≡ Menu

Reacții și reacții

I. “Dacă-l vedeți transmiteți-i sentimentul acesta, al meu.”

În urmă cu cinci zile a murit un poet. “Asta e…”, vor spune unii, adăugând “Ce, poeții sunt scutiți de moarte?” Nu, nu-i scutește nimeni – nici de moarte, nici de multe altele, mai puțin definitive ca moartea. Dar cu fiecare poet autentic, moare un fel de-a citi lumea, de-a te poziționa față de “parametrii fundamentali”, de-a elibera cuvântul.

Eugen Evu n-a fost doar un poet pe care l-am prețuit, ci și un om care a vrut să trăiască liber, acolo, în Hunedoara lui, aspirație pentru care Securitatea – cu ajutorul turnătorilor (nu a celor în fontă), al “surselor”, “informatorilor” și a “persoanelor de sprijin” l-a hărțuit cel puțin vreme de un deceniu. (AICI)

Pe la începutul anilor ’80, Marin Preda mi-a spus că Redactorul-șef al Cărții Românești, Cornel Popescu, vrea să discute ceva ”special” cu mine. Am discutat. Cornel avea o problemă – “Dorine, am aici niște manuscrise ale unui scriitor. Aș vrea să faci un referat al manuscrisului de poezie și să-l ajutăm pe autor, altfel Cenzura nu-l iartă.”

Am acceptat. Am citit manuscrisul de câteva ori, cu plăcere, dar și cu teama că, da, Cenzura (Direcția presei, parcă) va strâmba foarte tare din nas. Am scris referatul. Dar am mai scris, ceea ce nu aș fi avut voie să fac, și o scrisorică pe care i-am trimis-o autorului, spunându-i ce cred despre manuscris și explicându-i de ce îi sugerez anumite lucruri.

Cartea a apărut. Înainte însă de a vedea cartea tipărită, am primit de la Cornel Popescu scrisoarea pe care i-o trimisese năvalnicul Eugen Evu, după ce citise referatul meu. Am regăsit-o într-unul din sacii de hârtie pe care scrie “CORESPONDENȚĂ”. Iat-o:

Mult iubite domnule Cornel,

Sper că ați ajuns cu bine acasă. Mă simt, după ce am ieșit scurtul ‘tur de forță’ prin județ, abia acum, sub emoția căldurii cu care conlucrați cu mine la facerea cărților ce le-am propus. În sfârșit, am ținut cont de sugestiile referentului, la poezie, astfel că iată ce am de zis:

 – am lăsat cele selectate, întocmai;

– am extras din cele respinse trei poezii pe care vi le propun, totuși;

– alături de toate astea, am selectat (ținînd cont, iarăși, de predilecțiile, de exigența D-lui Dorin) încă 20 de poezii care, cred, vor întări cartea. Cu acestea, așa cum îmi exprimam dorința, aș avea cam în jurul a două coli, poate mai puțin, dar oricum, suficient ca să fie o carte adevărată; pentru mine a cincea, așa că sper să mă tipăriți în întregimea de acum a manuscrisului, dacă… merit!

Cam asta e. Mă grăbesc să vă restitui manuscrisul, pentru a face tot ce depinde de mine ca volumul să nu întârzie în drumul spre tipar.

De-acum, având certitudinea și garanția încrederii D-Voastră, voi aștepta, calm, apariția unei cărți care, veți vedea, va fi primită cum sperăm amîndoi!

Vă doresc numai Binele și vă adresez încă odată Mulțam!

Cu aleasă prietenie,

Eugen Evu

P.S. Mi-am întărit impresia excelentă despre Dorin Tudoran, luciditatea sa și vibrația la luminișurile din poezia mea uneori nestăvilită fiind un sfetnic bun, necesar. Nu știu de-l voi întâlni, dacă-l vedeți transmiteți-i sentimentul acesta, al meu.”

Nu-mi amintesc să-l fi reîntâlnit pe Eugen Evu după 1989, dar m-am bucurat să aflu de reușitele sale literare. Mai ales când sunt și oameni demni de tot respectul, poeții adevărați lasă întotdeauna ceva în urma lor. Acum, în absența omului Eugen Evu, parcă acel sentiment, al său, al poetului, cântărește pentru mine chiar mai mult decât înainte.

CCI24102017_4

II. Nervozități nocturne – “Cum va cade” vs “Cum cădea-va”

Un distins poet, ale cărui începuturi le-am semnalat laudativ, întocmește azi și antologii. Acum câteva nopți a postat un poem sublim. Am pus un scurt comentariu despre marele poet și capodopera antologată, adăgând însă că ultimul vers mi se pare reprodus parțial eronat.

Poetul-antologator mi-a răspuns că mă aflu în eroare, fiindcă preluase poezia din ediția princeps, și stă încă bine cu vederea. I-am răspuns că, din experiență personală, știu că până și edițiile princeps cuprind erori și i-am sugerat să compare ediția princeps cu alte câteva surse, ediții. Mi-a răspuns că nu vede de ce ar face așa ceva.

Deși am simțit iritare în răspunsurile sale, cum am avut întotdeauna raportrui cordiale cu el, i-am mărturisit antologatorului că-l ascultasem nu de puține ori pe autorul poeziei cântând-o și că am sentimentul că e vorba, totuși, de o eroare în reproducerea ultimului vers. Antologatorul mi-a răspuns iritat că el nu “lucrează după ureche”.

I-am trimis și câteva link-uri care dovedeau că aș putea avea dreptate, printre ele și o antologie online indicând titlul cărții, editura la care a apărut, anul publicației, chiar și pagina unde se află reprodusă poezia. Ba chiar și un link cu o înregistrare a lui Tudor Gheorghe, care cântă poezia cu pricina. Același refuz iritat.

