≡ Menu

Precauție și disoluție. Adevărul de weekend și adevărul zilnic

Pornind de la cartea lui Gabriel Andreescu, “Cărturari, opozanți și documente – Manipularea Arhivei Securității”, POLIROM, 2013, Nicolae Manolescu semnează (aici) în “România literară” nr. 7/2013 un editorial intitulat “Cîteva observații personale”. Dacă personajele invocate în text nu ar purta nume reale și unele dintre ele nu ar fi puse în locuri și situații “imprecise” ori nu li s-ar atribui replici ori acțiuni de care sunt străine, m-aș fi grăbit să salut palpitanta proză de ficțiune a prietenului meu. Așa însă mă văd obligat să procedez doar la o necesară deficționalizare.

Pe scurt, Nicolae îi mulțumește lui Gabriel Andreescu “pentru contribuția decisivă la lămurirea lucrurilor în cazul lui Mihai Botez”, prieten comun al lui Nicolae și al meu, pe care Radu Ioanid, prefațatorul și îngrijitorul volumului “Dorin Tudoran, Eu, fiul lor – Dosar de Securitate”, POLIROM, 2010, l-ar fi tratat în mod inacceptabil și, potrivit lui Gabriel Andreescu, s-ar fi pretat la manipularea celor 15 declarații (declarații, discuții înregistrate și apoi transcrise etc.) date Securității despre mine de Mihai.

Ce cred eu despre acele documente și ce bănuiesc că a încercat să facă Mihai am scris în carte și am declarat, nu o data, în discuții și interviuri (aici). Iată câteva paragrafe din “Eu, fiul lor – Dosar de Securitate”, capitolul intitulat “Omul și sistemul”:

“Îmi spun că, după o vreme sau din când în când, Mihai Botez ar fi putut fi victima unei curse imaginate chiar de el. Deși nu avea vreo îndoială că sistemul este infinit mai puternic ca omul, poate că Mihai a încercat să-i păcăleacă, să-i bată cu armele lor.”/…/ “Oricum va fi încercat să-și joace șansa pe care a crezut că o are, n-am nicio îndoială că Mihai Botez a încercat să-mi facă bine, să mă ajute.

Când relațiile noastre nu mai erau ce fuseseră altădată, într-o ultimă discuție pe care am avut-o cu el la Washington mi-a spus un lucru de care nu m-am îndoit și nu mă voi îndoi niciodată: <<Monșer, orice-ar fi fost, orice va fi, vreau să știi că v-am iubit foarte mult pe tine, Cora și Alexandra.>>

Acesta este singurul Mihai pe care m-am hotărât să-l păstrez în suflet – nici drac, nici sfânt. Doar un frate mai mare, tandru și generos, pe care mi l-am dorit întotdeauna. A-l fi avut, fie și doar pentru scurtă vreme, nu poate fi decât un motiv de mulțumire.“

Când am avut la dispoziție primele documente din dosarul meu de Securitate, am postat pe blog (aici) “Generalii și curajul prietenilor”, dar, probabil, prietenii Gabriel și Nicolae erau prea ocupați să citească așa ceva.

Ce nu am făcut a fost să sugerez îngrijitorului și prefațatorului cărții, Radu Ioanid, ori/și autorului postfeței, Nicolae, să îmbrățișeze punctul meu de vedere.

Radu Ioanid a scris studiul introductiv al cărții, având la dispoziție toate cele aproape zece mii de pagini ale dosarului și beneficiind de o lungă experiență de arhive. În plus, avea și experiența documentelor folosite în cazul lui Silviu Brucan.

Când l-am rugat să scrie prefața, i-am trimis lui Nicolae toate documentele incluse în volum, cele două texte semnate de mine și studiul introductiv semnat de Radu Ioanid.  Cum pentru noi amândoi (buni prieteni ai lui Mihai) acele documente constituiau un subiect special, i-am trimis lui Nicolae, separat, și cele 15 declarații.

Cei doi au procedat cum au găsit cuviință asumându-și astfel răspunderea moral-profesională pentru pozițiile adoptate. În vreme ce Radu Ioanid a scris ce crede despre existența celor 15 declarații ale lui Mihai, Nicolae nu a comentat în niciun fel subiectul respectiv.

Astăzi, Nicolae afirmă că, după ce a apărut volumul, mi-a atras atenția și asupra prefeței lui Radu Ioanid, speculativă și tendențioasă.” Momentul cel mai potrivit pentru Nicolae de a respinge concluziile lui Radu Ioanid referitoare la cele 15 declarații ale lui Mihai a fost postfața.  Nu l-a folosit.

Câteva chestiuni de detaliu, fiindcă, așa cum bine s-a spus, și Dumnezeu, și Diavolul se află în detaliu.

1. Dacă este adevărat că unele dintre textele mele adresate ”Europei libere” îl aveau printre curieri și pe Nicolae, pasajul referitor la întâlnirile subversive dintre soția mea și Dana Dumitriu (”și în timp ce se îmbrățișau, scrisorile treceau dintr-o poșetă în alta, de unde ajungeau la mine…”) este proză de ficțiune.

Dana ne-a fost o prietenă foarte apropiată, ne-a ajutat foarte mult (ca și Nicolae), dar nu a fost implicată în scena poșetelor. Soția mea a avut o singură asemenea întâlnire, ”pasând” un text al meu, când mie mi-ar fi fost imposibil să o fac. Întâlnirea a avut loc în curtea unei școli, la care soția mea era profesoară, dar textul nu a fost preluat de Dana, ci de Mariana Celac, în acea perioadă soția lui Mihai.

Nicolae scrie ”Lanțul de întâlniri nu apare în nici un document de Securitate”. Explicația este simplă: întâlnirile acelea nu au avut loc.

2. Despre întâlnirea mea din 1985 cu Mihai, la Madrid, Nicolae scrie: “Mihai l-a așteptat pe Dorin la aeroport. Când au dat cu ochii unul de altul, Dorin a lăsat bagajul să-i scape din mână și s-a pornit pe plâns ca un copil. Mă aștept ca Dorin, sentimental refulat cum e, să nege. N-ar fi prima oară.”

Nicolae are și nu are dreptate. Are, fiindcă neg întâmplarea relatată de el. Nu are, fiindcă nu o neg din motivul menționat de el, preventiv, ci pentru că lucrurile nu s-au întâmplat cum le povestește.

Nimeni nu se aștepta ca Mihai să primească viză pentru Madrid. Nici Vlad Georgescu (cu care vorbisem înainte de a pleca la Madrid și după ce am ajuns la Madrid) nu știa dacă lui Mihai i s-a dat viza de călătorie. Eram în holul hotelului, cu Paul Goma, când, spre uimirea și imensa noastră bucurie, l-am văzut pe Mihai venind către noi. Invitați și ei la Madrid, Nicolae nu a ajuns, fiindcă, după spusele sale, nu a cerut viza, iar Bujor Nedelcovici nu a ajuns, fiindcă i s-a refuzat viza. Eu nu mai aveam nevoie de viză, fiindcă eram deja stabilit în Statele Unite.

3. Nu de la Nicolae am aflat de moartea lui Mihai Botez, ci de la Cristina Marin, fosta mea colegă de la Vocea Americii. Când am vorbit cu Nicolae la telefon, i-am spus (a și povestit acest lucru cândva) că la aflarea veștii, am plecat din birou, m-am plimbat preț de-o oră pe iarba din fața lui Smithsonian Institution, unde “peripatetizam” deseori cu Mihai. Și, da, am tras o bună porție de plâns. Asta e, sunt un sentimental, chiar dacă nu unul refulat.

4. Nu m-am certat niciodată cu Mihai, cum susține Nicolae. Cu Mihai nu te puteai certa – era prea blând, prea calm, prea îngăduitor, prea tandru, prea politicos etc. Am rupt relațiile și atâta tot.

Iată un moment de vârf al prozei de ficțiune semnate de Nicolae: “I-am telefonat lui Dorin, care, între timp, se certase cu Mihai, pe care îl bănuia de nu mai știu ce (prima ceartă fusese declanșată de un film despre J.F.K., vizionat la Tismăneanu acasă, și el en froid cu Mihai, asupra valorii căruia nu căzuseră de acord. Ce copii!)”

De la cap la coadă, inexact.

Nu am văzut filmul lui Oliver Stone, JFK, la Vladimir acasă. Îl văzusem, amândoi, la cinematograf. Vladimir și eu ne-am certat cumplit discutând filmul. Așa am ruinat o noapte de revelion la care eram șase prieteni, dar printre ei nu se afla și Mihai. După ce am sărbătorit Crăciunul la mine, Vladimir și soția sa, Mary, eu și soția mea, Cora și Mircea Cărtărescu și soția sa de atunci, Cristina, ne-am întâlnit de revelion acasă la Mary și Vladimir. De altfel, Mircea a și povestit acea întâmplare, dar cu discreția lui de invidiat a lăsat numele pe dinafară, căci importantă era morala acelei întâmplări stupide, nu numele beligeranților.

Vladimir nu era și el en froid cu Mihai” din motive de… cinefilie. Când, alături de Vladimir, Paul Goma și Michael Radu și sub egida unui Colegiu de redacție condus de Eugen Ionescu, am lansat revista “Agora”, am căzut de acord să-l ”numim” pe Mihai, care se afla încă în România, Redactor-Șef adjunct al revistei. Consideram că era o formă de sprijin moral. Mihai a primit vestea cu mare bucurie, a fost chiar emoționat și a acceptat ”numirea” cu plăcere.

În 1987, Mihai a venit cu o bursă la Washington. A stat primele două săptămâni la noi. După ce s-a mutat într-un apartament, petrecea multe week-enduri la noi sau cu noi. Ne-a spus (mie și soției mele), încă din seara sosirii, că nu se va întoarce în România, dar ne-a rugat să nu discutăm cu nimeni despre această decizie, până în momentul în care o va anunța el. Asta am și făcut.

După decembrie 1989, Mihai, care se mutase deja în California, dovedea o vizibilă apropiere și simpatie pentru conducerea de la București. La un moment dat, mi-a cerut să-l scot din caseta redacțională a ”Agorei”. La început, nu a vrut să-mi spună adevăratele motive. Îmi oferise niște explicații în care, evident, nu credea nici el – gen ”sunt ocupat, nu am timp să ajut revista cu mai nimic” etc. Până la urmă, am avut o discuție la mine acasă și mi-a spus că revista era prea severă cu politica din România, că unele articole sunt prea tranșante, că, mai ales, textele mele și ale lui Vladimir sunt prea ofensive etc.

Deși întristat, am respectat hotărârea lui Mihai, am comunicat celorlalți redactori ai revistei și Colegiului de redacție decizia lui Mihai și l-am scos din caseta redacțională. La un moment dat, Mihai a dat un interviu unei publicații din București în care, punctând felul în care se deosebește modul în care abordează el problemele românește de abordările altor prieteni, ne lua, ușurel și amical, în balon pe Vladimir și pe mine. Nu cred că ne-am supărat, dar bănuiesc că am fost ușor mâhniți. Nimic dramatic.

5. Nu-mi amintesc momentul în care, rămași în trei – Mihai, Nicolae și eu – după dineul cu Maiestățile lor, Regele Mihai și Regina, de la Washington, Nicolae să-i fi propus lui Mihai să-l numească ”ministru de Externe în cazul venirii CDR la putere”. Asta nu înseamnă că propunerea nu a fost făcută. Îmi amintesc însă că, într-o altă relatare, Nicolae spunea că la o întâlnire la Houston, unde se afla invitat la Convenția Partidului Republican, Mihai a venit să-l vadă iar el, Nicolae, i-a propus să-l numească ambasador la Washington, în cazul venirii CDR la putere. Iată un citat dintr-un text tipărit:

Mi-a amintit că, la Houston, îi propusesem un post în guvern, dacă PAC sau CDR va veni la putere, și că propunerea fusese primită evaziv de Corneliu Coposu. Era adevărat.”

Astăzi, aflu de la Nicolae că nu se consultase cu nimeni: Și fiindcă CDR nu reușise să acceadă la putere pe calea alegerilor democratice, promisiunea mea (nu-i consultasem pe nici unul din liderii CDR) nu avea nicio valoare.”

Vorba lui Nicolae însuși: ”Ce copii!”

