≡ Menu

O tragedie americană – ba, chiar mai multe…

În 2004, Time Magazine l-a desemnat drept unul dintre cei mai influenți 100 de oameni din lume. Ieri, 15 noiembrie, la Philadelphia, în cadrul unui dineu de gală, i s-a decernat premiul Benjamin Franklin pe anul 2010, distincție oferită înainte de FPRI unor personalități ca Alexander  M. Haig, Henry A. Kissinger, Charles Krauthammer sau Robert D. Kaplan. L-am ascultat pentru a doua oară în ultimii zece ani pe Niall  Ferguson (editorialist la Financial Times, profesor de istorie la Harvard și deținătorul catedrei William Ziegler la Harvard Business School).

În 2004, cartea lui “Colossus: The Rise and Fall of the American Empire” punea multă lume pe gânduri. Aseară, cuvântul lui – de o forță analitică excepțională și de o franchețe insuportabilă pentru ipocrizia anglo-saxonă – a electrizat audiența. Nelipsindu-i de fel umorul (chiar dacă este vorba de unul foarte sec, pe măsura unui ”royal subject”, cum se amuză scoțianul să se identifice) Ferguson a oferit și momente de ”relaxare”. De înțeles pentru un istoric, analiza economică prezentată a început și s-a încheiat la fel: cu un memento.

Laureatul a început prin a reaminti o tragedie de familie: fiul lui Benjamin Franklin, William, s-a situat în tabăra opusă celei în care se afla ilustrul său tată, rămânând un susținător nezdruncinat al coroanei britanice. Guvernator al statului New Jersey, tânărul Franklin a fost întemnițat în 1776. George Washington a refuzat să-i acorde până și dreptul de a fi prezent la înmormântarea soției. În 1782, William Franklin s-a refugiat în Anglia, unde a murit în 1813. Istoria unei țări care s-a născut din lupta împotriva unui imperiu, devine un imperiu și riscă să apună asemeni celorlalte imperii de dinaintea sa este plină de asemenea ironii ale sorții.

Ferguson și-a terminat cuvântul reamintind o declarație a lui Winston Churchill care poate ilustra cu mult mai mult decât tragedia unei singure familii. Acuzat că este prea pro-american, întors dintr-o vizită la Casa Albă, Churchill afirma că, în esență, poți conta oricând pe americani că vor face ce trebuie, dar abia după ce vor epuiza toate abordările greșite  – “Americans can always be counted on to do the right thing…after they have exhausted all other possibilities.” Aseară, mesajul lui Niall Ferguson către americani a fost limpede: de data aceasta, să nu epuizeze toate abordările greșite până a face ce trebuie făcut, căci nu mai au mult timp la dispoziție pentru a se juca cu pseudo-soluții.

Iată câteva dintre argumentele lui Ferguson:

            ·           Deși subiectul este discutat de multă vreme, în fapt, administrațiile americane nu au luat niciodată în serios pericolul ce-l reprezintă China pentru supremația lor mondială. Numai că de o bună bucată de vreme, în discuție nu mai este deloc o astfel de supremație. Ea a dispărut de mult. În joc este evitarea unei prăbușiri economice. Cum nici celelate țări occidentale nu stau pe roze, Ferguson crede că ne apropiem de momentul în care trebuie acceptat un fapt greu de tăgăduit – după cinci secole, preemința Occidentului apune.

            ·           Modernizarea economică începută de japonezi a clătinat mitul invulnerabilității americane încă de acum un secol. În a doua parte a secolului 20, America a câștigat Războiul Rece, dar a pierdut din vedere exact războiul modernizării economice și nu a luat în serios progresele Asiei (mai ales China și India).

            ·           China nu mai este de mult doar “o linie de asamblare” a produselor gândite în Occident.

            ·           Statele Unite consumă enorm, China investește enorm.

            ·           O “căsătorie” SUA-China, care ar putea ține în echilibru piața mondială, nu este practic posibilă, căci se știe foarte bine cam cum se termină un mariaj  în care unul dintre parteneri încearcă să economisească, în vreme ce altul cheltuiește și ce nu mai are.

