu obținut de Antonescu, era soluția justa.
    Apoi, sa explice de ce pun in circa tinarului Rege Mihai, nenorocita lovitura de stat bolșevică, doar fiindcă a citit discursul la Radio?
    Si-apoi, sa-si imagineze un proces in care Mihai I ar fi fost judecat pentru capitulare necondiționată: nu de trădare de tara ar fi acuzat in acel proces?
    Din cite știu, cu toată originea lor divina, regii care si-au trădat poporul au cam fost pedepsiți, la vremea lor. Cromwell si Danton chiar sI-au făcut titlu de glorie din descpatinarea regilor lor.
    Chiar nu vi se pare de-un jalnic provincialism adorarea lui Mihai de R?

  • No Name / DP

    Cred ca incep sa inteleg. Pentru un basist pur sange, ceea ce in fata lui Voiculescu se cheama sluj, in fata lui Basescu -- Udrea -- si, prin “”efectul Coanda”, Cocos (vezi update-urile DNA) se numeste reverenta. Nu va irita cumva si “disidenta” dlui Cornea? Grea viata trebuie sa aveti!

    P.S. Nu inteleg totusi ce vreti sa spuneti prin “regele Dao”.

  • InimaRea

    Textul lui A Cornea e iezuit cit cuprinde. As risca sa spun ca Revista 22 a ocupat locul viran al iezuitismului intelectual , AMGD -- bineînțeles!
    La rigoare , Basescu ramine doar Mahalagiul care a dobândit, treptat, o viziune, de care s-a lepădat, dindu-si in petic ca orice băiat de cartier.
    Asa-mi apare la dl Cornea. Preferata mea, in interviu, este expresia “Basescu a trădat basismul”. Intr-un limbaj corect contextual, a cacat steagu’. Neștiind ca el era steagu’…

  • No Name / DP

    La intrebarile legate de regele Mihai, raspunsuri lamuritoare gasiti in cartea dlui Boia, “Suveranii Romaniei. Monarhia, o solutie?” Da, Regelui Mihai i se datoreaza actul de la 23 august. Sau, daca ramaneti la varianta dvs.’ “din cauza regelui” a fost un 23 august. Contrar istoriei lui Roller, Bodnaras si comunistii lui au aparut mai tarziu in desfasurarea evenimentelor Referitor la armistitiul pe care l-ar fi putut incheia maresalul, edificator e materialul dlui Neagu Djuvara ( pe care numai de monarhism nu-l putem suspecta) despre asa-zisa “Telegrama de la Stockholm”, Djuvara fiind la acea data chiar mesagerul trimis de maresal la ambasadoarea sovietica Kolontay. Versiunea armistitiului pe care l-ar fi incheiat Antonescu e o “legenda ” a securitatii, preluata si de raposatul Sergiu Nicolaescu, asadar o facatura mizerabila.

  • No Name / DP

    Si apropo de provincialism (in sensul pe i-l dati in context), ar exista si contrargumente acceptabile la ideea de monarhie, inclusiv in “judecarea” regelui Mihai, nu trebuie invocate povesti rolleriene pentru asta. De-abia astea imi par jalnice! De la dvs., mai ales, daca tot acordati o minima atentia subiectului, m-as astepta mai degraba la o analiza documentata, de tip SWOT. 🙂

  • InimaRea

    Nu știu daca mai trăiesc destul pentru a avea de aface cu persoane care sa nu ia la modul personal o discuție pe teme străine de propriilor lor vieți.
    Orice ati aștepta de la mine, mi-e dat sa va dezamăgesc. In discutia de aici, prefer sa adopt perspectiva militara, daca tot vorbim despre război. Astfel, ma-ntreb care era miza majora a lui Stalin. Ocuparea Germaniei era. In August 1944, intre Aliați era o cursa contracronometru pentru ocuparea Germaniei.
    Poate ca nu cu 9 luni a scurtat războiul capitularea Romaniei, dar e clar ca eliberat ruta scurta spre Berlin: Ungaria, Austria. Astfel, Stalin si-a atins obiectivul major -- prada de război, din tehnologie si specialiști germani -datorită căreia URSS a ajuns superputere mondiala.
    Asa ca nu doar diviziile romanești trimise-n prizonierat au a-i fi recunoscătoare lui Mihia I ci si batalioanele de savanți, specialiști si tehnicieni germani, tot acolo ajunse.
    E adevărat ca nu doar Mihai I a fost păcălit de Stalin, si Churchill s-a recunoscut înșelat de. Doar consecințele au fost usor diferite pentru romani si pentru britanici.

  • No Name / DP

    Imi pare rau ca iar sunt in dezacord cu dvs., si nu din motive personale, ci de dragul adevarului istoric. Sunt sigura ca nu va este necunoscuta ‘Operatiunea Paperclip”, prin care 1500 de oameni de stiinta din Germania nazista au fost preluati de Statele Unite, nicidecum de URSS. De altfel, primul director al NASA a fost un inginer german specializat in rachete balistice, nimeni altul decat ex-nazistul Werner von Braun.

  • InimaRea

    Doar vă rog să observați decalajul tehnologic dintre SUA si URSS, din acea perioadă. Și cum, în cîțiva ani, URSS a reușit să-și producă arma nucleară, iar în următorii, să dezvolte program spațial.
    De la Petru cel Mare, visul rusesc a fost să beneficieze de inteligența tehnică germană. Stalin a reușit saltul, urmat de străpungerea tehnologică.
    În America, emigrația germană funcționa îndată după Războiul de Independență. Sigur știți că doar un vot a decis ca limba oficială în SUA să fie engleza, nu germana.
    Istoria e plină de uituci și ignoranți. Numai astfel putea veni un Hrușciov, la Brașov, la inaugurarea fabricii de tractoare, și să spună: Un jurnalist american a spus că el nu crede că România poate produce tractoare, că el e-n stare să se culce sub roțile primului tractor românesc. Ei, acum îl invităm s-o facă!
    Numai că fabrica de tractoare era acolo unde fuseseră uzinele IAR, care produceau -- în timpul războiului -- redutabile avioane de vînătoare.