CDR a venit la putere, dar nu atunci, ci altădată. Președintele Emil Constantinescu nu avea cum să-l mai numească pe Mihai ambasador, căci Mihai fusese deja numit, în 1992, de președintele Ion Iliescu, și se stinsese din viață la 11 iulie 1995, cu aproape un an și jumătate înainte ca președinte al României să devină, în sfârșit, un candidat al CDR, președinte pe care mulți dintre prietenii săi l-ar fi dorit (și au luptat, fiecare după puteri, pentru asta) să fie însuși Nicolae.

 

Nicolae Manolescu. Fotografie & Copyright - CERTOCRATIA

6. Scrie Nicolae despre o întâlnire avută cu Mihai la București: “Am discutat prietenește, ca întotdeauna, părea același, afectuos și natural, dar două lucruri nu mai erau ca înainte: o oarecare magnificență în comportare și vagi puseuri de mitomanie. Dorin mă prevenise că prietenul nostru părea să se miște înt-o altă lume decât a noastră, lumea vedetelor politice sau artistice, dar nu-l crezusem, dat fiind conflictul dintre ei și obiceiul lui Dorin de a exagera. “

Motivele pentru care-l prevenisem pe Nicolae erau ceva mai grave, din punctul meu de vedere, și aveau de-a face mai ales cu un lucru pentru care Nicolae folosește un eufemism. Este foarte dificil și cumplit de nedrept ca în lipsa lui Mihai să intru în amănunte. Dacă o fac, fie atingând doar suprafața lucrurilor, este spre a răspunde acelui “obiceiul de a exagera” și înfricoșat de perpetuarea unor mitologii de doi bani, care numai bine nu fac numelui lui Mihai.

Puseurile de mitomanie nu mai erau deloc vagi și începuseră să-i pună pe unii dintre prietenii lui Mihai în situații extrem de delicate.

Dacă, pentru o vreme, a fost amuzantă pretenția lui Mihai că este amantul celebrei Elizabeth Taylor, când am asistat la episodul în care un mare nume al politicii americane îl întreba pe Mihai cine este, din ce țară vine, cu ce prilej se află în Washington etc., după ce Mihai ne spusese, în repetate rânduri, că e prieten la cataramă cu personajul respectiv, unii dintre noi am fost stupefiați. În drum spre casă, l-am întrebat ce se întâmplă. Relaxat și zâmbind, Mihai a răspuns: ”Nu înțelegeți… Avem o convenție, un cod de comportament… Când ne vedem în public, pretindem că nu ne cunoaștem… Aveam să verific și lucrurile nu stăteau deloc așa. Washingtonul nu este un loc în care să te joci cu asemenea lucruri.

Iată că, după dispariția lui Mihai, se construiesc mitologii aberante și prea mulți dintre noi, foștii lui prieteni, ne facem că nu vedem ce se întâmplă, probabil spre a nu ”exagera” cu văzutul. Printre alte elucubrații, aflăm că: Mihai a fost asasinat la Spitalul Elias exact de Puterea care-l numise ambasador la ONU și la Washington; un înalt oficial CIA a venit la București să o anunțe pe soția lui Mihai cine și de ce îl asasinase; același înalt oficial CIA se oferise să transporte trupul neînsuflețit al lui Mihai la Washington spre a fi înmormântat la Arlington National Cemetery etc.

Cui folosesc asemenea aberații, fiindcă amintirii lui Mihai nu-i fac decât rău? Chiar nu știm cine și de ce poate fi înmormântat la Arlington?

7. În finalul editorialului său, Nicolae afirmă despre Mihai: ”Voia, pur și simplu, să-și joace cartea.” Nu spuneam eu însumi același lucru, când scriam: “poate că Mihai a încercat să-i păcălească, să-i bată cu armele lor” ?

Fiecare dintre noi a fost ori este liber să-și joace cartea cum găsește de cuviință. Așa cum fiecare dintre noi are dreptul să devină neliniștit, când nu înțelege cum este mânuit un pachet de cărți din care află că face parte; ba ca as de treflă, ba ca șeptar de pică.

Nu am citit integral cartea lui Gabriel Andreescu. Am citit doar câteva dintre analizele cuprinse în ea. Nu m-au convins și i-am spus de ce. Sunt cu totul în favoarea precauției, a scormonirii și verificării fiecărui detaliu, înainte de a așterne pe hârtie  o concluzie. Aceste dosare cuprind capcane extrem de dificile chiar pentru cercetători reputați.

Ce mi se pare periculos este să răspunzi unui exces de zel (real sau mai greu de dovedit) cu un alt exces de zel. Salut precauția, dar resping disoluția. Acolo unde, din dorința introducerii tuturor nuanțelor necesare, spre a nu nedreptăți un om, culorile complementare ucid culoarea fundamentală, se produce disoluția subiectului.

Metodologia folosită de Gabriel Andreescu nu mi se pare deloc ireproșabilă. Cazurile sunt judecate, uneori, cu măsuri diferite. Este probabil și motivul pentru care Nicolae îi este recunoscător lui Gabriel Andreescu pentru “contribuția decisivă la lămurirea lucrurilor în cazul lui Mihai Botez” și mai deloc recunoscător pentru lămurirea (decisivă?) a cazului Nicolae Breban (“În ce-l priveşte  pe Nicolae Breban, el rămâne pentru mine un caz  atipic, chiar şi după ce am citit analiza lui Gabriel Andreescu, dispus  să-i treacă cu vederea mai multe decât oricui altcuiva.” aici). Mă înșel?

Să-l întreb pe Nicolae cam cât de “decisiv” a lămurit el însuși cea de-a doua “racolare” a lui Ioan Groșan?

 

Gabriel Andreescu. Fotografie & Copyright - CERTOCRATIA

Când își intitulează capitolul despre opiniile lui Radu Ioanid “Execuția lui Mihai Botez. Disidentul transformat în agent al Securității”, Gabriel Andreescu săvârșește două nedreptăți majore.

Prima – induce, poate fără să vrea, ideea că aș fi patronat o execuție și o manipulare într-o carte ce-mi poartă numele pe copertă. Și eu care credeam că prietenul Gabriel Andreescu știe că nu sunt capabil de asemenea ticăloșii. Și, dacă am ceva de spus, nu folosesc vocile altora. Cu toată prietenia și respectul pentru Gabriel Andreescu, îl rog să ia notă că nu accept o asemenea porcărie, nici măcar din partea sa.

A doua – dincolo de concluziile sale legate de cele 15 documente în discuție, Radu Ioanid nu i-a refuzat lui Mihai calitatea și meritele de disident. Nu transformă disidentul în agent al Securității. Chiar și în privința unei colaborări a lui Mihai cu Securitatea, Radu Ioanid dovedește o anumită doză de prudență pe care unii se fac a nu o vedea:

“Bazându-se pe pe mărturia lui Dorin Tudoran, dar și pe documentele din dosar, cititorul va ști să evalueze rolul lui Mihai Botez în acest caz. Ca și la Silviu Brucan, pînă la proba contrarie și bazându-se exclusiv pe documentele din dosarul lui Dorin Tudoran, Mihai Botez pare (sublinierea mea, DT) să fi fost o <<sursă >> a DSS care nu a semnat un angajament cu Direcția I sau cu UM 0800 SMB și care a dat informații DSS <<în clar>>.”

“Pare” nu  este același lucru cu “E cert”. Iată și o certitudine pe care și-o asumă Radu Ioanid:

“Cert este că în perioada respectivă Botez era urmărit informativ (DUI) și avea dificultăți de a obține un pașaport pentru a călători în străinătate…”

Lăsând cazul lui Mihai deoparte, credeam că reputatul cercetător Gabriel Andreescu știe că au existat cazuri în care “munca de influențare” a dat rezultate și pericole potențiale sau reale pentru dictatura comunistă au devenit colaboratori mai mult decât “virtuali” ai Securității. Un cercetător nu poate exclude asemenea scenarii. Există și oameni care au colaborat o vreme cu Securitatea, după care au refuzat să mai colaboreze și, în felul acesta, au devenit  “ținte nemișcătore” ale Securității.

Putem discuta la nesfârșit, putem critica metoda de lucru folosită de Radu Ioanid, îl putem acuza și de manipulare, dacă asta ne satisfice puseurile de iacobinism, dar nu avem dreptul să uităm câteva lucruri fundamentale:

a)   Nu Radu Ioanid este vinovat pentru că în dosarul meu se găsesc 15 declarații date Securității de Mihai. Cum nici eu nu sunt vinovat că Mihai nu mi-a pomenint vreodată că a dat asemenea declarații, menționându-mi doar câteva întâlniri, mai mult sau mai puțin banale prin previzibilul lor, avute cu unii și alții la Rectoratul Universității.

b)   Nu Radu Ioanid este vinovat pentru că, în anii în care a fost ambasador al României la ONU și în Statele Unite, Mihai nu și-a obținut dosarul de Securitate.

c)   Nu Radu Ioanid este vinovat pentru că dosarul acela ori a dispărut în neant ori a fost secretizat de puterea politică care îl numise ambasador pe Mihai, iar puterea politică de azi nu ar dori să-l desecretize.

d)  Nu Radu Ioanid este vinovat pentru că familia lui Mihai nu are (așa cum declară) nici azi acces la acel dosar. Mă gândesc că un alt ambasador – de exemplu, dl Nicolae Manolescu — și alți prieteni ai lui Mihai, oameni cu mare influență în lumea puterii politice de azi, ar putea să ajute familia lui Mihai să intre în poseseia dosarului.

Am mai declarat, imediat după apariția cărții, că deși semnatarul studiului introductiv era Radu Ioanid, cum pe coperta cărții era numele meu iar Mihai îmi fusese un prieten foarte apropiat, am rugat alți doi specialiști să consulte cele 15 documente. Și nu doar pe acelea.

Amândoi mi-au spus că am motive să fiu îngândurat. Gabriel Andreescu este un cercetător foarte competent al documentelor aflate în posesia CNSAS, dar cei doi specialiști cărora le-am cerut opinia sunt cel puțin la fel de competenți ca el. Cu toate acestea, eu nu am mers mai departe decât a mărturisi că documentele respective mi-au sporit o anumită temere, dar nici nu am găsit de cuviință să-l împiedic pe autorul studiului introductiv să spună ce crede.

Așadar, în volumul “Eu, fiul lor – Dosar de Securitate” există trei puncte de vedere în legătură cu cele 15 documente în discuție: ce cred eu, ce crede autorul studiului introductiv (RI) și ce crede(a) autorul postfeței (NM). Ce crede(a) cel din urmă este exprimat prin nemenționarea subiectului respectiv. O tăcere pe care nu eu sau Radu Ioanid i-a impus-o lui Nicolae.

Există doar două lucruri de care, în mod cert, sunt vinovat: că nu se găsesc în dosarele de urmărire informativă ale altora  declarații date de mine Securității și că în dosarul meu de urmărie informativă se găsesc note ale altora date Securității despre mine.

Nu doresc să aflu de ce deschide Nicolae acest hău între noi. Dar îi datorez mult prea mult dlui Nicolae Manolescu ca să fi avut insolența de a nu lua notă de demersul Domniei sale și de a nu răspunde unui mesaj pe care îl repetă  cu insistență.

Mărturisesc două lucruri. Primul – între păcatul de a exagera și virtutea de a gâdila sau chinui adevărul cu zâmbetul pe buze, prefer păcatul. Al doilea – splendorii adevărului de weekend, din ce în ce mai la modă, îi prefer umilul adevăr de fiecare zi; fie ea zi lucrătoare, fie ea zi nelucrătoare.

În sfârșit, dincolo de orice, despre prietenul nostru Mihai nu pot decât să repet: “…nici drac, nici sfânt. Doar un frate mai mare, tandru și generos, pe care mi l-am dorit întotdeauna. A-l fi avut, fie și doar pentru scurtă vreme, nu poate fi decât un motiv de mulțumire.“ și “De-ar fi s-o iau de la început, nu aș avea nicio ezitare să mă <<înhăitez>> cu Mihai.”


  • Trist articol! Nu ştiu cît timp va mai trebui să scrii asemenea texte, dragă Dorin, dar se adevereşte că dacă adevărul are parte doar de “momente”, minciuna se lăfăie în “epoci” întregi!