            ·           Criza financiară a demitizat, dincolo de un punct de întoarcere, acel “know how” al  Statelor Unite. Nu mai există încredere în pretenția americanilor că știu mai bine ca oricine “cum lucrează economia”.

            ·           Aceeași criză a pecetluit o stare de fapt: delegitimizarea Statelor Unite ca supraputere mondială. Vizita președintelui american în Asia a fost un eșec. Tot ce a reușit Barack Obama în acest turneu a fost “next to nothing”.

            ·           În acest moment, nimeni în Beijing sau Shanghai (autorități ori antreprenori) nu mai are nici o reținere să spună “We are the masters!”.

            ·           China investește în tot: mobiliar, imobiliar, resurse etc. America se îndatorează.

            ·           Alte imperii au sfârșit pe același model. În secolul 17, mizând pe resursele din Peru și Mexic, spaniolii au sucombat ca imperiu din cauza datoriilor. În secolul 18, Franța a urmat aceeași cale. În secolul 19, Imperiul Otoman a capotat din cauza datoriilor. În secolul 20, Imperiul Britanic – la fel.  Speranța americanilor că pot ocoli scenariul căruia i-au căzut vitime alții, fără a recurge la reforme radicale, este o iluzie.

            ·           Toată lumea discută despre colapsul Greciei. În raportul venituri-datorii, grecii au înregistrat 312% “în favoarea” datoriilor. America? 358%! În această vreme, China reprezintă 20% din creșterea economică a lumii.

            ·           În acest moment, situația Americii amintește de tragedia greacă antică: înălțare-hubris-cădere -nemesis. China este gata să-și asume rolul de nemesis. În plus, are un plan. America nu are; bâjbâie după soluții.

            ·           De data aceasta, falsele soluții nu mai pot ajuta. Lecția de urmat fără nici o amânare: renunțarea la împrumuturi, datoriile sunt și așa colosale. Bibliografie obligatorie: Kenneth Rogoff, ”This Time is Different – Eight Centuries of Financial Folly” (Princeton University Press, 2009).

 

Ilustrație & Copyright 2010 - DION

Există și vești bune pentru americani? Există, crede Niall Ferguson:

  • A putut fi evitată depresia economică tip 1929.  Creditul oferit de chinezi a jucat un rol fundamental. Deși extrem de controversate, măsurile cunoscute drept  “economic stimulus” s-au dovedit cât de cât eficiente.
  • Americanii nu sunt neapărat “keynesieni”, actuala lor stare de spirit este pro-reforme.
  • Extrem de complicatul sistem de taxe poate fi simplificat.
  • Dacă după perioada Jimmy Carter, reformele cerute de Ronald Reagan au găsit în Paul Volcker un excelent designer, de ce ar fi exclus ca și în acest moment să existe oameni cu idei? Un nume de urmărit – Paul Ryan, republicanul ce va deveni în ianurie 2011 Președintele Comitetului pentru Buget al Camerei Reprezentanților.

 

La întors, în drum spre Washington, l-am ascultat la radio pe ministrul de finanțe american, Timothy Geithner, vorbind și răspunzând la întrebări în timpul unui forum organizat de Wall Street Journal în capitala americană. Am o veste bună pentru Niall Ferguson și una proastă pentru noi, contribuabilii americani.

Vestea bună – da, Ferguson are dreptate. China are un plan.

Vestea proastă – cel ce a uitat să-și plătească taxele înainte de a fi numit ministru de finanțe al Statelor Unite încă plănuiește să aibă un plan. Geithner știe doar că administrația Obama este înclinată să permanentizeze reducerile de taxe pentru clasa mijlocie inițiate de George W. Bush, dar se cam codește să le extindă și la americanii bogați. Până află răspunsul, mai trece o administrație, mai se iveñte un imperiu… 

  • mihai rogobete

    Cum atât China cât şi America se lovesc în cursa lor economică de problema energiei, cu rezultatele experimentului CERN e foarte posibil să câştige Europa, mult avansată faţă de cercetările americane. China nu se pune.