  • No Name / DP

    Sa nu uitam ca URSS a surmontat parte din decalajul tehnologic si prin redutabilele ei servicii secrete implicate in spionajul economic. In plus, nici oamenii ei stiinta nu erau de lepadat la vremea respectiva.

  • Dana (Mara)

    Am vazut acum citeva minute un documentar interesant pe canalul RAI STORIA “Il vento dell’Est” despre evenimentele din 1989 in estul Europei asa cum au fost surprinse in jurnalele de stiri ale TG1 cronologic din aprilie pina in dec. 1989. Foarte interesant, din pacate tv Rai Storia nu se poate accesa online live dar se poate prinde free prin saletit la tv. Ce m-a frapat este ca documentarul abunda in imagini despre Polonia, fosta Cehoslovacie, mai putin ce-i drept din Ungaria si fosta RDG, si desi aminteste Romania cu mentiunea ca revoltele au fost singeroase, nu apar imagini deloc despre Romania cu toate ca era premiera mondiala cu “revolutia in direct”. Probabil este numai prima parte a documentarului, oricum interesant prin imaginile de arhiva pe care nu aveam cum sa le vedem la timpul lor. O prima impresie este discrepanta dintre felul inteligent si responsabil in care s-a facut tranzitia in Polonia pin supapa Solidaritatea si figura incrincenata si pamintie a lui Ceausescu care apare surprins in documentar la ultima intilnire cu Gorbaciov. Poate intelegem obtuzitatea lui Ceausescu si faptul ca nu lasa puterea pentru ca nu-l ducea capul mai mult, dar de ce a fost nevoie sa curga singe in Romania si la ce a folosit diversiunea Armatei si a nomenclaturii comuniste pentru ca adevarul se intoarce impotriva lor in cele din urma. Alte state au facut tranzitia elegant si cu responsabilitate si iata ca peste ani au intrat in istorie fiind omagiate si prezentate aceste documente vizuale de arhiva iar la capitolul Romania este o tacere jenanta, fara imagini. Poate ca este mai bine decit sa revedem teatrul cu Iliescu-Brucan-Roman-Voican Voiculescu cu puseuri de America latina.

  • 1. Antonescu nu putea obtine un armistitiu si chiar daca l-ar fi obtinut, sovieticii nu ar fi respectat conditiile semnate pe hartie.
    2. Alternativa de a ramane aliati ai lui Hitler ar fi insemnat un dezastru, poate chiar ducant la incorporarea Romaniei (nu doar a Basarabiei) drept republica unionala, parte a URSS.
    3. A adora un om e una, a fi drept cu el e alta.
    4. Felul in care l-a tratat presedintele Basescu pe regele Mihai a fost un dezastru nu pentru cel de al doile, ci pentru cel dintai.
    5. Cand sacrifici orice proiect de dragul impunerii Elenei Udrea, nu ai dreptul sa casti gura despre o situatie tragica, precum cea in care s-au aflat “optiunile” romanesti din 1944..

  • Dezideriu Dudas

    1.Un amistitiu semnat de Antonescu in loc de 23 august?
    2.Mihai I ar fi capitulat neconditionat, de unde tradarea nationala ?
    3.Jalnicul provincialism ar rezista jovialului miticism ?
    4.Avioane de vanatoare si nu tractoare ?
    5. “22” iezuiti ? Poate 8*4, sprayul, dar merge si un jeep 4*4, ambele nea’gabrielisme extinse…Ca sa existe iezuitism, ar trebui sa existe si notiunea de Papa, de ierarhie…si nu doar de “papa pe campia de orez”, unde stau, in loc de “chinez langa chinez”, fost rezistent langa fost rezistent…Ca ‘ceia care “n-au mai putut”, si-au fost “necinstiti”, ori de comunisti ori de capitalisti, au devenit piosi respectiv banditi….Parca inteleg mai bine definitia “zbanghiului” din opera “titanului”*.

    Nu-mi dati telefonul coafezei dvs. ?

    Istoria nu se scrie cu daca…Nu trebuie sa urcam munti de vorbe pentru a afirma ca da, avem nevoie de oameni autoritari ca Ion Antonescu si da, avem nevoie de oameni democrati ca Regele Mihai. Trebuie sa ne cerem voie de la cineva, peste amandoi…, sau de la fiecare tabara in parte ?

    Iar tertium non datur ? Tre’ sa fim ori cu unii ori cu ceilalti ? Si cel mai bine, adormitii unora tre’ sa se trezeasca fix cand ceilalti par a si-o lua in cap ? Mergand puternic spre Regele Mihai acuzator ( Sanchi, vorba “Clujului”), nu ajungem fix in partea cealalta, tocmai “recent” re-nemtizata in Romania, realizare iepocala atat timp cat a fost facuta “prin noi insine” ca sa nu ramana Romania la comunistii ‘ceia “zbanghii” precum “poporul lui Adrian
    Paunescu” ?

    Pai in ritmul asta, vorba d-lui Tudoran, cand afara va ploua si “toti” vor spune ca nu…, al’de Corneliu Vadim Tudor ( viitorii…) chiar va ajunge presedinte…Cu Base’ doar “s-a” testat “piata”…E drept, cum scrieti, “s-au” trezit cu steagu’ cacat, desi, in acelasi timp, acesta pare ca a si plesnit ca biciu’….

    *Titanul cel mic, Andrei Paunescu, scrie intr-unul din numerele “Flacara lui Adrian Paunescu” din anul 2014, ca a fost prin anul 2002 alaturi de tatal sau in audienta la Traian Basescu cand acesta era Primar General al Bucurestilor. L-au rugat pe “Traian” ( “Adrian”…) sa-i ajute sa-si vanda revistele printr-o retea de difuzare dependenta de Primaria Bucurestilor, care-si batea joc de colaborarea/contractul cu ei. “Dictatorul” insa pe atunci nu era artizan al statului de drept si a dat un raspuns de genul : “Ha, ha, ha ! Daca nu ati stiut cui sa dati spaga…”.AP s-a enervat tare si a scris o poezie in care facea referire la faptul ca “poporul” ii incurca pe politicieni si…, ” mai suntem si vii, mama noastra de zbanghii “. E drept, odata avusese sansa sa se ocupe de “zbanghism”, dar Base…, mai concret, s-a ocupat de “BASISM”…SOPRANE NU MAI SUNT ? Da’ , daca
    se poate, din cele fara coafeze personale…

  • InimaRea

    DD: N-am coafeză dar am stilist, v-ar interesa?