  • Mel Chisedec

    @Dorin Tudoran
    Cartea asta, ”Eu, fiul lor”, atit de speciala, a luat vreun premiu important in Romania? Il merita: si pentru buna gestionare a documentelor, si pentru substantiala introducere a lui Radu Ioanid. Prin premiu important inteleg, insa, Premiul Academiei Romane ori al vreunui institut de istorie recenta, nu unul literar, ca volumul in cestiune nu e totusi o placheta de stihuri, fie ele si postmoderne.

  • Ontelus Dan Gabriel

    Mai devreme sau mai târziu,
    devenim toți o apă și-un pământ.
    Dar una este să mărești
    suprafața mocirlei
    și să fii invidiat și admirat pentru aceasta,
    și altceva este
    să te joci cu găletușa în nisip,
    fiindcă atâta știi/poți/vrei,
    fără ca pentru aceasta să fii invidiat și admirat,
    ci eventual să fii compătimit ori ironizat.

  • Florin Iaru

    Viitorul, ca viitorul, da’ trecutul ce beznă e! Ce schimbător! Ce infidel!
    Trecutul e atît de maleabil numai și numai pentru că morții nu se pot apăra!

    P.S.: Apropo, Dorin, cînd vrei să pui ghilimele franțuzești, pe noul tău computer (ăla cu nume de fruct mușcat), bate Shift Alt 5 sau 6 și vei avea « și ».

  • @) DT, VG

    Asa este, trist articol. Ma gindesc ca dl Iliescu a desfiintat Secu acum vreun sfert de secol, intr-o noapte de Revelion, dar aceasta intreprindere socialista pare sa fi fost singura eficienta, de vreme ce inca ne lasa fara un prieten sau altul si post mortem, ca sa spun asa…

  • InimaRea

    Cineva spunea că noi nu-mbătrînim ci devenim tot mai mult noi înşine. Ne-am esenţializa, cumva. S-ar distila, în timp, ceea ce ne conferă unicitate -- o identitate pe care o lăsăm, apoi, cu limbă de moarte.
    Şi-ar mai fi o sugestie, aici: Pe măsura-naintării în vîrstă, ne creşte imunitatea la judecata celorlalţi, ajungem a ne dezbăra de obicieul -- altminteri, civilizat -- de a ţine cont de convenienţe, conivenţe, trend, de ceea ce era numit cîndva etre comme il faut. Am deveni mai curajoşi, adică, în a ne promova adevărata imagine, din respect pentru “adevărata natură umană” -- eventual. Altfel spus, nu ne-ar mai păsa de ce spune unul/altul: dacă noi ne-am împăcat defintiv cu noi înşine, ceilalţi facă ce-or vrea, c’est a prendre ou a laisser.
    Dar se mai poate cumva. De pildă, să ajungem la o aşa-naltă conştiinţă a valorii de sine, încît să nu ne (mai) sinchisim dacă ultimul nostru look provoacă reacţii din cele mai diferite -- de la nedumerire, la tristeţe dacă nu de-a dreptul repudiere. Atunci, deviza ar fi Je m’en balance.
    Problema apare cînd oamenii se cunosc de-o viaţă dar ritmul în care îmbătrînesc -- id est devin tot mai mult ei înşişi -- diferă de la unul la altul. Dacă nu cumva-i vorba de altceva -- de o incompatibilitate bine disimulată în anii conformişti ai tinereţii, şi care abia acum îşi arată colţii.
    Drept să spun, nu mă convinge teoria asta. Cred că nu vîrsta ci statutul dintr-o fază a vîrstei e cel dictînd manifestarea exterioară. Insinuez că e posibil ca omul-instituţie -- e un exemplu, honny soit qui mal y pense -- să fie în dezacord intim cu sine însuşi (“adevăratul” el însuşi) dar să-şi calce pe inimă fiindcă aşa-i cer servituţile rangului său de-acum. Perfect omeneşte -- de cîte ori n-am acţionat a contre coeur, descurcîndu-ne apoi cu noi, cum am putut şi noi?
    Totuşi, combinînd cele două ipoteze -- relaxarea faţă de civilitate, ca semn al recuperării identităţii intrinseci; şi acomodarea imaginii publice cu propriul respect de sine -- se profilează o ipostază serenă, de apus măreţ-discret (ori invers, discret-măreţ, proprie celor cu sînge-albastru ori cu nobleţe naturală -- în cazuri plebee). Caz în care devin stînjenitori aceia care nu se schimbă sau se dar atît de puţin încît, practic, ai neplăcuta surpriză de a negocia prezentul cu o imagine aşa de veche încît neverosimilă. E vorba despre cei contrazicînd prin simpla lor existenţă ideea că, îmbătrînind, devenim tot mai mult noi înşine. Cînd ei sînt la fel ca acum 30-40 de ani, ba chiar aidoma celor de-acum 20 de ani, ceea ce poate apărea ca o exagerare -- întru consecvenţă, da, însă ce Dumnezeu! Păcatul lor major nefiind neapărat acela de a fi aceiaşi, în ciuda trecerii timpului, ci de a fi la fel. Situaţie afectînd pînă şi sentimentalismul care ni-i făcuse dragi, cîndva. Căci o fi potrivit tinereţii însă nu şi senectuţii. Dacă e suspect de zaharisire, v-aţi gîndit? Or, e mai presus de orice contestaţie imperativul de a fi cît mai viril -- al dracu’, chiar -- cu cît înaintezi în vîrstă. Pentru a impune tinerei generaţii, neapărat. Şi pentru a da un bun exemplu celor viitoare, ar merge. Nu mai vorbesc despre avantajul de “a rămîne” cu imaginea de neîmblînzit, verde pînă-n ultima clipă. Leul în iarnă, dacă vă amintiţi.

  • G. M. Tamás

    Doamne, tristă Românie. Îmi vine şi mie să plâng. Toate cel bune, Dorine. Gazsi

  • mihai rogobete

    Miei se ceartă cu lupi, crapi cu ştiuci, şoareci cu pisici, iar fabulistul mustăceşte: adevărul e un proces, nu o stare. Luaserăm toţi în braţe “nu”-ul, însăşi legea lor -- ţărâna din care nici lut nu se face, dar cărămizi, dar mortar. Dar, democraţie !

  • Gabriel Andreescu

    Am citit cu interes si folos interventia lui Dorin Tudoran. Exista trei “detalii” pe care sunt dator, -- am impresia -- sa le comentez.

    Un prim enunt: “Cazurile sunt judecate, uneori, cu măsuri diferite”.
    Daca Dorin Tudoran va fi interesat sa citeasca volumul la care se refera, dind metodologiei atentia cuvenita, va descoperi ca “masurile” folosite sunt identice – o conditie ca sa putem vorbi despre o metodologie. O masura unica aplicata la cazuri diferite nu poate da decit rezultate diferite.

    Sustine Dorin Tudoran: “Când își intitulează capitolul despre opiniile lui Radu Ioanid “Execuția lui Mihai Botez. Disidentul transformat în agent al Securității”, Gabriel Andreescu săvârșește două nedreptăți majore: … induce, poate fără să vrea, ideea că aș fi patronat o execuție și o manipulare într-o carte ce-mi poartă numele pe copertă. Și eu care credeam că prietenul Gabriel Andreescu știe că nu sunt capabil de asemenea ticăloșii. Și, dacă am ceva de spus, nu folosesc vocile altora. …

    Fac acest comentariu pe blogul lui Tudoran intrucit nu-l cred capabil [pe prietenul Dorin Tudoran] de asemenea ticalosii”. Nu scriu cometarii pe blogul lui Roncea si am renunta de mult sa intru in polemica cu Ioanid. Nu cred ca Tudoran a “patronat o executie si o manipulare”. Ceea ce nu inseamna ca executia si manipularea nu exista – sub semnatura lui Radu Ioanid. Cred doar atit: Dorin Tudoran nu a realizat, la momentul respectiv, si nu realizeaza nici astazi, executia si manipularea puse la cale de Radu Ioanid.

    Si mai departe “A doua [nedreptate] – Radu Ioanid nu i-a refuzat lui Mihai calitatea și meritele de disident. Nu transformă disidentul în agent al Securității. Chiar și în privința unei colaborări a lui Mihai cu Securitatea, Radu Ioanid dovedește o anumită doză de prudență …~ cu referire la acel enunt in care R.I. sustine ca “Mihai Botez pare să fi fost o <> a DSS”.
    Daca Dorin Tudoran va considera util sa citeasca volumul “Carturari, opozanti si documente…” va gasi acolo deconstructia acelor fine mijloace stilistice in care “banuiala” de la inceput, bine jucata, se transforma in acuza devastatoare (fara niciun benficiu al indoielii) a asezarii lui Mihai Botez in seria Ureche, Merce, Vadim etc. Va putea in acelasi timp verifica faptul ca nu l-am acuzat pe Radu Ioanid de a se face vinovat de existenta in dosarul lui Tudoran a celor 15 declarații date Securității de M.B.; nici de faptul ca Botez a fost ambasador al României la ONU și în Statele Unite; nici macar ca ar fi avut un rol in disparitia dosarului lui M.B., ori aneantizarea sau secretizatizarea lui de puterea politică care-l numise ambasador pe Mihai.
    Trei: “am rugat alți doi specialiști să consulte cele 15 documente. … Amândoi mi-au spus că am motive să fiu îngândurat. … cei doi specialiști cărora le-am cerut opinia sunt cel puțin la fel de competenți ca el [i.e., ca mine, autor al volumului].

    Acesta nu este un argument intr-o discutie “de specialitate”. Este foarte posibil ca cei doi sa fie nu doar mai competenti, dar si mai tineri, frumosi, inteligenti etc. Excelenta cercetatorilor care i-au propus lui Dorin Tudoran sa fie “ingindurat”, nu constituie un argument. Nu asa se face “stiinta”. Ei au de facut “demonstratia”. (Exista o faimoasa ceecetatoare a CNSAS, pretuita pentru “onestitate si competenta” care-l asigurase pe Vladimir Tismaneanu ca Adrian Marino ar fi fost un “delator, duplicitar, dedublat, disimulat”).

    In ciuda acestor diferente de analiza – si in consecinta, de interpretare – ma simt apropiat de atitudinea: “între păcatul de a exagera și virtutea de a gâdila sau chinui adevărul cu zâmbetul pe buze, prefer păcatul”.

    Gabriel Andreescu

  • @ Gabriel Andreescu

    Multumesc pentru comentariu/raspuns, Gabriel. Fii sigur ca macar trei lucruri din carte le-am citit, dar se intampla sa fim in dezacord.
    Despre metodologie, trei exemple, care nu afecteaza doar studiile tale, ci si prostioarele unora ca mine, sentimentali sau, asta suntem, oameni cu iubiri sau idiosincrazii:
    existenta unui angajament scris.

    Primul -- cand un om il suna pe generalul Plesita si-i spune cam asa “Stiti ca eu pot aduce servicii in strainatate…” si Plesita raspunde cam asa “Sigur ca stiu…” iar o multime de actiuni ale “utilului” in strainatate dovedesc cat de util si eficient a fost — doar din temperament, nu cu angajament semnat — eu, unul, nu am nevoie sa gasesc vreun angajament…

    Al doilea -- gasim angajamentul unui om, dar nu gasim munca pe care s-a angajat sa o faca. In functie de cine este omul, omul acela e vinovat, mai putin vinovat sau cu totul nevinovat.