I-am sugerat să citească o cronică a lui Cristian Livescu și să caute cartea lui Petru Ursache despre Ethos și Thanatos în opera poetului antologat. Iritarea antologatorului s-a intensificat: m-a întrebat de ce îl “contrapun” altora față de care nu se simte cu nimic inferior. Evident, nu de o “contrapunere” era vorba în sugestia mea.

După câteva ore, spre dimineață – în fusul meu orar – poetul-antologator mi-a propos să ștergem “polemica” noastră fiindcă este “sterilă” și cum eu am început-o, eu să fac primul pas. Nu era o polemică – nici sterilă, nici altcum –, ci un dialog prin care încercam să ajut un antologator de bună credință, dar cam încăpățânat.

I-am spus că nu văd de ce aș șterge ce am scris, dar fiind vorba de parcela sa de hyperspațiu are acordul meu să șteargă dialogul nostru. Binențeles, am sperat că nu o va face și mai degrabă va încerca să verifice dacă nu cumva aveam dreptate. A ales prima variantă.

Găsesc în Literatura română contemporană (Laurențiu Ulici), în antologia O mie de poezii românești (Laurențiu Ulici), în Antologia poeziei române de la origini până azi (Dumitru Chioaru și Ioan Radu Văcărescu) etc. reprodusă splendida poemă. În toate aceste locuri, ultimul vers este reprodus cum îl știam eu.

Ce m-a tulburat mai mult decât iritarea poetului-antologator a fost lipsa lui de atenție la un argument adus ca de la poet la poet. Îi spuneam că e vorba de sunet, de tăietura lui, de felul cum transmite “definitivul”. Un poet bun ar fi scris “Cum va cade după cântec mâna mea!” Marele poet a scris “Cum cădea-va după cântec mâna mea!” Pentru urechea mea, diferența e substanțială.

Dar nu vreau să fiu la fel de încăpățânat ca surprinzător-de-iritatul meu coleg de “polemică sterilă” și, iată, cer ajutorul oricărui cunoscător al operei lui Cezar Ivănescu. Și eu, și antologatorul iritat de sugestiile mele suntem admiratori ai marelui poet. Dar, evident, unul dintre noi se află în eroare. De ce n-aș fi chiar eu acela? Dar am nevoie de o confirmare, două.

Până una alta, rămân cu gustul amar al unei experiențe care-mi spune ce ar fi trebuit să știu de mult: nu întotdeauna încercarea de a face un bine se dovedește o idee fericită.

Amintirea paradisului

  • Liviu Antonesei

    Nu, nu tu ești în eroare, ci poetul antologator!

  • radu calin cristea

    Firește că ai dreptate. Discuția mi se pare chiar ușor stingheritoare: de ce trebuie să dovedești evidențe? De ce ar fi stricat C. Ivănescu polifonia acestui splendid poem optînd pentru o topică idioată?

  • Pingback: Dorin Tudoran despre reacții… poetice | @ntonesei's blog()

  • Se pare că face parte din destinul meu să produc probe în susținerea… evidențelor.

  • Poate află și el.

  • N. Coande

    Poetul antologator trebuie scos la lumina. Chiar daca va mai fi o data nervos!

  • Edisqus

    Finalul -- exact ca Ion Vianu in sara asta la FILTM. O stiu pe proprie piele. Poporul are un proverb vulgar.

  • Liviu Antonesei

    Cum nădejdea moare ultima, să sperăm!

  • Liviu Antonesei

    Ce ai cu nervii și-așa întinși ai poetului antologator?

  • AdiR

    Si poiezia este o forma de confesiune, care depinde de aceleasi substraturi metafizice, aparent comune, care se manifesta ritualic, crestinesc. De ex. daca reformatii puri si duri nu agreeaza infloriturile cuvantului esential, neo-protestantii se iubesc ascultandu-se pe ei insisi din ce in ce mai mult divin, catolicii pastreaza intelesul pentru oglindiri alese, ortodocsii asculta cu atat mai mult cu cat vor vor fi nevoiti sa le fie draga spovedania,
    asa si poetii tot apar, chiar si celor nescoliti, ca mine, incercand sa mareasca faliile sonore dintre cuvinte-limita.
    Nu stiu cum este mai bine, si daca mai bine inseamna mai mestesugit, ca doara imperfectiunea sentimentului este intransmisibila, d’apoi vibratia perceptiei unice si totale, dar stiu ca de cazut poti cadea rapid, si nesemnificativ, rebel de-a dreptul, sau poti cadea usor si lin, mai multe veacuri,reiinoite, spre pilduirea invataceilor dedati la lucruri prea sfinte pentru ei.
    Melodia interioara a cadea-va este suprema, si este deja vitalizata de actualitatea cea consacratoare a unr eforturi de decenii. Deci nu putem banui un poet de fronda frusta, cand floarea de cires a spiritualitatii foste de-abia se arata lumii pregatite-n van,
    cadea-va ceea ce deja era cazut, in fiinta.

  • AdiR

    Dați Cezarului ce este al Cezarului, și Sf. Pavel ce este al său.Falsul și oroarea practicii, indiscriminarea puterii, salvarea celor nemântuiți vreodată.
    Cu Sf. Vasilică cel organizator de mânăstiri, apostolii nu mai contează, contează doar atingerea ființei. O strângere frățească, trei săruturi,
    și Cezarul ar putea să înțeleagă conceptul care spune că ce nu a fost vreodată nu înseamnă că nu va fi, brusc și deodată.
    Ființă.

  • AdiR

    Chestia cu sentimentul am trăit-o și eu. Cumplită. Din vechiul regim.Plus.
    Pentru cei care mai rezonează cu sentimentul.Dragilor, a venit vremea sentimentelor voastre.

Next post:

Previous post:

WP Admin