  • InimaRea

    După unii autori, Antonescu putea obține armistițiul de la Stalin.

    Extinderea URSS, dincolo de ceea ce se stabilise la Yalta și Teheran, era improbabilă.

    Ungaria a rămas aliata lui Hitler pînă la sfîrșit, și n-a fost desființată. Dar chiar dacă România ar fi avut soarta Țărilor Baltice -- din 1991 încoace, tot la fel de liberă. Și, de ce nu, tot membră a UE și a NATO.

    Cronologic, grosolănia lui Băsescu -- față de Mihai de R -- a fost înaintea PMP, așa că nu există vreo condiționare între ele.

    Puteam fi drepți față de Mihai de R și fără să-l răsplătim regește fiindcă a fost decorat de Stalin. Altminteri, mă gîndesc cum ar fi să revendice -- și să și primească -- un urmaș al Bourbonilor (sau al Napoleonilor) Louvre ori Versailles.

    Dar de ce Mihai de R l-a arestat și predat rușilor pe Antonescu -- comandantul armatei române? Îl putea demite, iar dacă refuza să predea comanda, îl putea aresta, doar.

    Numai că astea erau condițiile lui Stalin pentru semnarea armistițiului pe care, apoi, nu s-a grăbit deloc să-l semneze.

  • Dezideriu Dudas

    Daca trec direct la stilisti or sa zica coafezele ca, ce nula ( HRP-ista…) lor, ele o’r murit degeaba la revolutie ?

    S-o luam pe etape, pas cu pas.

    Dupa ce trec de coafeze, va caut. Daca nu trec, ma cauta ele.

    NOUL CIUFULICI

  • Dezideriu Dudas

    Subiect greu. Periodic revin asupra lui si incerc sa inteleg mai multe. Am retinut cu acuitate un articol al lui GM Tamas in care critica politica lui Viktor Orban atentionand asupra faptului ca de fapt asa-zisul nationalism ungar este doar o strategie politica de potentare a fortei Dreptei. Volens-nolens insa, drumul lor este radical diferit de-al nostru, cu influente mari asupra evolutiei economiei si societatii lor. De ce a evadat Ungaria din grupul de premianti ? De ce invers, nationalista atunci ( revolutiile din 1989 ), acum Romania este “echipa pacii”, de nu-si mai poate bate nici macar covoarele din sufragerii, cele de sub “Rapirea din serai” de pe peretele principal, cel cu TV-ul pe fundal…. ?

    O fi efectul capitalului, mult mai integrat in Ungaria in economie ? La noi bancile imprumuta statul si Banca Nationala si nu economia reala iar deficitele se acopera prin imprumuturi. In schimb la vorbe, suntem galactici…

    Astept cu interes continuarea luptei dintre bata zamolxiana si floreta istoriei recente. Poate ca o sa intervin. Nu stiu insa cine vine si cine pleaca…Mai ales ca lupta nu ar trebui sa fie intre noi…. Dupa unii autori insa, ba ! Ar trebui !

    Federatia Romana de Floreta Zamolxiana

    Presedinte
    Nume : “ Cel ce-a-nfipt laleaua-n branza “
    Prenume : “ Si-a putut sa le vanda pe-amandoua “

    ( PS antroponimic : A mai infipt-o unu’, da’ a scos-o repede ca avea doctrina mare, dupa cum a observat pana si nea’Gabriel )

  • No Name / DP

    Ungaria n-a fost desfiintata, ci a pierdut Transilvania, pe care si-o anexase in 1940.

    Nu regele l-a predat pe Antonescu rusilor, ci Bodnaras, care a intrat in scena dupa arestarea propriu zisa a maresalului.

    Intentia maresalului de-a semna armistitiul cu sovieticii era profund neserioasa, spune istoricul Djuvara, care precizeaza: “A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce
    cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseserăde mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 august s-a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi. Iar rezistenţa unităţilor române s-a arătat atunci pentru prima oară extrem de slabă, prefăcându-se într-o adevărată derută.”

  • No Name / DP

    Uitati totusi ce spune un autor care a participat nemijlocit la eveniment. (Pentru ca Disqus-ul e circumspect fata de link-uri, pe care le baneaza, incerc sa postez tot articolul in care istoricul Neagu Djuvara face lumina in cestiune):

    Neagu Djuvara a ţinut să lămurească, special prin intermediul ziarului „Adevărul“, un moment decisiv din istoria recentă: 23 august 1944.

    Neagu Djuvara a scris acest articol după ce într-un cotidian central (al cărui nume profesorul l-a trecut, cu delicateţe, sub tăcere) au apărut articole în care se prezenta „telegrama de la Stockholm” într-o lumină falsă. Concret: prin respectiva misivă, Moscova ar fi anunţat în dimineaţa lui 23 august 1944 că e gata să încheie armistiţiul cu mareşalul Antonescu, dar Bucureştiul a nesocotit telegrama şi mareşalul a fost arestat. Neagu Djuvara e ultimul martor ocular în viaţă al poveştii „telegrama de la Stockholm”. El a fost mesagerul trimis în Suedia pentru reluarea negocierilor de armistiţiu şi arată că intenţia mareşalului Antonescu de a semna armistiţiul cu sovieticii era profund neserioasă.