    Al treilea -- ai dreptate in carte, legea/legile sunt aiurea. Dar, uneori, ce propunem noi nu e cu nimic mai bun. Iata: un turnator isi face treaba si Securitatea face, si pe baza turnatoriilor respective, politie politica impotriva celui turnat. Consideram turnatorul vinovat de politie politica. Un alt turnator isi face treaba, dar Securitatea nu gaseste de cuviinta sa faca politie politica impotriva celui turnat. Consideram ca turnatorul Nu a facut politie politica. Eu, unul, consider turnatorul vinovat de turnatorie/colaborare in ambele cazuri, dar nevinovat de politie politica per se. Politia politica o faceau Securitatea siConducerea de partid, nu turnatorul…

    P.S. Nu stiu cine si ce asigurari i-a dat dlui Tismaneanu, dar imi amintesc ca tu, Liviu A, eu si altii ne-am indoit profund ca Adriana Marino este judecat impecabil. Asa cum scriam candva, eu insumi ii intorsesem intr-o situatie spatele dlui Marino pentru un sfat pe care mi-l daduse. Cred si acum ca sfatul acela nu era potrivit si oamenii pe care-i blama dl Marino erau nevinovati, dar asta nu m-a facut ca, peste ani, cand au iesit documente la iveala sa fiu sigur ca dl Marino a facut toate cele de care era acuzat…

  • @G. M. Tamás

    Gazsi,

    Si mie imi vine sa plang (suntem, cum se vede, cam plangaciosi) cand trec prin Budapesta si-mi amintesca cum venea Gabor D. la Cluj sa ajute, cum erau impreuna Atilla AK si Geza S., cum i-am adus eu pe Gabor D. si Nicolae M. la un congres al comunitatii cubaneze, imediat dupa 1989, si cum au auzit cubanezii de la Gabor D. si Nicolae M. ca s-a putut in Ungaria si Romania si autras concluzia ca in trei zile se va putea si in Cuba, si cum, adus de Vladimir T., la un congres la New York, Miklos H. a prezentat un “paper” excelent, si seara in care noi trei — tu, Geza S. si eu — am petrecut-o intr-o gradina-restaurant din Budapesta trancanind la nesfarsit si urmarind pe un ecran imens un meci formidabil Germania vs. Turcia etc. …, dar suntem cu toti unde… ne aflam.

    Imbratisari,

    Dorin

  • @ mihai rogobete
    toti suntem un piculet lupi si un piculet miei…

  • @ InimaRea

    Multi lei, o singura iarna. Va fi venit timpul (ma refer doar la mine) sa ne mai si “hodinim”…

  • @ Liviu Antonesei

    Ne lasam singuri fara prieteni…
    Da, multe “revelioane” s-au dovedit ori nefaste, ori inselatoare. Sau si nefaste, si inselatoare…

  • @ Florin Iaru

    Am inteles ce trebuie facut pentru frantzuzele.
    Exista mai multe feluri de morti care nu se pot apara — mortii morti (ca Mihai), mortii vii (probabil ca mine…)
    “Cu viitorul nostru nu se mai poate face nimic…” scria prin 1979-80 un poet.

  • @ Ontelus Dan Gabriel
    A fi invidiat si admirat sau a fi compatimit ori ironizat sunt “ipostaze” plene de capricii…

  • @ Mel Chisedec

    Nu a luat niciun fel de premiu si e bine ca nu a luat. Cui altcuiva i s-ar fi cuvenit premiul decat autorului cartii, Securitatea. Or, Securitatea a fost “desfiintata”, si premiile post-mortem nu sunt spectaculoase. Academia nu putea premia o astfel de carte din doua motive: a) Nu se face sa premiezi Securitatea si b) Nu se cade sa-ti dai (adaug “pleonasticul” de unul singur) premii, or, in cazul Academiei, ar fi putut fi o problema fiindca, pare-se, institutia nemuritorilor romani dudie de fosti informatori amestecati cu ceva “acoperiti” facand viata academicienilor ce merita sa fie acolo usurel cam incomoda…

  • Quel Missedeq

    @All
    Si totusi Mesterul Manole nu le-a purtat pica lui Andrei Plesu si vechii sale ”Dileme” pentru ca vor fi publicat interventia doamnei Rodica Zafiu in cestiunea plagiaturii pontagioase, refuzata, de la Paris, in ”Romania literara”. Dovada eclatanta a neresentimentului Mesteriei Sale: angelologului antementionat i-a fost acordata o binemeritata pensie de onoare dinspre Uniunea Scriitoare, unde stim cine e prezident. La fel, de altfel, ca si nobelizabilului Norman Manea.

  • Daca_nu_nu

    Doamne…
    Articol zdrobitoriu. Din păcate.
    Mă întreb: dacă ar dispărea textul dlui Ioanid și ar rămâne numai corpus-ul (adică documentele) s-ar schimba ceva în ce-l privește pe Mihai Botez? Dacă știința nu se face după părerea unora sau a altora, oricât de pricepuți specialiști ar fi -- cum bine spune dl Andreescu -, atunci să luăm în calcul numai documentele, ca să nu ne lăsăm influențați. Din ce-am citit eu (nespecialist, ci un simplu cititor, muuult neavizat), cred că Mihai Botez nu iese prea bine din acele documente. Nu spun că e musai să fie vinovat, Doamne ferește. Spun numai că e într-o lumină destul de tulbure. Mă așteptam ca familia să fie mai preocupată în a lămuri, măcar cât se poate, această incertitudine… Or, nici pomeneală! Păcat. Mare păcat.

  • @ Quel Missedeq

    Nu e felul dlui NM sa poarte pica si, apoi, pensiile de onoare date de Uniunea Scriitorilor dlor Plesu si Norman Manea mi se pare un gest absolut justificat. despre nobelizabizari nu-mi dau cu parerea, fiindca e un subiect mai periculos decat un butoi de pulbere in Balcani. Orice Nobel castigat de un roman nu-i poate face decat foarte bine romanului respectiv, oriunde ar trai el, dar nu stiu cat de mult ar ajuta Romania. Pentru a ajuta, de pilda, si literatura romana, ar fi nevoie de mai multe, cat mai multe Nobeluri. Cu o floare nu se face primavara (adica nu de vad prea multi) nici macar intr-ale vizibilitatii culturale.

  • @ Daca_nu_nu
    Nu e un articol zdrobitor. Am incercat doar — inca o data — sa clarific niste elemente pierdute in ceata. Nu stiu ce deschidere mai mare puteam sa arat decat sa las un prefatator si un postfatator sa spuna ce gasesc de cuviinta despre niste documente iar eu sa-mi pastrez opinia la care am ajuns. Nu am decat de pierdut daca asupra unui prieten planeaza mai mult decat o temere, dar de ingandurat cred ca am avut motive sa fiu. In afara de a repeta ca, orice s-ar fi intamplat, MB ramane pentru mine un om foarte drag nu stiu ce as fi putut face. Nu vad motivul pentru care MB ar fi fost o tinta a lui RI, nu vad ce ar fi avut de castigat spunand altceva decat crede cu sinceritate. In sfarsit, repet, metodologia lui GA nu mi se pare convingatoare in toate cazurile pe care le abordeaza. Dar asta va fi o discutie pe termen lung, desi asemenea lucruri nu par a mai interesa prea multa lume decat, vai!, ca subiect de scandal: “Cutare l-a atacat pe Cutare, Cutare a zis de Cutare”. Fata de subiectul aflat cu adevarat in discutie (ce s-a intamplat cu noi, oamenii, in acele vremuri si continua sa se cam intample si azi) interesul public este minim.

  • mihai rogobete

    Povestea prietenului necunoscut

    Un om si un caine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumusetea zilei, cand, deodata, isi dadu seama ca, de fapt, murise. Isi aducea acum clar aminte ca murise, iar cainele, care mergea langa el, murise chiar cu mai multi ani in urma… Se intreba: ” Oare unde duce drumul asta?”…
    Dupa o vreme, ajunsera amandoi in dreptul unui gard inalt de piatra.
    Privindu-l mai indeaproape, vazu ca era facut dintr-o marmura foarte fina.
    Mai sus, pe colina, gardul era intrerupt de o arcada care stralucea in soare.
    Ajunsera acolo si vazu ca era incrustata cu perle, iar aleea care ducea spre ea parea pavata cu aur. El si cainele sau se apropiara de poarta si atunci observa, intr-o parte, un om sezand la un birou .
    Il intreba:
    -- Scuzati-ma, unde ne aflam ?
    -- Aici e raiul -- raspunse acesta.
    -- Minunat, zise omul, pot sa va rog sa ne dati putina apa ?
    -- Bine’nteles, intrati inauntru. Am sa trimit imediat vorba sa vi se aduca
    niste apa cu gheata. Facu un gest si poarta incepu sa se deschida.
    -- Prietenul meu, poate intra si el ? -- intreba calatorul aratind inspre caine.
    -- Imi pare rau, dar noi nu acceptam animale.
    Omul se gandi o clipa, apoi se intoarse si isi continua calea pe care pornise, impreuna cu cainele sau.
    Dupa inca o lunga plimbare, pe varful unei alte coline, pe un drum prapadit de tara, dadura de o ferma, a carei poarta parea ca nu avusese zavor niciodata. De gard, nici nu mai era vorba. Se apropie si vazu un barbat sezand rezemat de un copac si citind o carte.
    -- Scuzati-ma ! -- i se adresa el. Aveti cumva putina apa?
    -- Da, desigur… e o cismea ceva mai incolo.
    -- Si pentru prietenul meu ? -- zise, aratand catre caine.
    -- Trebuie sa fie si o strachina, chiar langa cismea.
    Trecura de poarta si ajunsera la o cismea veche, cu pompa. Omul si cainele baura pe saturate. Dupa ce terminara, se inapoiara la omul de sub copac.
    -- Ce loc este acesta ? -- intreba calatorul.
    -- Acesta este raiul.
    -- Sunt total incurcat. Un cetatean, ceva mai jos, pe drumul asta, mi-a zis ca raiul este acolo unde era el.
    -- Te referi la locul acela cu alei de aur si zid de marmura ?… Acela e iadul.
    -- Si nu va deranjeaza ca ei folosesc acelasi nume ca si dumneavoastra ?!…
    -- Din contra, suntem fericiti ca ei ii triaza mai intai pe cei care sunt gata sa-si lase in urma prietenii cei mai buni

  • Si daca ne-am apropia de otrava dosarelor de Securitate complet “debarasati” de “bagajul emotional” (ceea ce e, practic, o imposibilate!), si daca am face-o inarmati cu un aparat critic infailibil, perfect ajustat taxonomic (pentru a distinge pana la un nivel infinitezimal intre gradele de vinovatie ale celor care au turnat fara sa semneze si ale celor care au semnat fara sa toarne ori, mai departe, intre vinovatia celor care au turnat scriind/vorbind despre “obiectiv” numai de bine si a celor care au scris/vorbit despre “obiectiv” numai de rau) tot ar mai ramane, in majoritatea cazurilor, o multime de situatii imponderabile si de contexte inefabile, care ar impune ca fiecare caz sa fie judecat in sine. Or, la noi, deconspirarile s-au facut pompieristic, fara criterii clar prestabilite, fie ruinand prietenii si/sau cariere -- vezi, de pilda, cazul dnei Mona Musca, care, potrivit paginilor din dosar puse la dispozitia publicului, scisese doar cateva note laudative despre unele “obiective” (or fi adus ele, oare, prejudicii respectivilor ori ba?), sau ca in cazul nu mai stiu carui deputat, care a semnat contractul de colaborare fara sa fi dat apoi nicio nota informativa, fie i-a mentinut pe altii in atentia publica, desi au fost turnatori dovediti, dar de neclintit nici macar cu verdictul definitiv de colaborare. Sigur, CNSAS-ul nostru, (subfinantat, cu un singur sediu, si ala cam impropriu, si cu un personal restrans cu parcimonie), e la fel de departe de Comisa Gauck, (o institutie cu un buget de 100 de milioane de euro si sedii in toate landurile), pe cat de departe e clasa noastra politica de cea germana ori PIB-ul Romaniei fata de cel al Germaniei! Ce sa ne mai miram ca la noi si cele mai serios pornite demersuri esueaza in valea dintre sinistru si ridicol? Adica, mai intai si mai intai ii deconspiram pe turnatorii vostri (multi dintre ei fosti detinuti politici!) si, daca nu mai avem incotro, ii deconspiram, la urma, si pe unii dintre ai nostri. Oricum, turnatorii nostri sunt mult mai buni decat ai vostri, sâc, sâc, sâc! Comisia Glauck a ajutat procesul de lustratie, pe cand CNSAS… Si cum sa fie altfel cand banuielile de colaborare ori chiar de apartenenta, mai mult sau mai putin sprijinite de putinele documente care s-au pastrat, nu ocolesc nici macar persoana care a condamnat solemn comunismul?

    @mihai rogobete #22
    Frumoasa parabola!