  • Nicolae Prelipceanu

    Extraordinara analiză lui Niall Ferguson și ce clară pentru noi toți. Ea îmi sugerează că, prin globalizare, care nu a început ieri, ci acum câteva secole, de când cu exploratorii, cu Cook și alti cuci, ba chiar cu Columb, mă tem, dacă nu cumva chiar cu expansiunea romană, lumea vestică s-a iluzionat că are sub control planeta, întâi militar, pe urmă administrativ si economic. Ieri îmi spunea cineva că, într-o discutie cu un consilier/analist american, acesta i-ar fi spus, plin de sine, așa reieșea din relatarea cunoscutului meu, că, da, China va fi cea dintâi putere economică din lume, dar numai atunci când toate marile corporații americane vor fi acolo. Adică să ia, chinezii vreau să spun, puterea tot cu mâinile americane. Eu, care am fost crescut în cultul Americii, mai precis al Statelor Unite ale ei, de la “vin ei americanii și ne scapă de ruși” la desfășurările mai noi, trebuie să recunosc sincer că știam, în același timp, că orice imperiu are un sfârșit, modelul roman fiind la îndemâna oricui. Mă tem că iluzia occidentală de tip “tot noi o să fim deasupra și când o să fiți voi cei dintâi” a fost unul fals sau, în orice caz, unul care a expirat. Și apoi, nu eram noi amenințați, încă din copilărie, cu “pericolul galben”? Sigur, atunci era pericol, acum, vedem, pericolul devine salvare, din moment ce și economia și finanța americană sunt susținute, direct sau indirect, tot cu bani chinezi. Asta nu înseamnă că o să spunem, de acum înainte, las’ că vin chinezii și ne scapă de americani. Chiar sper să nu vină decât mărfurile lor, care, de altfel, sunt aici, împreună cu noi, vorba lui O’Neill despre trecut… Nu de alta, dar m[ tem de sistemul lor politic. P[cat, totu;i, de o construcție ca aceea americană, că trebuie să se scufunde. Dar nu-i păcat de fiecare construcție-om, care dispare și face locul alteia?

  • divanuriletomitane

    Conform articolului din comentariul urmator, se poate scrie asemanator si de tragedia europeana…Constantin Noica scria ca europocentrismul si-a pierdut sensul peiorativ in sec XX deoarece Europa s-a deschis catre intreaga Terra, si atunci modelul cultural european este singurul deplin (din Dictionarul Noica -- Marin Diaconu )….In acelasi dictionar, la « Cultura europeana », este prea mult scris ( 11 pag. )…pentru o analiza acum, dar am remarcat « ipostaza adjectivala » ca perioada a culturii europene, specifica Renasterii, perioada care, in mod cert, trebuie sa aiba o legatura cu « ipostaza metaforoasa » de care s-a lovit Europa de Est dupa Yalta, relatata atat de plastic de d-nul Dorin Tudoran prin relationarile pe care le-a facut la Mihai Botez ( insuficienta rationalismului ) si Adrian Paunescu ( victoria partiala a irationalismului in numele unei ratiuni, daca exista, inca necunoscute ). Dupa cum lasa sa se inteleaga si Sting, nu trebuie sa ne indoim ca si rusii isi iubesc copii….Doar ca la rusi cultura a luat-o inainte cu mult fata de tragediile care i-au urmat culmilor pe care le-a atins ( Dostoievski, Tolstoi, …). Ulterior, cand Bulgakov a « scurtcircuitat » realitatea ca unul dintre mostenitorii legitimi ai culturii tarii sale, intrigat de indepartarea din ce in ce mai mare dintre vorbe si realitate ( atunci si realitatea si vorbele si adjectivele si metaforele erau la acelasi nivel….), se spune ca pana si Stalin s-a oprit din drumul sau….