    De zeci de ani se vântură informaţia că ar fi existat o telegramă sosită în dimineaţa lui 23 august 1944 care ar fi acceptat condiţiile mareşalului Antonescu şi l-ar fi încuviinţat să semneze armistiţiul cu Uniunea ­Sovietică. Informaţia e cu totul eronată. Acceptarea celor două condiţii de ameliorare cerute de mareşal fusese transmisă la Bucureşti din 30 mai 1944. Deci cu aproape trei luni înainte de 23 august.
    1. Telegrama sosită de la Stockholm în dimineaţa lui 23 august nu anunţa, ­nicicum, un acord cu mareşalul Antonescu, după cum voi dovedi mai jos.
    2. A scrie că sovieticii au intrat pe teritoriul României fiindcă Antonescu a fost arestat este ori o ignoranţă crasă a cursului evenimentelor, ori un neadevăr debitat conştient cu intenţia de a induce cititorii în eroare: înainte de 23 august 1944, sovieticii pătrunseseră de mai multe săptămăni pe o bună bucată de teritoriu românesc, astfel încât marea lor ofensivă din 19-20 august s-a făcut de pe o linie între Chişinău şi puţin la nord de Iaşi. Iar rezistenţa unităţilor române s-a arătat atunci pentru prima oară extrem de slabă, prefăcându-se într-o adevărată derută. (Voi arăta mai jos propriile cuvinte pe care mi le-a spus mie Mihai Antonescu, chiar în noaptea de 22 către 23 august, când m-a trimis la Stockholm cu instrucţiuni pentru ministrul nostru Fred Nanu, ca să se reia negocierile cu doamna ­Kolontay, ambasadoarea sovietică.)
    3. Din cele două ameliorări cerute de Antonescu la „capitularea necondiţionată”, zona neocupată de armata sovietică în cazul ocupării întregului teritoriu naţional ar fi fost un judeţ din extremul vest al ţării unde să se menţină guvernul ţării şi nu „o zonă neutră pe frontul din Moldova”!

    Cititorii ziarului dumneavoastră trebuie să afle din capul locului că informaţiile pe care ţin să le dau în prezenta scrisoare se întemeiază pe faptul că, intrat la Ministerul de Externe prin concurs, în primăvara lui 1943 (după ce fusesem mobilizat aproape trei ani pe front din prima zi a războiului şi până la căderea Odessei), fusesem repartizat la Direcţia Cifrului şi Cabinetului.

    Datorită încrederii pe care am inspirat-o superiorilor mei -- îi citez în ordine ierarhică crescândă: Camil Demetrescu, Victor Rădulescu-Pogoreanu, Grigore Niculescu-Buzeşti -- am fost curând admis în foarte strâmtul grup care a fost pus la curent cu telegramele cifrate care erau schimbate cu câteva posturi diplomatice neutre, în numele Opoziţiei, în neştirea secretarului general al ministerului şi al ministrului Mihai Antonescu. Într-adevăr capii celor trei partide politice istorice, în înţelegere cu Regele, convinşi de felul dictatorial cu care Antonescu guverna ţara în război, refuzând toate sfaturile pe care ei i le sugeraseră şi ţinând pe tânărul rege în totală ignoranţă faţă de dezbaterile din guvern şi de hotărârile luate (Regele ­Mihai, şeful constituţional al Statului, a aflat de intrarea noastră în război înpotriva URSS, prin radio BBC! (lucru mai scandalos nici că se poate închipui), luaseră iniţiativa ca, prin înalţi funcţionari ai Ministerului de Externe care împărtăşeau părerea lor că trebuie căutată neapărat o grabnică ieşire din război, să înceapă tatonări cu reprezentanţi ai Aliaţilor în mai multe capitale neutre ca Ankara, Berna, Lisabona, Stockholm. Aceasta a început după intrarea în război a Statelor Unite şi, mai cu seamă, după catastrofa de la Stalingrad, când pentru orice minte politică luminată, victoria finală a Germaniei apărea mai mult decât improbabilă. La Lisabona, în această conjunctură, a activat consilierul de Legaţie Brutus Coste; la Berna, consilierul George Anastasiu; la Stockholm, consilierul George Duca (fiul lui I.G. Duca); la Ankara, în sfârşit, ministrul Alexandru Cretzianu, de curând numit în post.

    În aprilie 1944, Barbu Ştirbei, unchiul matern al lui Cretzianu, sub pretext de vizită de familie în Anglia, a plecat la Cairo, ca să înceapă, în numele Opoziţiei, negocieri de armistiţiu cu reprezentanţi ai Marii Britanii, SUA şi ­URSS. A plecat cu ştiinţa mareşalului Antonescu, care a ţinut să-l vadă înainte, ca să-i comunice condiţiile în care el, Conducătorul Statului, ar fi acceptat acordul la care ar fi ajuns reprezentantul Opoziţiei cu puterile Aliate.
    La puţine săptămâni după plecarea lui Ştirbei, Maniu, principala personalitate din Opoziţie, a impus să plece la Cairo alături de Ştirbei şi diplomatul de carieră Constantin Vişoianu, om de încredere al Partidului Naţional Ţărănesc. (Călătoria lui Vişoianu a fost mai dramatică, deoarece a străbătut Bulgaria şi Turcia cu paşaport pe un alt nume.) La propunerile părţii române, care cerea unele uşurări la teribila condiţie de „Capitulare necondiţionată” (impusă, trebuie reamintit, de SUA), Marea Britanie şi Statele Unite au dat un răspuns în termen de vreo opt zile. URSS n-a răspuns niciodată la Cairo. În schimb, chiar din decembrie 1943, pe căi lăturalnice, adică prin intermediul unui samsar bulgar, a propus reprezentantului României, ministrul plenipotenţiar Frederic Nanu, ca ţara noastră să înceapă imediat negocieri directe cu URSS, prin ambasadoarea Uniunii Sovietice la Stockholm, Alexandra Kolontay. Nanu a transmis îndată propunerea la Bucureşti, prin telegramă cifrată. Guvernul Antonescu, răspunzând favorabil, întâlnirile Nanu-Kolontay au început. Din prima şedinţă, ­URSS a pus o condiţie preliminară, anume ca aceste contacte să nu fie cunoscute de Aliaţi, adică de Marea Britanie şi de SUA. Cu toată această surprinzătoare condiţie, care tindea să ne lipsească de sprijinul eventual al „inamicilor” noştri probabil cei mai indulgenţi, guvernul Antonescu l-a autorizat pe Nanu să înceapă tratativele cu ambasada sovietică. “În aprilie 1944, Barbu Ştirbei, unchiul matern al lui Cretzianu, sub pretext de vizită de familie în Anglia, a plecat la Cairo, ca să înceapă, în numele Opoziţiei, negocieri de armistiţiu cu reprezentanţi ai Marii Britanii, SUA şi URSS.