  • Michelle la Brave

    Estimp, GrobeiBreb, asa deconspirat cum e, continua sa sustina, ori de cite ori are prilejul, ca Paul Goma nu are nici o valoare ca romancier. O TEMPORA, O TUMORES!

  • EU

    @O TEMPORA! O (TU)MORES!
    Pacat ca nu mai e printre napocani, la azilul cu finantare tedesca (a se vedea Liviu Tofan: A PATRA IPOTEZA, Polirom, 2012), pacat ca nu mai e, dara, unde zisei, Mos Niculaie Plesnita, partenerul de tenis al lui Grobei, ca sa-l auda cum il desfiinteaza pe Goma ca romancier si… sa se bucure, chiar si postmortemeste.

  • andrei i

    @Dorin Tudoran

    E laudabil faptul ca le atrageti atentia in mod public prietenilor dvs atunci cand vi se pare ca pasesc prin oarece strachini. Asta imi aminteste si de faptul ca dl G. Andreescu a scris (acum cativa ani) o recenzie la volumul “Iluzia anticomunismului” (volum la care era coautor), recenzie in care se delimita foarte clar de unele texte din acel volum. Un gest laudabil si al d-lui Andreescu (atunci). E bine sa ne delimitam (chiar si) de prieteni atunci cand (ni se pare ca) gresesc, altfel am ramane la o mentalitate “tribala”, de “clan”.

    PS1. scuzati-mi indiscretia, dar ce anume a provocat cearta “cumplita” in jurul filmului JFK din acea noapte de Revelion ? Unde anume povesteste Cartarescu acea intamplare ?
    PS2. ma bucur ca ati ramas prieten cu dl GM Tamas; poate dvs intelegeti bizara dumisale reorientare catre stanga radicala (in ultimul deceniu). Eu n-o inteleg.

  • Ivi

    …sunt trist de doua ori, sau mai bine zis sunt trist “la puterea a doua”…
    …sa vad cum “spiritul malefic al securitatii a triumfat a doua (a n-a) oara” …si asta pentru ca “societatea civila” (inclusiv academicul-universitar si/sau scriitorimea…) a ramas subdezvoltata si unilaterala (incremenita la inceputul anilor ’90) …si nu mai e de mirare dupa ce citesti cartea lui Lucian Boia …pare sa fie un “pattern”, un “invariant” al Romaniei moderne…
    Si marea intrebare devine atunci -- Cum s-ar putea iesi si/sau depasi acest “pattern invariant”? …momentul “Ponta” s-a ratat…

  • mihai rogobete

    Aoleu, iar e-ntâi martie, mâine: La Mulţi AAAAAAAni !

  • mihai rogobete

    @Ivi:
    Cu un fals Parlament, cu false partide, cu false afaceri, cu un fals învăţământ şi cu false instituţii de cultură, colectivitatea românească este o falsă societate, o structură de pseudostructuri. Deşi, încă din primitivitate, comunitatea s-a ocupat de copii şi de tineret, organizându-i iniţiatic, noi i-am lăsat de izbelişte să se organizeze spontan pe rudenii şi haite -- tribal -- ireductibil şi conflictual, neintegrabili nici măcar în modelul social centralist-comunist cultivat fie de rutină, fie de râvna exactivistă. Şedinţele cenaclurilor supravieţuitoare, sau ale întâlnirilor culturale tot pe căprării şi mese de prezidiu sunt răsturnate; mare tapaj, dacă nişte politicieni se-ntâlnesc nu la sediu, ci la tavernă -- neconform cu năravul. Veritabile arhitecturi sociale, partidele politice nu pot urca dintr-o masă amorfă, ci, etaj pe etaj, din organizaţiile de copii şi cele de tineret, arcuindu-se peste cele de vârstnici.
    Ce altceva este politica, decât teorie şi strategie de organizare ? Ce fel de putere vrea să-nhaţe un partid, dacă nu-i concertată şi orientată. Cum să ştim ce vrem pentru ţară, dacă este difuză ?

  • @ mihai rogobete

    de-atatea falsuri, ne-a ingropat autenticul…

  • Dezideriu Dudas

    @ mihai rogobete # 22 ( Povestea prietenului necunoscut )

    POVESTEA GROBIANISMULUI CUNOSCUT SI A POST-GROBIANISMULUI NECUNOSCUT ( INCA )

    Poarta raiului “sub acoperire” si abia apoi poarta raiului…”Ai nostri” asa de bine s-au „acoperit” si asa de bine au „rezistat”…, ca nu se mai stie ( nici macar la ei…) care-i poarta cea adevarata…

    La alt nivel, cu „ acoperiri” mult mai mari ce tin de istorie si cultura, care tind sa devina (neo)monopol …, Decebal Traian Remes ( numele…, un fel de Burepista extins la nivel global…), este condamnat cu executare pentru ca a vrut sa acorde un contract in urma unei interventii „interesate”, in timp ce intregul sistemul UE – NATO in numai 20 de ani a reusit sa schimbe radical balanta comerciala a Romaniei in favoarea tarilor NATO-UE pe relatia cu Romania…Sau, mai tradus, cand presedintele Frantei venea cu o liota de actori in Romania sa ofere contracte comerciale Frantei sau cand ambasadorul american ameninta Romania ca trebuie sa-si plateasca datoriile fata de agentii economici din SUA, nu era vorba de „carnati” ci de de principii si valori de civilizatie capitalista… Nu ca n-ar trebui sa ne platim datoriile ( inclusiv agentilor economici din Burkina Fasso ), dar nu seamana cu interventia politicului in economie ( ceea ce, intr-adevar,… nu e voie… , la catei…! ) ? Sigur Vladimir Tismaneanu ar intelege, el are mintea mai cuprinzatoare, cand cu explozie maxima, cand cu contractie instantanee…

    NOTA : NU e o abordare anti – NATO si UE cum ar spera neo-consevatorii de stransura ( vechii internationalisti de extindere umanista…). Ba chiar este o abordare pro NATO si pro UE…., in masura in care am fost acceptati ca membri si nu doar ca „vinovati de serviciu”…., atat timp cat cu tari ca Rusia sau China „vinovatia” ar costa prea mult….
    Cat de curand vom si putea vedea dovada pozitionarii NATO si UE fata de noi….
    Deocamdata FMI il cearta pe ministrul Relu Fenechiu ca vor privatiza CFR Marfa deoarece s-au saturat de minciunile romanilor si nu ne mai lasa sa eficientizam prin stat ( partial sau integral…) marile regii autonome sau societati nationale ( cum e la ei in Occident )….La „obiect”, e ca si cum Breban ar spune ca Goma nu are valoare artistica deoarce cartile lui militante nu au schimbat nimic in realitatea pe care acesta o combate…Unde Breban ar fi FMI…, iar Goma, tot „bandit”….dar, si mai grav, fara valoare…Deci, cu „grobianismul” ne-a fost cum ne- a fost, dar cu post-grobianismul….

  • @ Dezideriu Dudas

    Textul meu, aparut in revista “22”, parca, pe la inceputul anilor ’90 se intitula “Adio, Grobeimea Voastra!”. Deci, spre deosebire de dvs., care lucrati stiintigic cu “grobianismul” si “post-grobianismul”, eu m-am ocupat, nestiintific, de “grobeism” si “post-grobeism”. Cu acelas rezultat ca si cel al efortului dvs.

    Salutari!

  • Dezideriu Dudas

    @ Dorin Tudoran 32

    Ar mai trebui un inginer….Eu m-as risca… si as ocupa primul post vacant, de peste 29 de ani…Se mai „da concurs” ? Acum suntem noi mai motivati….Ma refer la acei 2 ingineri imaginati de dvs. in timpul apogeul luptei dvs. cu „parintii” ( nu va hotaraserati inca sa le deveniti „fiu „…) …Nu trebuie sa ne chemati , venim noi ( asa poate intelegem mai bine bancul acela cu felul in care te poti intalni cu un om foarte dinamic, imprevizibil… – in cazul nostru, „frustrat” social, istoric, global, etc…- Stai pe loc, ca vine el la tine ! ) !

    L-am cunoscut odata pe Radu Filipescu la sediul GDS ( intr-o actiune comuna a mea GDS – UNESCO Romania )…Nu ma asteptam sa inteleaga prea multe de la mine, fiind incurcat rau intre „portile raiului”, ca majoritatea elitelor Romaniei….Mi-a placut insa ca nu s-a ferit sa-si dirijeze angajatii prin telefon ( cu scuzele de rigoare fata de mine ) in operatiunile derulate de firma sa de servicii. M-am gandit ca macar el e in sensul natural al capitalismului….

    Noi, acum, orice profesie am avea, trebuie din start ( constitutional, statutar, civilizational, moral, etic, progresist…., toate vorbele pe care le-ar spune vorbitorii de vorbe degraba varsatoare de bani de la buget…), sa fim „fii” lor…Altfel vom fi evaluati ( si nu vom avea sansa re-evaluarii, ca altii…) ca reactionari, anarhisti, si daca…, pana la urma, totusi, nu si nu, …, oricum, „se” va considera ca nu avem valoare…Probabil de aceea v-ati „executat” si dvs…Ca sa intelegem noi, iar pe „eï” sa-i mai alergati cateva ture intre portile raiului, aia adevarata si cealalta……

  • InimaRea

    I se pot reproşa oricîte lui Breban, nu şi absenţa gustului literar. Iar afirmaţia lui despre proza lui Goma e judecată literară, nu morală. Adevărul e că Goma scrie rău. Literatura lui e genul carte-document, dar departe de valoarea universală a unui Julius Fucik -- Reportaj cu ştreangul de gît, ori a Jurnalului Annei Frank. Cel mai apropiat de el ar fi Soljeniţîn dar nu cu Arhipelagul Gulag, ci cu Pavilionul canceroşilor -- un roman ratat, de altfel, dar lizibil -- măcar. Iar Arhipelagul Gulag e cu totul şi cu totul altceva decît antipoetica prin care Goma s-a exprimat literar. La Soljeniţîn, e carte-document 100%, unde nu-ncap (anti)poetizări (poate că excepţie face episodul în care l-ar fi văzut pe Şolohov pe puntea vasului venit în Arhipelag).
    Acum, e adevărat că faimosul Pleşiţă îi uneşte -- cumva -- pe Goma şi Breban: pe primul l-a anchetat “la sînge”; pe-al doilea “l-a cultivat”. Cum tot adevărat e că Breban a mimat dizidenţa dar “n-a întins coarda”, pe cînd Goma “a-ntins coarda” pînă aproape de rupere -- ca şi Dorin Tudoran, de altfel. Preţuirea meritată de Goma, pentru înalta-i morală şi voinţa de fier, nu se extinde şi asupra operei, care-i de judecat literar, dacă ţine de literatură. Or, nici Goma n-ar accepta ideea că el n-a făcut literatură ci doar un soi de manifeste anticomuniste, numite “romane”.
    După mine, cel mai tare deranjează, la Goma, inovaţiile sale lexicale. Omul a vrut să-şi făurească propria limbă literară dar nu-i dat oricui a reuşi aşa teribilă aventură.
    Nu că proza lui Breban ar fi vreo comoară a literaturii române. Ceea ce a impresionat la el a fost cinismul auctorial, exagerat socotit virtute literară. Cînd mă gîndesc c-am fost în stare să citesc Drumul la zid, într-o noapte -- fiindcă aşa ceva nu se poate citi fragmentar, e peste puterile cititorului de a urmări un discontinuu literar văduvit de logică -- mă consolez cu gîndul că asta mi-a fost maxima performanţă de cititor: să-nghit un interminabil text indigest cît încape doar din “datoria” prost înţeleasă de a duce o carte pînă la capăt, oricît de greu ar fi.
    Interesant ar fi să ştim judecata literară a lui Breban despre prozatorul Nicolae Breban, în care s-ar aplica dreapta măsură, ca-n cazul lui Goma.

  • mihai rogobete

    Ceea ce, pentru scriitori erau literatură de cafenea, bârfă, şuetă -- ocazionale -- a devenit, la Paul Goma, gen literar : Viaţa literară. În a cărui compoziţie spaţiul e spaţiu şi timpul e timp -- convenţionale. Nexam, ficţie, licenţă vizionară. Tot arhitectural, Paul Goma este conservator şi prin perspectiva paseistă, efortul său verbal fiind ludic-recuperativ al infantilităţii violentate, nicidecum inovator. Abuzivă, oralitatea precizează ruptura definitivă, “nu”-ul care-i sigilează opera: nici înapoi n-a fost mai bine. Literatură de punct fix exilat, de referinţă !