  • divanuriletomitane

    Articolul « Zona euro cade ca un joc de domino » din ziarul « Liderul de opinie Constanta » -- 17 Noiembrie 2010 |

    Problema este moneda unică

    Criza care a împins Grecia către FMI şi este pe cale de a îngenunchea Irlanda, va ataca pe rând statele din zona euro, până va determina destrămarea uniunii monetare, deoarece problema fundamentală este chiar moneda euro, consideră un editorialist Bloomberg. În opinia lui Matthew Lynn, editorialist Bloomberg şi autor al unei cărţi despre criza din Grecia, singura soluţie de a pune capăt permanent „jocului de domino“ este împărţirea zonei euro în „zone monetare“, adică grupuri de state cu nevoi similare de politică monetară. El observă că, pentru fiecare ţară, criza pare să plece de la motive foarte diferite – probleme fiscale în Grecia, un sistem bancar prăbuşit în Irlanda, deficit bugetar în Portugalia, căderea pieţei imobiliare în Spania, datoria publică uriaşă în Italia sau un sistem învechit de asistenţă socială din Franţa – iar singurul numitor comun este moneda euro. Faptul că Grecia a intrat în zona euro „cosmetizând“ datele despre buget nu se aplică şi în cazul Irlandei. Irlanda a avut o economie foarte solidă în ultimii 20 de ani şi, în plus, odată cu apariţia crizei, irlandezii au luat toate măsurile de austeritate posibile, în timp ce grecii „şi-au băgat capul în pământ“, notează autorul. „Pe scurt, problema nu este Irlanda. Este moneda euro. Logica acestui fapt este irefutabilă. Şi, dacă moneda unică este la rădăcina crizei, problemele nu se vor opri aici“, consideră editorialistul. Astfel, fiecare criză a încrederii va fi declanşată de un alt factor determinant în fiecare ţară, dar problema fundamentală este apartenenţa la moneda euro, care a împiedicat adaptarea politicii monetare la modelul fiecărei economii şi problemele fiecărui stat. „Când s-a lansat moneda euro, s-a pariat pe faptul că împărtăşirea aceleiaşi monede va aduce convergenţă unui grup de economii foarte diferite, permiţând Băncii Centrale Europene să opereze o singură politică monetară pentru toate statele. A fost o teorie interesantă, dar s-a dovedit a fi greşită“, a mai spus editorialistul.

  • mihai rogobete
  • Sincer sa fiu ma doare in pix daca suprematia lumii e detinuta de chinezi sau de americani.
    Concernu in care imi cistig piinea a obtinut un contract f. spumos cu chinezii pt. ToT (transfer of technologie), picant e ca-n germana TOT inseamna mort.

    Citiva oameni ai muncii s-au revoltat, managerii ne-au explicat ca vindem know how, da chinezii habar n-au de know why. Cu alte cuvinte chinezii vor stii cum sa faca o chestie da nu stiu de ce s-o faca!?

  • champyR

    Scriu cu intarziere la oameni si jocuri
    Mii de multumiri, am avut melodia in cap de mult, de mult
    nu am stiut titlul
    Si cuvintele sunt bine
    Sanatate si cele bune va doresc
    Rcampeanu

  • Dorin Tudoran

    @neamtu tiganu:

    Unii stiu, altii -- nu. Planul pe care il are China, si este de laudat ca il are, nu e in capul celor care se revolta ca nu inteleg ce vor managerii, ci in capul managerilor… politici/economici/financiari.
    Sanatate si tot inainte (ca “tot” ala nemtescul oricum vine, intr-o zi, pentru fiecare dintre noi) !

  • Octavian Mihaescu

    Dl Nicolae Prelipceanu spune;

    Asta nu înseamnă că o să spunem, de acum înainte, las’ că vin chinezii și ne scapă de americani. Chiar sper să nu vină decât mărfurile lor,

    Am pus lacat citatului dl N.P.

    Pai, taman asta-i buba .. prea,prea multe marfuri din China si prea, prea de proasta calitate ne-a invadat datorita unor manageri de paie, oligrofreni pusi pune pe butuci U.E si USA, respectiv civilizatia. Ce se petrece in lume nu are absolut nimic cu globalizarea amintita si de dl N.P, dar nici cu capitalismul. Acesta nu este nici capitalism nici globalizare ci curat jaf instutionalizat in U.E si USA, puse pe butuci din prostia lor.

Next post:

Previous post:

WP Admin