    Partea cu adevărat extraordinară a situaţiei este că, la puţine săptămâni după începerea acestor contacte „oficiale”, consilierul de Legaţie George Duca, printr-o telegramă cifrată, cu un semn iniţial deosebit, era însărcinat de Opoziţie (să-i zicem grupul de la Buftea, deoarece acolo se întruneau izolat, în conacul Ştirbei, şefii partidelor „istorice” cu cei doi sau trei tineri diplomaţi de la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului care erau în măsură să trimită şi să primească telegrame supracifrate cu un sistem extrem de simplu, dar eficace, care n-a fost niciodată descifrat nici de serviciile speciale ale lui Antonescu, nici de germani) să ia şi dânsul în taină contact cu sovieticii. Aceasta deoarece şefii Opoziţiei intuiau că Antonescu, obstinat în credinţa lui că trebuie aşteptat un moment mai prielnic din punct de vedere militar, pentru eventuala semnare a unui armistiţiu, după toate discuţiile cu partea sovietică, în cele din urmă nu va face pasul necesar către ieşirea din alianţă cu Germania; deci era indispensabil să se prevadă şi o alternativă, adică înlăturarea „Conducătorului” şi semnarea mai grabnică a unui armistiţiu de către un nou guvern numit de Rege, şeful Statului. Se bănuia însă că sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodată şef al Armatei, decât cu un guvern democratic. În plus, îşi închipuiau -- prost cunoscători ai tradiţiilor româneşti -- că armata nu va asculta decât de ordinul generalului dictator şi nu de ordinul tânărului rege constituţional. Se va vedea că la 23 august, după destituirea mareşalului, nicio unitate a armatei române nu a fost neascultătoare a ordinului dat de Regele ţării.

    Trebuie precizat acum care erau condiţiile de uşurare a „Capitulării necondiţonate” pe care le dorea Antonescu, cu toate că putuse constata din precedentul capitulării Italiei (8 septembrie 1943) că nici acea mare putere nu obţinuse nicio derogare de la capitularea necondiţionată (vom vedea ulterior că nici cele mai mari puteri ale Axei, Germania şi Japonia, nu vor primi derogări de la draconica condiţie). Antonescu însă credea morţiş că România, putere relativ mică, putea încă discuta despre condiţii mai uşoare. Şi iată ce a cerut el la Stockholm prin Fred Nanu. Ţin să subliniez, încă o dată, că informaţiile pe care le dau aici le am direct de la cei doi negociatori români, Nanu şi Duca, cu care am fost în contact timp de trei ani (1944-1947):

    1. Cerea să i se lase 15 zile ca să-i convingă pe germani să părăsească tot teritoriul românesc înainte de semnarea unui armistiţiu şi de ocuparea ţării de către armata sovietică.

    2. Cerea, de asemenea, ca după ocuparea ţării de către sovietici în înaintarea lor, un judeţ din vestul ţării să rămână fără prezenţă militară sovietică pentru ca acolo să funcţioneze nestingherite guvernul şi toate organele administrative centrale ale ţării.
    Cine nu vede astăzi că ambele cerinţe erau cu totul iluzorii?
    A. Dacă guvernul român înştiinţa partea germană că intenţiona să semneze un armistiţiu, germanii cu forţele lor din ţară (de pildă, forţele antiaeriene de la Ploieşti) ­i-ar fi arestat pe Antonescu şi pe toţi membrii guvernului şi i-ar fi înlocuit îndată cu Horia Sima şi cu legionarii „ţinuţi în rezervă”. Este exact scenariul ce se va desfăşura peste câteva luni la Budapesta.
    B. A-şi închipui că păstrarea unei zone (limitate) fără prezenţă de trupe sovietice, în jurul sediilor guvernului român, prezenta vreun interes, când jumătate din Europa ar fi fost ocupată de forţele sovietice, era o naivitate care ilustrează dramatic nenorocirea pentru ţară, ca un ofiţer, valoros pe plan militar, să se prefacă în om politic nepriceput, dar atotputernic şi stăpânit de un orgoliu nemăsurat.

    Dau aici, pe baza surselor celor mai autentice, întreaga lămurire privitor la pretinsa „taină”. A sosit într-adevăr, la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, în dimineaţa de 23 august 1944, aşadar înainte de dramatica întâlnire de la Palatul Regal la mijlocul zilei, o telegramă de la Stockholm. Cel care a expediat-o a fost Consilierul de Legaţie George Duca. Cum am spus mai sus, el e cel care, de luni de zile, ducea cu ambasada sovietică negocieri în numele Opoziţiei, paralel cu ale ministrului Nanu şi fără ştirea lui.

    Or, în dimineaţa de 23 august, sovieticii, constatând că în ciuda derutei armatei române în faţa puternicului atac din 19-20 august, mareşalul Antonescu încă nu se hotăra, după trei zile, să ceară armistiţiu, s-au resemnat să accepte ipoteza care, cum am spus, li se părea mai riscantă, de a semna armistiţiul cu un nou guvern, format de Opoziţie. În acest scop, ambasada sovietică l-a convocat urgent pe Duca, cerându-i să comunice Opoziţiei că acceptă ideea trimiterii peste liniile sovietice a unui reprezentant al Opoziţiei, în persoana generalului Aldea, împuternicit să negocieze termenii armistiţiului în numele unui guvern numit de Rege, după demiterea lui Antonescu.