    Privând pagina de timbrul propriei voci şi de gesticulaţie, fascinantul coseur Nicolae Breban nu-ncheagă, fără liantul acestora, nicio construcţie. Barocă, dantelăria narativă -- de suprafaţă -- nu se leagă de nicio culoare cu verticala problematicii şi psihologizărilor abisale. Încântătorul om de bun gust, care în conversaţie este de neîntrecut în acordul compoziţie-stil este eclectic în literatură. (Dualism, prin care simpatia faţă de Nietzche este , paradoxal, unitară.) Nelegată, literatura sa postgrobeistă nu te lasă cu nicio amintire.

  • andrei i

    @mihai rogobete

    Ati calatorit (fie si prin intermediul mass-media, ca asa poti afla chiar mai multe, de fapt) prin lumea musulmana (cu exceptia aproape unica a Indoneziei), prin Africa (practic fara exceptie, nici macar Africa de Sud sau Maroc) ? Sa ne comparam cu astia si o sa vedeti ca iesim destul de bine.
    Nu ca n-ati avea dreptate si e dezolant sa constatam ca oamenii care incearca sa schimbe lucrurile (imi pare rau, si eu as vrea sa vorbim de doctrine, ideologii, “structuri”, dar pina la urma “la noi” lucrurile par sa se reduca la “oameni”) sint (chiar zilele astea) dati la o parte de sistemele mafiote pe care au incercat sa le rastoarne, ca masurile pe care le-au luat sint anulate de cei pe care-i ameninta (i.e. diverse mafii). “Oamenii”, adica -sa dau nume, ca nu e ceva abstract- , printre altii, Funeriu (si reformele sale), Danilet, Alina Ghica, Patapievici (care oricum se retragea in 2013, si daca in locul lui venea tot vreun politruc, oricum…). DNA si ANI inca rezista, dar, probabil, doar pina vor disparea “oamenii”.
    “Cei de la varf” sint dati deoparte atunci cand (foarte rar) se intampla sa vrea sa schimbe lucrurile dar de ce accepta Mafia cei “de la baza” ? Asta am intrebat-o de curand si pe o tanara care-mi povestea matrapazlacurile cu iz penal de la Universitatea de Medicina din Bucuresti. N-a reusit sa-mi raspunda…
    PS. sper sa nu se inteleaga ca as fi un fan al PDL; asta e un partid la fel de corupt ca si celelalte si a guvernat la fel de corupt; doar ca au fost acolo si “niste oameni” mai “altfel” (si Basescu i-a sustinut; nu stiu exact de ce, pt ca Basescu e si el parte din Mafie, dar i-a sustinut)

  • Florin Iaru

    Ale dracu’ documente! Chiar aş vrea să văz pe cineva scriind o istorie a României numai cu citate din Scînteia şi plenare, cum fac, azi, mulţi tineri năuci. Orice ar zice lumea, sînt documente, nu kaka-maca! E ştiinţă, domnilor, e tipărit, onorabililor!

  • Florin Iaru

    @InimăRea, nu mă-nnebuni! Aşa ai făcut? Într-o noapte? Ai crescut în ochii mei, urieşule.
    Da’ bănuiesc că erai mai tinerel… 🙂

  • InimaRea

    Iaru: Păi da, cînd a părut Drumul la zid? Eram student -- şi noctambul de fel.
    Vreo săptămînă, am încercat să citesc cîteva zeci de pagini. Numai că, de cum relauam, nu mai ştiam nimic dinainte. Aşa că m-am hotărît -- într-o noapte, în bucătărie, cu cafe şi tiutiun, am răzbit-o, a dracu’!
    Nu mi-a fost aşa greu nici cînd mă luptam cu Le Nouvel Roman Francais, de-mi povestea unu’ -- pe vreo 300 de pagini -- un drum cu trenu’, naraţiune pe pereţii compartimentului.
    Nu spun că mă lovise şi pe mine -- da’ parcă numai pe mine? -- de m-apucasem să scriu şi eu bazaconii. Numai că m-am dus la cenaclu, la Croh, şi i-am auzit pe alţii care tot aşa băteau cîmpii. Şi mi s-a făcut tîrşeală.
    Ei, atunci am comis eu greşeala de a mă lăsa de scris proză. Şi m-a ajuns din urmă abia după vreo 10 ani, după care tot am mai ezitat vreo 2-3. Abia după ce-am scris prima povestioară am băgat de seamă că scăpasem de nebunia “romanului fără acţiune”.

  • InimaRea

    Iaru: Cred că m-am încurcat în amintiri, fraţicule. Cu Îngerul de gips, m-am luptat -- eu şi Iacob ce-am mai luptat o noapte-ntreagă cu Îngerul. Trebuia să duc o recenzie la Ungheanu şi intrasem în criză de timp. Şi-abia că, ducîndu-i-o, îmi zice ăla “Despre Breban, nu scrie oricine”. Şi a scris Traian Podgoreanu (voi l-aţi prins? Era lector la Filosofie -- profesor era Banu -- spaima fetelor frumoase).
    Dar mi-amintesc că aşa se scria despre Breban pe-atunci -- cum scrie Mihai Rogobete, de-aia mi-a fost atît de familiar stilul ăsta critic-necritic.
    Da, Drumul la zid a apărut prin ‘980 şi, parcă.

  • Castorul din Breb

    @All
    O stiu de la romancierul, eseistul si fostul detinut politic Marcel Petrisor -- si o dau ca atare:
    La o intilnire de filosofi conversationali, intr-o cafenea damboviteana,daca nu cumva chiar la Casa Scriutorilor, nitzscheanul Breban intra in materie astfel:”Asa cum spune Nietzsche in LUMEA CA VOINTA SI REPREZENTARE…”, dar unul, timid, il intrerupe: ”Nicolae, cartea aia e scrisa totusi de Schopenhauer!…” Nitzschiotul, calcat pe toti nervii (si in special pe nervul sciatic), da imediat frau liber maniei sale: ”Amice, ieri m-am intors de la Munchen, asa ca nu-mi da tu mie lectii de cultura filosofica germana, ca ma supar pe tine foarte!”
    SE NON E VERO, E BEN TROVATO.
    A mai avut scapaciuni culturale din acestea,
    multe, dupa Lovilutie, si la tembelizor. De tot haiul. De aceea il si iubim, in felul nostru indimenticabil, pe Gros Bey. Mai mult decit pe Jenica Barbu sau pe Neftiotache Buhusi.

  • Hermenaucul

    @Mihai Rogobete
    Desi aparentemente sofisticat, punctul de vedere rogobetic despre autofictiunile gomauane mi-i si accesibil si drag. Il confirma, la o adica, si foarte recenta mea relectura din ”Soldatul cainelui”, tematizare a Afacerii Tanase-Goma-Haiducul Hirsch, ca sa nu mai zic de ”Justa” sau ”Din calidor”. ”Nu am spus-o, dar o repet”: Mai bun cunoscator (si utilizator) al limbii romane -- cu toate registrele ei -- decit Batrinul din Bellevile nu exista sa existe! Nici macar Mateiu Caragiale nu-l intrece…

  • mihai rogobete

    @andrei i :
    Posed partea de vorbire în familie. Religiile diferenţiază cele două culturi. Mai răbufneşte şi la noi fundamentalismul.

    Dacă socotim că numai grupul 22 face societatea civilă, este firesc să ignorăm nevoia de organizare şi structurare, cum ironizaţi.

    @All: Alexandrinişti, acordăm tot atâta importanţă problemelor de compoziţie literară, cât şi celor sociale.

  • @) Inima Rea, Florin Iaru

    Ingerul de gips, desi se cam prabuseste de la jumatate incolo, e ultimul roman lizibil al lui Breban. Cu Drumul la zid, incepe lunga serie de ilizibile, cu exceptia celui amitit, toate de dupa disparitia “indrumarii” si cenzurii. Am reusit sa citesc citeva zeci de pagini din DlZ, insa cind am ajuns la un foarte lung pasaj in care descria tipurile de temperament dupa Hipocrate-Pavlov, mult mai plicticos decit in manualul in care le citisem prima data, am cedat, am inchis definitiv romanul…

  • Gheorghe Campeanu

    Dezbaterea a glisat cativa ani lumina de la tema. In ast timp, cugetam la implicatiile sintagmei ‘politie politica’ vs. ipostaza de colaborator si/sau informator. Ca si amfitrionul nostru, la rindul meu am convingerea ca politie politica facea sistemul represiv prin reprezentantii sai (ne)alesi, cu sprijinul ‘sculelor’ (alese).
    Daca to amintit uneltirile uneltelor, mentionez un mic fapt divers din Bucurestiul (virtual?): un cunoscut leader anti-comunist, proustian sans peur et sans reproche al comunismului romanesc, isi ia o recreatie de la poligonul de artilerie inderptata catre scula “Horia”-Habermas, pentru a-si aminti cu nostalgie si gratitudine de sezatorile cu rezidentul-scula “Dan” in incinta biroului VOA.
    In context: daca mortii nu se pot apara de cei vii, ne putem propune sa intelegem cum ar putea cei vii sa se apere de morti?

  • mihai rogobete
  • @ Gheorghe Campeanu

    Scuzat-mi amorteala, dar sunt prins cu niste proiecte de alta natura.

    Daaaa, am vazut…. Nicio mirarea: turnatorii nostri sunt minunati, ai lor -- respingatori.

    Nu am vazut documente referitoare la activitatile lui “Horia”, dar am vazut mai mult decat as fi vrut despre “Dan”. “Dan” nu era un simplu informator, ci, asa cum dovedesc documentele, indeplinea planurile de dezinformare in legatura cu mine semnate chiar de Iulian Vlad si altii de calibrul sau. Apoi, “Dan”, raporta — olograf! -- despre ce a indeplinit din sarcinile trasate. Sarcina lui principala era sa raspandeasca “informatia” ca eu as lucra pentru Securitate.

    Da, dand peste asemenea lucruri in dosarul meu de urmarire operativa, am ramas “de stana”. “Dan” imi fusese nu doar amic in Romania, ci si coloeg, apoi sef, la…. Vocea Americii.

    As vrea sa stie ca in acest moment nu-i port nicio pica si sunt pe cale sa accept conluzia la care a ajuns: “E o chestiune intre mine si Dumnezeu”.

  • @) Dorin Tuodan

    Cred ca te pripesti sa accepti concluzia cu pricina -- ca sa devina o chestiune intre el, imundul agent de influenta, si Dumnezeu, a fost mai intii o chestiune intre ei, el si tine… Nu spun sa nu-l ierti, da-l in mortii ma-sii, ci sa nu te grabesti cu acceptarea concluziei…

  • Gheorghe Campeanu

    @ Dorin Tudoran

    Dupa ce se rezolva proiectul in curs, in speranta ca mareea subterana va fi subjugata, poate totusi se poate arunca macar o privire (cit de firava) spre dezechilibrul (ambidextru) de forte intre ce vii si cei care nu mai sint in cestiunea politie politica cum laudae & Fils. Mai ales ca renovarea utilizarii susnumitei sintagme a fost initiata si legislata datorita personajului renascentist Dan Voicuescu si a portparolului sau avocates, le chevalier Sergiu Andon.

    Evident numai cel/cea in cauza (obiectivul) poate face pace cu concluzii sau cu voalatii de serviciu. In ce ma priveste, am totusi o relatie de alchimie fortata (desi mediata) cu “Dan”, nu pentru ca l-am intalnit aici si imediat dupa defectiunea dinspre RSR (in casa unor cunoscuti comuni din Philadelphia) si dupa ’90, de fiecare data under false pretext. Ma refer la faptul ca in rolul meu de impozabil american, contribui implicit (si involuntar) la pensia domniei sale. In afara de faptul ca postul sau de la VOA ar fi trebuit sa cada in afara incidentei de facto si de jure, daca era in solda Securitatii, nu vad de ce statul american sa-l rasplateasca, cind de fapt pensia lui ar fi normal sa fie platita de cei care l-au trimis aici in misiune.

  • @ Gheorghe Campeanu

    Procesul de subjugare nu este inca terminat si, oricum, mai mult m-a subjugat el pe mine dact eu “pre” el.
    Sigur, dupa ce a fost procuror si lucrator al “Scanteii, dupa ce “si-a adus aportul” cu inenarabilul “Fir-ai al naibii, Majestate!”, acum dl Andon cere desfiintarea CNSAS-=ul pentru motivul (real) ca institutia merge mult mai bine azi, decat la inceputuirle ei.
    Da, stiu cum e sa fii contribuabil american si sa fii raspunzator de pensia turnatorilor tai…

  • mihai rogobete

    Nu-s ani-lumină, dle. George Câmpeanu, deoarece compoziţia înseamnă viziune spaţio-temporală şi, prin mentalitate, ideologie. Când Dumitru Drăghicescu susţinea, în Din psihologia poporului român, că schema instituţiilor colectivităţii în care trăim ne esenţializeză structurile sufleteşti -- după acceptarea ştiinţifică a feed-back-ului, materialismul social care i s-a reproşat căzând în desuetudine -, arhitecţii şi paznicii sistemului comunist n-au fost doar urechile sale ascultătoare, ci autorii principiilor turnătoriei.

  • neamtu tiganu

    cred ca cel mai bun preten al omului tot ciinele ramine, da nu invers.

  • Gheorghe Campeanu

    @ Dorin Tudoran

    Poate ar fi cazul sa-l propuna cineva pe dl. Andon pe o lista catre presedintele Putain pentru titlul de cavaler al ordinului Andrei Ianuarevici Visinski.
    Acum ca POTUS este fortat sa semneze declasarea procedurilor de sechestru bugetar, revocarea pensiei lui “Dan” ar fi un gest de veritabil patriotism, nu?

  • Gheorghe Campeanu

    @ neamtu tiganu

    Si porcul de caine (sau cainele de porc, ca sa nu mai pomenesc vaca de cal) tot asa? Altfel si oricum, nous sommes tous tsiganes allemands.

    @ Dorin Tudoran

    Poate daca CNSAS-ul buclucas decide sa-l traduca in justitie si pe “Dan”, precum facu in prealabil in cazul lui “Dorin”, potentialul medaliat Visinski s-ar putea evidentia encore une fois ca avocat al napastuitului pensionar, si, ne-ar putea regala cu un alt serial ca cel magistru din Cultura dl-ui. Buzura.

  • @ Prins, in continuare, cu “proiectul subteran” (v-am trimis niste fotografii acum vreo jumatate de ora), nu stiu ce se intampla in “Cultura”. Cum termin, fac ochii roata…

  • Gheorghe Campeanu
  • Florin Iaru

    @InimaRea, ba nu, domnule, Drumul la zid, primul “op” cu adevărat rotofei al lu’ don’ Breban, apare prin ’86 sau ’87. Cantitatea de pagini (peste 800?) a zdrobit cu superbie orice altă încercare a maestrului de a fi un «mare» romancier. Toate cele trecute s-au scufundat în bezna ridicolului. Păi, cartea de care vorbești mata c-ai fi recenzat-o avea cel mult 500 de pagini. Un fleac!
    Breban zice așa: un mare roman e atunci cînd cartea se poate pune-n picioare fără să cadă, dar numai și numai atunci cînd numele autorului poate fi scris orizontal pe cotor.
    Atunci, da.
    Altcum, nu.

  • @Florin Iaru

    Va gluma, intreba-l pe Mircea cartarescu daca nu aspus intr-un interviu sau intr-un articol etc. chestia cu numele autorului (soi al romanului) scris pe prizontala. Din nou, nu glumesc.

  • @ Gheorghe Campeanu

    Le stiam. Sunt mai vechi, de acum doi ani.
    Asa cum i-am spus lui Mircea Iorgulescu la telefon, cu vreo jumatate de an inainte de a se prapadi, as fi bucuros ca informatiile despre el sa-i dovedeasca nevinovatia.

  • Gheorghe Campeanu

    @ Dorin Tudoran

    Asa e, sint de acum doi ani, dar, precum vinul nobil, trecerea timpului adauga nu scade. Tocmai de aceea speram ca autorul forfecat mai sus de dl. Iaru, sa se angajeze in lupta cu sprijinul dl-ui. Andon, care va avea motve sa produca noi seriale de gingasii anti-CNSASin paginile culturale de la Cultura (unde se pot citi multe articole f. intersante pe alte teme). Ori, la nevoie, daca se ridica perdeluta de pe misterul “Timaru”, chiar va fi nevoie de destoinicia cavalerlui.

  • Florin Iaru

    Al dracu’ Dumnezeu, cum te scoate el din căcat şi te curăţă de miroşi ca o panseluţă!
    Cum să nu-L iubeşti? E ca şi cum ai iubi Derol

  • Florin Iaru

    Dero, domnilor! Dero!

    @Gheorghe Campeanu, nu mă-nnebuni! Omu’ cu floarea-n piept!? Păi ăla e mort!

    @Dorin, am auzit cu urechile mele, cam prin ’86-’87. Dacă a scris Mircea despre asta, era o gluma, da, la adresa romancierului…

  • Florin Iaru

    Mulţi informatori se apără cu argumentul că au fost, şi ei, urmăriţi. Păi, ce, statul român era prost? Dacă turnai, erai liber? Nu, trebuia să-ţi fie frică, altfel ţi-o luai în cap. Apoi, turnătorul turnat (stropitorul stropit) era obligat să toarne bine, de frică.
    Ce e aşa de complicat? Pentru că nu ştiai cine te toarnă, turnai şi tu pe toată lumea, iar jupînu’ era mulţumit.

  • @ Florin Iaru

    Oh, pe NB l-am auzit si eu; nu o data. Pe Mircea intreaba-l, cand mai trece prin bazinul plin ochi cu acid sulfuric..
    Pe vremuri, (voi erati mai mici si fara acces la sticla, sau, parafarzandu-l pe Cezar Ivanescu “cand erati mai tineri si la trup curati”) exista o bauturica devenita celebra si datorita canticelului scris in cinstea ei “Zărzăre, zărzărea/ zărzărică, zărzărea…” Acu’, daca ne luam dupa Mircea (si cred ca are dreptate…) ar trebui produs un alt canticel “Sulfurea, sulfurea/sulfurică, sulfurea…”

  • Florin Iaru

    @Dorin, din prietenie, nu am citit multe dintre articolele politice ale lui Mircea. Deşi trăitul în România e dificil şi periculos, nu e, încă, mortal. Iar pentru mulţi e chiar convenabil şi lucrativ.
    Cît despre înotatul în acid sulfuric, era un banc de la Auschwitz…

  • @ Florin Iaru

    Mircea a fost mereu mai sensibil. D’asta-l si iubesc. A fost si mai lucrativ, cum zici tu, d’asta-l și respect.

  • Gheorghe Campeanu

    @ Florin Iaru

    Da , acela nu mai este. Tomnai din acel unghi de nevedere ma intrebam daca nu aveti toti cei implicati in diverse papirusuri DUI (eu nu-mi gasesc dosarul, urme adanci doar in cel al tatlui meu), ocazia sa descoperiti cum se pot apra cei vii de cei care nu (mai) sint vii. Dar cred ca “Timaru” nu se numara printre marii disparuti. Sau ma insel, si ce vedem azi este o fata morgana (metem)psihotica?

  • @ Gheorghe Campeanu

    Si eu cred ca “Timaru”, rezident al Securitatii la Casa Scanteii, traieste, si inca foarte bine. Oameni ca el si ca multe alte “persoane de incredere” (cum suna numele unei categorii neatinse pana acum de dezvaluri de dosare, paregzamplu: directori de editru, redactori-sefi de ziare, adjuncti, secretari generali de redactie, vicepresedintii ai Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste -- taman doar in sfera culturii si presei). Ba, ma bate gandul ca se amuza copios de tot ce vede, tot ce produce si apoi iarasi vede dupa ce a (s-a) produs…

  • Gheorghe Campeanu

    @ Dorin Tudoran

    Pai daca are audienta, si mai si sar scantei de la efectele produselor, de ce nu?
    Poate azi, ca tot se scot pe tapet atitea chestiuni legate de marele doliu de acum exact 60 de ani, sa apara si biografia de servici a respectivului titan? Ar fi zi mare, in atitea feluri…

  • @ Gheorghe Campeanu
    Lume ocupata… Prezentul n’are timp de trecut, viitorul n’are timp de prezent…

  • Uiuiu

    @Dorin Tudoran
    Parca e mai convingator capitolul -- foarte bine argumentat -- despre Mihai Botez, in cartea lui Gabriel Andreescu, decit acela despre Grobeimea Sa.( Mi-am cumparat-o alaltaieri, la Cartaresti, dar… dupa ce am revazut documentarul lui Dan Alexe, ”Iubitii Domnului”, oferit publicului intelectual bucurestiot, in prezenta regizorului belgo-roman si cu introducerea elocutionara a lui Sorin A., la Muzeul satului.)

  • Florin Iaru

    @Dorin N-am zis de Mircea că e lucrativ. Pe cuvînt dacă ştiu. Poate i-a ieşit mai bine.

  • @ Florin Iaru

    Asa am inteles si eu, asadar, renunt al termenul de lucrativ si ma solidarizez cu “i-a iesit mai bine”. Admiratia mea are drept obiect exact tenacitatea lui Mircea de a trai doar si numai pentru literatura, obsesia lui de a trai in literatura etc.

  • @Uliului

    Orice om de buna-credinta poate sa argumenteze mai bine un capitol despre Mhai Botez (in sensul in care o face Gabnriel Andreescu), decat despre Grobeimea Sa. Ce sa argumentezi intr-un capitol in care te ocupi de Grobeimea Sa? Cu sau fara angajament, din porniri pro-securistice ori doar din pricina unui ego cat casa a facut ce a facut si pe mine, unul, cum am mai spus, ca asemenea treaba a fost facuta ori nu cu angajement semnat ma intereseaza mai putin. Sau, daca incepe sa ma intereseze, ajung sa spun “Domne’, pe amaratul X il inteleg, fiindca i-au smuls un Angajament sub amenintare, dar Y a facut-o fara angajament, deci dintr-o convingere care probabil lui X i-a lipsit…

  • Dezideriu Dudas

    @ Dorin Tudoran # 70

    Din nou pierd ocazia sa tac ( in sens Chirac , nu in sensul ministrului de interne german evocat de cel roman…)….

    Scrieti : „ Prezentul n-are timp de trecut, viitorul n-are timp de prezent”….Cred eu ca asta e valabil in tari ca Romania, in supravietuire, „tari primitoare„ in noua terminologie globala care l-ar face invidios pe Orwell……..
    In SUA, in UE, in general in statele „ donatoare”, pare a fi altfel : Trecutul (recent) n-are timp de prezent, prezentul n-are timp de viitor….
    Parca prezentul…., poate fi totusi mai imprevizibil decat trecutul, cu toata atentia acordata (recent)….Ar fi sanse mai mari de „dezlantuire” a viitorului….
    In alte epoci, aparitia unor noi actori in campul de forte al competitiei globale, genera de multe ori razboaie….Dupa „razboiul rece” insa, sensul razboaielor concrete nu mai e determinat de noi actori….

    Am imaginat o matrice de legatura a viziunii si a termenilor….Nu stiu insa daca a fi prea insistent nu poate fi perceput ca o slabiciune. De multe ori indiferenta pare a fi aliatul cel mai bun in lupta …

  • mihai rogobete

    Nici marile descoperirin-au venit de neunde, ci din transcendenţa aspiraţiilor. Globalismul conturează o lume cuantică: să fii şi să nu fii, simultan. Probabilistic.
    Ce-ar fi, pentru a nu mai avea vorbe, să extindem legea sponzorizării cu cerşetoria, clientelismul şi corupţia; prostituţia, să intre în legea imunităţii parlamentare.

  • mihai rogobete

    Erată: “…să fi şi să nu fi,”

  • Raluca Ilinca

    Eu nu vreau decit sa va multumesc pt. ” Eu , fiul lor …”.Studenta a anilor `90, cu timpul ,am intrat intr-un soi de letargie , din care m-a scos cartea dvs.Nu avem dreptul sa uitam si mai ales sa incetam sa vorbim despre acel sistem criminal.Din pacate si azi mai exista reminiscente….