    Acesta a fost conţinutul telegramei expediate de ­Duca la sfârşitul dimineţii lui 23 august, prin sistemul supracifrat de care am vorbit mai sus. Telegrama va fi fost aşadar descifrată la minister la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului, de vreunul dintre tinerii care erau admişi în „complot” şi comunicat numai lui Grigore ­Niculescu-Buzeşti. Întrucât acesta s-a aflat alături de Regele Mihai, împreună cu alţi doi-trei consilieri ai regelui, ca de pildă diplomatul Ioan Mocsony-Stârcea, la dramatica întâlnire cu mareşalul în după amiaza aceleiaşi zile, e de presupus că a păstrat cu el acea telegramă devenită fără obiect după arestarea mareşalului şi formarea noului guvern în care el devenea ministru de Externe.

    După elucidarea „tainei”, mai am datoria să raportez aici, pe scurt, şi scopul trimiterii mele la Stockholm de către guvernul Antonescu, în dimineaţa lui 23 august 1944, şi cuprinsul instrucţiunilor pe care mi le-a dat Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe, în noaptea de 22 către 23 august 1944. S-ar putea ca rezumatul prezent să nu mai fie atât de amănunţit ca raportul pe care l-am redactat la Stockholm la sosirea mea la 24 august 1944, din care am dat o copie ministrului Fred Nanu (rechemat în dimineaţa lui 24 august) şi alta lui George Duca, numit de noul guvern, tot atunci, însărcinat cu afaceri. În aceeaşi telegramă, eu eram numit secretar de legaţie la Stockholm, deoarece întoarcerea mea în ţară devenise deocamdată imposibilă, din pricina „răsturnării alianţelor”. Exemplarul raportului meu încredinţat lui Duca a fost depus de acesta când, după rechemarea lui de către guvernul comunist, s-a refugiat în SUA, la un fond român la Universitatea Stanford, unde acum poate fi oricând consultat, pentru confirmarea declaraţiilor mele actuale -- după 67 de ani.

    Trimiterea unui mesaj la Stockholm se datora hotărârii mareşalului, la 22 august (stătuse o zi şi jumătate în Bucureşti), de a răspunde în sfârşit, după o şovăire de trei luni, propunerii sovietice din 30 mai. Faptul însă că, în loc de a trimite îndată o telegramă cifrată ministrului Nanu cu instrucţiunea de a relua legătura cu doamna Kolontay, operaţie care ar fi cerut -- la minister şi apoi la legaţia din Stockholm -- cel mult o oră, se lua riscul de a trimite mesajul printr-un tânăr curier care pleca, regulamentar, a doua zi, cu valizele de curier diplomatic, consider că e de o gravitate excepţională. Acea călătorie lungă se făcea în condiţii extrem de riscante de bombardamente aliate şi de nesosire a curierului la Stockholm. Vădit, mareşalul se obstina să tragă de timp şi, în cazul prezent, să amăgească Opoziţia că el e gata să semneze armistiţiul. Amănuntele tragicomice ale călătoriei mele de 36 de ceasuri, de la Bucureşti la Stockholm, vor dovedi din plin că riscul de nesosire era real.

    În filmul „Oglinda” al lui Sergiu Nicolaescu există o minciună: se spune că a existat o telegramă cu un răspuns favorabil de la Soviete! Asta e o legendă care s-a răspândit foarte repede. “Se bănuia că sovieticii preferau semnarea unui tratat cu un dictator, totodată şef al Armatei, decât cu un guvern democratic.”

    Raportez, de asemenea, pe scurt, instrucţiunile pe care mi le-a dat în noaptea de 22 către 23 august 1944 Mihai Antonescu, vice-prim ministru şi ministru de Externe. Era aproape miezul nopţii şi trebuia, înainte de a lua avionul, să mă întorc la Snagov, unde direcţiunea noastră era evacuată de la începutul lui mai, după primele mari bombardamente americane şi britanice asupra Bucureştilor, ca să preiau valizele de curier.

    Calitatea mea era doar de ataşat de legaţie (primul rang în ierarhia diplomatică; voi avea 28 de ani o lună mai târziu). Eram desemnat de Piki Pogoneanu, în împrejurări pe care nu mai e cazul să le povestesc aici, ca să fiu, eu, a doua zi, „curierul diplomatic” către Stockholm. Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului avea monopolul acestor trimişi, în general lunar, cu corespondenţa ministerului către ambasade, legaţiuni şi consulate. Faptul că, în acel caz, curierul era, pe deasupra, însărcinat cu misiunea neobişnuită şi gravă de a transmite noi instrucţiuni pentru reluarea negocierilor de armistiţiu, era cu totul excepţional.

    De aceea, cu doar câteva ceasuri înainte, Mihai Antonescu ordonase să nu mai plece în diversele direcţii curierii dinainte întâmplător orânduiţi. Făcuse însă două excepţii, fiindcă tinerii desemnaţi îi inspirau încredere: Emil Ciurea pentru Ankara şi eu pentru Stockholm. Mă primeşte aşadar în toiul nopţii. L-am găsit -- era firesc -- foarte nervos şi obosit. Mi-a spus că, din pricina situaţiei dezastruoase de pe front, domnul mareşal se hotărâse să reia negocierile de armistiţiu duse de câteva luni cu ambasadoarea sovietică la Stockholm. Reamintind insistenţele pe care de săptămâni de zile le făcea, în telegramele sale, ministrul Nanu, ca guvernul nostru să dea, în fine, un răspuns sovieticilor care, de trei luni de zile, cum am spus mai sus, acceptaseră acele condiţii puse de mareşal, a vrut să-mi explice mai întâi, spre a le comunica domnului Nanu, motivele pentru care s-a ezitat până atunci.

    Discursul lui Mihai Antonescu mi s-a părut confuz. Reţin doar două dintre motive:
    1. speranţa păstrată încontinuu de mareşal, să se ivească pe frontul germano-sovietic un moment mai prielnic pentru încheierea unui armistiţiu;
    2. un zvon care fusese raportat, că ar fi existat contacte secrete germano-sovietice. În cazul în care ar fi dus la un armistiţiu germano-sovietic, noi ne-am fi aflat în postură falsă. Mărturisesc că, pe moment, n-am înţeles prea bine cum de puteam să fim reţinuţi, vreme de trei luni, de un simplu zvon -- lansat, fără îndoială, intenţionat, de unul sau de celălalt dintre cei doi mari adversari. A adăugat însă că situaţia creată de spargerea frontului germano-român în zilele de 19-20 august l-a convins pe mareşal de necesitatea reluării negocierilor de la Stockholm. În acest scop, domnul Nanu trebuia s-o întrebe pe doamna Kolontay: 1. dacă partea sovietică accepta să reia dialogul;
    2. dacă, în caz afirmativ, condiţiile acordate la 30 mai erau încă valabile.
    Mi-a spus apoi un lucru atât de extraordinar, încât mă tem să nu fiu crezut pe cuvânt: domnul Nanu trebuia să dea părţii sovietice ca nou argument că România doreşte sincer pacea faptul că soldaţii români, în faţa ultimei ofensive sovietice, nu s-au mai bătut bine. Argumentul mi s-a părut, pe loc, atât de insolit încât, cu toată vârsta mea şi scurta mea experienţă diplomatică, am îndrăznit să-l întrerup pe ministru, chiar pe un ton vehement, rugându-l să mă ierte că mă încumet să-l contrazic, zicându-i că un asemenea argument nu trebuia în niciun caz înaintat la deschiderea unor negocieri finale, căci implicau renunţarea dinainte a continuării rezistenţei, în cazul în care am fi constatat, la urma urmei, imposibilitatea de a încheia armistiţiul în condiţiile impuse. Mihai Antonescu a acceptat întâmpinarea mea şi mi-a zis: „Ai dreptate! Mai bine să nu spună asta!”. Am plecat de la acea memorabilă audienţă cu dramatica impresie că „număru’ doi” al regimului era, în acel moment tragic, cu totul descumpănit şi cu un singur gând, să scape cel puţin el. Am dedus-o pe loc când, înainte de despărţire, mi-a spus că intenţiona să plece a doua zi la Ankara, ca să vadă el, acolo, ce-am mai putea aştepta de la Turcia şi de la anglo-americani…

    Peripeţiile drumului de la Băneasa la Stockholm via Viena-Berlin (cu o noapte la Berlin) le-am povestit în cartea mea „Amintiri din pribegie” (Albatros, 2002; Humanitas, 2005, 2006, 2010). Voi spune aici doar foarte pe scurt:
    1. a fost cât pe-aci să nu fiu acceptat la Viena, la schimbarea de avion, din cauza excesului meu de valize;
    2. la Berlin nu m-a aşteptat nimeni din partea ambasadei române, evacuate la 70 de kilometri de Berlin;
    3. marele hotel Adlon la care am ajuns, după ce îndrăznisem să cer telefonic la Auswärtiges-Amt (Ministerul de Externe), o maşină specială „pentru a duce curierul român la Stockholm, de la aeroport la hotel”, nici pomeneală să aibă loc în acea noapte pentru mine; după ore de aşteptare înfrigurată la poarta hotelului am întâlnit, în fine, ca prin minune, trei tineri români de o inconştienţă incredibilă, care mi-au găsit loc în alt hotel şi m-au luat la cină împreună cu o tânără aristocrată nemţoaică cu care doreau să mă ia în acea seară la un club să dansăm!

    Unii cititori vor crede că spun braşoave, ca să-mi bat joc de ei. E, din păcate, adevărul greu de închipuit, privitor la drumul pe care l-a făcut mesagerul mareşalului Antonescu la Stockholm pentru reluarea negocierilor de armistiţiu. Să mai adăugăm că această tragi-comedie suprarealistă avea loc câteva ceasuri după ce mareşalul Antonescu fusese demis şi arestat. Tinerii români m-au dus totuşi la noul hotel. N-a fost bombardament în acea noapte. La cinci dimineaţa, tinerii, după o noapte de chef, au venit la vreme să mă ducă la aeroport. Am rămas în pană de benzină pe drum… dar, alergând tuspatru cu geamantanele în ­mâini, am sosit la vreme să găsesc un ultim loc liber în micul avion de Stockholm şi să sosesc, evident degeaba, la legaţiunea română, unde iarăşi nu eram aşteptat. E totuşi bine să se ştie barem azi, de la un martor ocular, ce neserioasă a fost intenţia mareşalului Antonescu de a negocia la vreme condiţii acceptabile cu sovieticii. Şi să se termine odată cu „povestea telegramei de la Stockholm de la 23 august, prin care URSS acceptă condiţiile de armistiţiu ale mareşalului Antonescu”! E scandalos că unele organe de presă şi chiar unii „istorici de meserie” refuză în continuare mărturia a, pesemne, ultimului martor ocular al evenimentului de acum 67 de ani.

    28 de ani avea Neagu Djuvara în august 1944, când a fost trimis la Stockholm.

  • gabi al firii

    Mie mi se pare. Si poate ca, pe undeva, Base graia just. Doar ca, in spatele Rigai Michel, actant la 23 august, altii, mai putin norocosi, trageau sforile. Maniu era unul dintre acestia si se stie cum a sfirsit. Pe mine personal ma tistuie insa la moagana, acum, doar faptul ca o localitate de pe litoral se mai cheama, in anul de gratie 2014, cum? 23 August de buna seama, data sarbatorita, la un moment dat, intr-unul din anii trecuti, cvasioficial, doar de cuplul Iliescu-Mihai de Hohenzollern, primul scolit la sovietici, al doilea decorat stalineste de acestia.

  • Suz Uki

    Chestia cu omenii de stiinta sovietici, o glumita (daca lasam deoparte etnologii, folcloristii si alti cunoscatori de limbi siberiene din vremea prebolsevica), o glumita la care ar fi ris si Miciurin si Lisenko si Marr. Teoria cuantica, genetica, mendelo-morganismul, dusmani de moarte ai triumfatoarei invataturi marxist-staleniniene pina tirziu de tot. Dovada e si in manualele romanesti de la inceputul Anilor Saizeci.