  • mihai rogobete
  • @mihai rogobete
    Mihai Botez era un domn, se îmbracă impecabil si in perioade nu prea fericite. Când au început sa apară anumite stridente in stilul sau de a se îmbracă, întâi m-am mirat foarte tare, apoi am înțeles ca apăruse in viața sa un “designer” de mare prost gust…

  • @ ALL/Toți

    Vă recomand un text excelent al dnei Zoe Petre http:
    http://wwwzoepetre.blogspot.com/2013/03/filosofeme.html

  • @Raluca Ilinca

    Pe de-o parte, nu avem dreptul sa uitam, pe de alta parte -- ar fi bine sa putem uita etc.
    Una peste alta -- y compris reminiscentele la care va referiti si care, vai!, sunt o realitate — va multumesc ca ati citit acea carte de documente.

  • andrei i

    @Dezideriu Dudas

    “noi actori globali ?” Poate, dar deocamdata mai mult esecuri rasunatoare. Ca Chavez:
    http://www.newrepublic.com/article/112597/commandante-rory-carroll-reviewed-dorothy-kronick

  • mihai rogobete

    Cred că dna. Zoe Petre o confundă pe madam Udrea cu Diogene, ăla care locuia-n portofel.

  • @ mihai rogobete

    Dna Udrea nu locuieste in portofel, ci in geanta Vuitton, dar — sincer sa fim — portofelul dansei, treaba dansei.

  • Daca_nu_nu

    @) Mihai Rogobete:
    Dragă, eu știu că Diogene locuia într-un… butoi!!!
    Diogene nu e ăla care și-a aruncat ulciorul, pe motiv că natura i-a dat căușul palmelor, deci are cu ce bea???
    Ăla-i!
    No, dacă-i ăla, apoi locuia într-un butoi!
    Dacă_nu_nu.

  • Dezideriu Dudas

    @ mihai rogobete # 76

    ….” să extindem legea sponzorizării cu cerşetoria, clientelismul şi corupţia; prostituţia, să intre în legea imunităţii parlamentare. „……

    Nu stiu ce a putut sa-l determine atat de mult pe Stefan Odobleja sa cuantifice la nivel de detalii atatea parti ale cunoasterii…Banuiesc ca nu doar cunoasterea deductiva ci si un parcurs profesional plin de restrictii. Retin doar ca s-a retras ca simplu medic de tara….

    Se simte la dvs. mostenirea odoblejiana de care scriati…Veniti insa cu un plus de cunoastere inductiva pe care ne o greu sa o intelegem de multe ori….Doar ii intuim sensul adevarat cand introduceti in matricile cognitive cunoscute extensii care exced sensurile naturale ale lucrurilor….Ceea ce ar obliga la o reevaluare a matricilor acolo unde realitatea a luat-o inainte….

    @ andrei i # 83

    Decat jdemii vorbitori de vorbe, parca mai bine unul singur….Asta in tari ca Romania, Venezuela….Pentru ca in tarile civilizate, vorbele mai au si acoperire in fapte…Probabil ca Romania se afla in faza ( din 2007 ) in care, calificandu-se in „liga civilizata”, ar trebui sa si dezavueze ideea liderului atotputernic…., si sa dea ( expresia corecta este „să lase”….) mai multe forta structurilor sociale. De ce nu, si celor politice….De unde continua tensiune in societate….

  • mihai rogobete

    Omnia mea mecum portofel. Dacă nu, nu.

  • andrei i

    @Dezideriu Dudas
    Ce am vrut sa spun cu link-ul despre Chavez e ca acolo (Venezuela, ultimii 15 ani) a iesit povestea obisnuita: nationalizari-hipercentralizare-dezastru economic (sigur, temperat de rezervele generoase de petrol)-coruptie-autoritarism-arbitrar-paranoia “antiimperialista”.
    Totusi (ca sa zic si ceva “de bine”), cei saraci par sa se afle acum intr-o pozitie mai buna (inclusiv pretinsele -nu stiu cat de realele- masuri de “democratie participativa” sint demne de atentie) iar traditia democratica venerabila a Venezuelei a pazit-o de alunecarea in dictatura (alegerile sint libere si exista o opozitie tolerata -chiar si cu rezerve; nu stiu sa existe opozanti in inchisoare iar libertatea de expresie e reala)

  • @ andrei i & dezideriu dudas

    1. Portretul lui Hugo Chavez semnat de Tarik Ali in “The Guardian” (http://www.guardian.co.uk/world/2013/mar/06/hugo-chavez-and-me-tariq-ali) este foarte interesant desi — pe alocuri sau prin multe locuri — nu tocmai “conform realitatii”…
    2. Pentru mine ramane un mister “bolivarismul” lui Chavez. In urma cu niste ani cteam ca insala in care tinea sedintele cele mai importante, Chavez tine langa scaunul sau un scau totdeauna gol — era scaunul lui “el Libertador”, Simon Bolivar. Daca atunci cand a murit, Bolivar lasa in urma-i o “buna parte de continent eliberata”, Chavez nu a reusit sa devina un alt “el Libertador” al Americii de Sud decat in chip enuntiativ — mai mult oratorie, decat “implementare”. Bolivar il vedea drept succesor al sau pe Mariscal de Campo Sucre, unul din idolii lui Hugo Chavez, dar nu totul se intampla potrivit planului…
    3. Am marturisit candva ca dintre cartile lui G.G. Marquez, cea pe care am recitit-o de cele mai multe ori in ultimii ani este “El general en su laberinto”, un roman despre ultimele zile din viata lui Bolivar, drumul sau de la Bogota spre Cartagena Im amintesc de Indias, pe care nu-l incheie, moartea prinzandu-l la Santa Marta. Imi place foarte mult aceasta carte fiindca, intr-un fel, este ce mai putin… “marqueziana”, senzatia deltei care curge sau/si a apei curgatoare care este o delta nesfarsita nu exista in aceasta carte, sau exista intr-o maniera mult atenuata. Una din marile mele bucurii a fost sa fac (fireste, nu “in sa”, nu pe cal, adica….) acest drum. Imi amintesc cum ma uitam la patul lui Bolivar, un pat mai degraba al unui “om mic de stat”… Acel drum a fost un cadou neichipuit primit din partea unui diplomat roman.

  • Gheorghe Campeanu

    @ Dorin Tudoran

    Obituarul lui Tariq Ali (in stilul atit de ‘celebru’ retoricii indeologice a miscarii “statelor nealiniate” din anii 60’s si70’s) ma face sa reflectez la permutarile frazei “om mic de stat” -- mic om de stat/om de stat mic/stat de om mic. Si, in contextul in care Hugo Chavez, presedintele unei tari cu mari rezerve de petrol (si o trezorerie imbelsugata de fonduri), a optat pentru binefacerile sistemului de asistenta medicala din Cuba, unde investitiile in infrastructura au incetat de mult, et pouratnt… Poate asta mai potoleste putin ardoarea admiratorilor sai.

  • Gheorghe Campeanu

    Scuze, am apasat ‘submit’ in mijlocul compunerii.

    Luna martie este una care are obiceiul sa cutremure lumea in diverse feluri. Cum 5 martie este o zi care a zguduit lumea (o spun in cunostiinta de cauza, find nascut in acea zi, si deci, impartasind atit moartea lui Stalin cit si plecarea dintre cei vii a lui Chavez), eu prefer articolul scris de Anne Applebaum:

    http://www.washingtonpost.com/opinions/anne-applebaum-the-enduring-legacy-of-despots/2013/03/07/8b3aefd8-874c-11e2-9d71-f0feafdd1394_story.html?hpid=z5

  • andrei i

    @Dorin Tudoran

    Pina la urma, din declaratiile pe care le citeaza Tariq Ali, Chavez pare un fel de socialist radical usor modernizat; chestii precum “adaptarea la realitati”, “refuzul sectarismelor”, dorinta de a “imbunatati viata celor saraci” prin redistributia veniturilor sint clasice (ce e “modern” e contextul mondial dominat de “neoliberalism”; socialismul clasic nu mai are succes aproape nicaieri). Clasica e si pasiunea sa pt lectura (intelectualii si politica…vorba d-lui Antonesei: “o prostie a lui Platon”), moderna e si sustinerea pt gay si alte minoritati non-etnice. Totusi, Tariq Ali isi face iluzii (deh, putine motive de iluzionare au mai ramas pt trotzkisti si New Left Review…) cand crede ca liderul “bolivarian” a fost un “gigant politic”. A avut noroc cu petrolul din sol si cu sustinerea majoritatii cetatenilor din Venezuela (majoritate in scadere, de altfel, pt ca problemele economice -clasice si ele- se simt tot mai mult), dar n-a fost emulat in exterior (interesant ce zice si NYT de azi: http://www.nytimes.com/2013/03/08/world/americas/on-eve-of-his-funeral-debating-chavezs-legacy.html?hp&_r=0 ).
    Pe de alta parte, reducerea saraciei intr-o tara unde era prea multa deceniile trecute e un lucru laudabil (nu degeaba avea sustinere populara) iar despre rudimentele de “democratie participativa” pe care le-a introdus chiar as vrea sa aflu mai multe. Pare-se ca era si destul de pragmatic: desi ii demoniza pe americani facea afaceri cu ei fara probleme (SUA sint principalul importator de petrol din Venezuela).

  • @ Gheorghe Campeanu

    admiratorii ca admiratorii, dar admiratorii fanatici nu pot fi potoliti de nimic…. nici macar foamea nu-i potoleste…

  • andrei i

    @mihai rogobete

    Tariq Ali si Anne Applebaum cunosc amandoi foarte bine socialismul/comunismul/marxismul. Diferenta dintre ei tine de ce spunea la un moment dat Reagan: “Un comunist e cineva care l-a citit pe Marx; un anticomunist e cineva care l-a citit pe Marx si l-a inteles”
    Cea care “l-a inteles” e, desigur, Anne

  • @ andrei i

    As zice ca, de s-ar ridica de unde se afla, pana si Marx l-ar intelege acum pe Marx si — cine stie — ar spune “Domnilor, m-ati inteles gresit si ati devenit niste tovarashi…”

  • mihai rogobete

    @ andrei i: Eu ziceam, că, fără Marx, Lao Tse e de neînţeles. Nu-l prindea, altfel, dom’ Tudoran, pe ăla cu plagiatul.

  • Gheorghe Campeanu

    @ Dorin Tudoran

    Campionii/eroi ai tiermondismului (un termen forate indragit si vehiculat in spatiul romanesc) si teoreticienii acelei ideologii erau adesea subiectele Orianei Fallaci. Intr-un impuls contrafactual incerc sa-mi imaginez obituarul pe care l-ar fi scris ea la moartea lui Chavez.

  • mihai rogobete

    Din iarna viitoare, după reparaţiile şi restaurările cabanei Costeanu, recent recuperată, sper, onorat, să vă ospeţesc la înălţimea Semenicului: http://www.carpatnatura.com/en/home

  • andrei i

    @mihai rogobete & dorin tudoran

    De multi ani imi propun (si tot aman) sa invat chineza (veche ?) ca sa-l citesc in original pe Lao Tse. Pare-se ca e practic imposibil de tradus. Sa plagiezi o traducere dupa Lao Tse (cum a fost celebrul caz…) mi se pare pur si simplu de prost gust (desi avea o oarece nobletze, in comparatie cu plagiatul arivist din zilele noastre)

  • @ andrei 1

    E bine ca v-ati propus sa invatati chinezea; cu cat mai veche, cu atat mai bine si ma folositoare.
    Pentru lu plagiatul comis de Ion Gheorghe nu aveti insa nevoie de cunoasterea limbii chineze. IG a delapidat nu un original din Lao-Tzî (TAO TE KING), ci o traducere publicată, hăt!, de mult, la Editura RAM, Aninoasa-Gorj, apărută sub titlul (ce ironie!!!) Cărarea și Virtutea

  • andrei i

    @Dorin Tudoran

    Da, asta am spus si eu: Ion Gheorghe a plagiat o traducere dupa o carte practic intraductibila si asta mi se pare grotesc. Daca plagia originalul (in chineza veche) mai era cum mai era…

WP Admin