  • Andrei Korber

    Ad Maiorem Gloriam (Derbe)Dei?

  • Don Alfons

    Cam asa.

  • Pingback: Dorin Tudoran: Remember “Revoluţia, Ion Iliescu și eroarea lui Cioran” | Gogea's Blog()

  • InimaRea

    DP: Doamnă, să ne lămurim: Djuvara e istoric amator. Principala lui sursă științifică e propria-i viață -- prodigioasă, ce-i drept. Iar crezul lui istoric -- găsit pe undeva dar adoptat -- e al unui outsider (ceea ce-i explicabil după o viață de emigrant).
    Așa că adevărurile sale istorice trebuie luate cu titlu de inventar -- ca mărturii ale unui trăitor atunci, nu ca ale unui savant care a epuizat tema.
    Stilul lui de eseist istoric e continuat de Boia -- alt outsider de succes (mi-e că doar pe la noi, care ne dăm în vînt după cei care ne fac cu ou și cu oțet).
    Știința rusă a sex XIX a murit după revoluție. URSS interbelic era cum e Rusia azi -- înconjurată de ”un cordon sanitar”, așa că de unde progres în știință? Abia după WWII, a ieșit ”Măreața” în lume, bazîndu-se pe prizonierii săi științifici. Căci mai e o chestie interesantă: oricît de performant ar fi spionajul tehnic/tehnologic, e inutil dacă documentația adusă ”acasă” n-are cui servi, lipsind mințile competente pentru a valorifica.
    Și vajnici noștri spioni au pățit-o: au pus mîna pe documentații la care ”știința românească” se uita ca la felu’ 14. Numai două exemple: au furat din SUA sămînță de porumb de mare productivitate și spermă de taur de rasă nec plus ultra. Cum genetica noastră era sublimă dar lipsea cu desăvîrșire, nici unele, nici ailaltă nu s-au reprodus decît fix un ciclu.
    Tot așa cu cerneluri sofisticate, furate cu batista și cărora nu le dădea ICECHIM de cap. Ce să mai vorbim de documentație tehnică de vîrf, pentru care ai noștri n-aveau nici măcar instrumentele pentru a o descifra?
    În urma unei astfel de acțiuni, i s-a oferit Politehnicii o documentație pentru a fi redescoperită apa caldă. Așa a ajuns madam Andronescu doctor-inginer, și tot de-acolo i se și trage.
    Adevărat succes a avut, însă, spionajul militar -- unde-au performat și-ai noștri prin Rețeaua Caraman.
    Făceam armata în 1974 (tr) și ne-mpuiau lectorii capu’ cu strategia NATO de atacare a Lagărului Socialist. Unuia dintre ei, i s-a pus o-ntrebare: De unde știam noi planurile NATO? Iar omu’ a ridicat din umeri -- a neputință ori a lehamite (că era ăla așa bleg și nu-nțelegea că prin spionaj ”știam noi”). Dar pînă și azi mă-ntreb dacă maiorul acela știa că planurile pe care le seminariza nu mai erau de ani buni valabile.

  • InimaRea

    Sorry! ”Știința rusă a sec (nu sex) XIX”.

  • No Name / DP

    O, dar Rusia si apoi URSS a avut o pleiada de straluciti matematicieni, fizicieni si astrofizicieni, multi nobelizati si-n alte feluri, tot international sau european, premiati. Pe vremuri citisem si-o minunata carte despre cercetarea fudamentala si practica, scrisa de Pyotr Kapitsa (el insusi nobelizat). Acolo am aflat prima oara de Lev Landau, un geniu precoce, tot premiat cu Nobelul. Apoi l-au avut pe Friedmann (Alexandre) care a pus in ecuatii expansiunea universului. Sunt multi, multi, dar, mie cel putin, mi-e greu sa le retin numele, dar contributiile lor la dezv.oltarea fizicii si atrofiziicii mai ales sunt majore, majore, majore.

  • No Name / DP

    Djuvara o fi un istoric amator, fara patalamale in domeniu, dar povesteste ceea ce a trait nemijlocit la 23 august ’44. De ce nu l-as crede pe el si as acorda mai mult credit unor istorici care au iesit destul de sifonati din comunism?
    Apoi, sa nu comparam stiinta RO cu cea a URSS, vedeti va rog mai sus raspunsul pentru @Suz Uki. Dovada prapastiei dintre intelliggence-ul sovietic si dintre stiinta sovietica si cele romanesti sta in realizarile lor practice -- zbor in cosmos, bomba atomica etc… De alfel, rusii au pierdut razboiul rece atunci cand economia “centralizata stiintific” si ultrapolitizata n-a mai putut sustine financiar cecetarea stiintifica teoretica si aplicata la nivelul la care era sustinuta de America lui Reagan, adica, mai intai au pierdut razboiul in ceruri (“razboiul stelelor”), si apoi pe pamant.

    Nici mie nu-mi place URSS si nici Rusia putinista, dar nu pot sa neg geniul multor rusi in atatea si ataea domenii, care s-a manifestat si sub Lenin si sub Stalin, Brejnev, Andropov, Cernenko & Gorby (a avut si de unde, la atata tara si atata populatie!). Abia acum se resimte un declin ce pare, deocamdata, ireversibil, si el se resimte, din nefericire, si in arta, nu numai in stiinta (unde, din pmdv n-ar fi bai, ci dimpotriva!).

  • No Name / DP

    Si, apropo de manualele noastre, pe noi, in facultate, in anii 70, o anume profa Tucikov-Bogdan ne-a otangit cu catelul lui Pavlov, despre care invatase ea, la Moscova, pe la inceputuil anilor 50, in timp ce “sovieticii” explorau deja ceea ce am numi generic “paranormalul” si faceau progrese in psihotronica si alte mijloace de infuentare a constiintelor.

  • Nu sunt istoric, dar as spune ca una este situatia la cald, la foarte cald (fierbinte) in care trebuie sa iei o decizie, si alta este sa despici firul in patru, cu toate optiunile (teoretice) pe masa, dupa 70 de ani…

Next post:

Previous post:

WP Admin