≡ Menu

Noi, românii – între Avram Iancu şi Gore Pirgu

Mulţumesc ziarului Evenimentul zilei şi domnului Vlad Stoicescu pentru interesul arătat volumului de documente Eu, fiul lor, apărut la Editura Polirom. Cum, din motive de spaţiu, nici ediţia on line a ziarului nu a putut găzdui, integral, discuţia dintre domnul Stoicescu şi mine, îmi îngădui să public aici versiunea completă a dialogului nostru. Spre deosebire de variantele ce au apărut în ediţia electronică a Evenimentului zilei, titlul şi subtitlurile discuţiei de mai jos îmi aparţin.

 

I.   VIITORUL FACULTATIV

Vlad Stoicescu:După lectura sutelor de pagini scrise despre Dorin Tudoran cu peniţa Securităţii, prima întrebare nu poate fi decât aceasta: cine sunteti, domnule Tudoran?

Dorin Tudoran: – Cred că sunt un om care a încercat să rămână întreg: şi atunci când se afla în inima unei neomenii infernale şi după ce a reuşit să iasă de sub chingile ei administrative. Sunt un om  care şi-a impus să accepte că, după pierderea ţării, ceea ce fusese până atunci raţiunea sa de a fi — scrisul – va deveni o condiţie alternativă. Am scris încă înainte de plecarea din ţară o carte care se subintitula Viitorul facultativ. Mulţi au crezut că mă alint. Măcar unii s-au convins că ştiam ce spun.

VS:În prima notă informativă scrisă pe numele dumneavoastră, în mai 1976, citesc despre un poet talentat cu “unele manifestari ostile privind libertatea de creaţie”. Într-una dintre ultimele, din martie 1985, am în faţă un personaj “profund duşmănos, virulent, provocator”. Dincolo de cele 18 volume de informaţii strânse şi cei nouă ani consumaţi, ce se află între aceste două borne?

DT: – O radicalizare: mai întâi a propriei conştiinţe, apoi a reacţiei faţă de o alcătuire monstruoasă a felului în care am fost obligaţi să existăm. De fapt, a felului în care ne-am autoeducat să ne prefacem că trăim. Noi nu am trăit – am supravieţuit. Citez cumva din Radu Cosaşu?

Când a venit timpul să trăim, mulţi dintre noi au mari probleme de “acomodare” cu firescul, cu normalitatea. Dacă mă gândesc bine, o asemenea aventură – radicalizarea — a fost “foaia de parcurs” a mai tuturor celor ce au hotărât la un moment dat să se opună —  cu o vorbă, cu o faptă, cu o acţiune etc. —  dictaturii. Foarte puţini s-au născut opozanţi, chiar dacă mulţi aşa se declară.

VS:Cât de scurt a fost drumul de la poziţia contestatarului de pe baricade literare la cea a disidentului?

DT: – Depinde cine şi de unde se uită la aceast drum. Depinde cine şi de ce consideră un anume moment drept începutul altei etape.

Sunt oameni care mă cunosc de o viaţă şi îşi amintesc că am avut mereu probleme cu felul în care era alcătuită lumea. Cineva, un fost coleg de-al meu, scria imediat după 1989 cum discutau întrei ei colegii mei de atunci, citând dintr-un om care mi-a fost foarte drag — regretatul prozator satiric Eugen Seceleanu, autorul unui roman extraordinar, Eternitate locală – care le spunea “Domne, din cauza nebunului ăsta de Dorin, într-o zi ne saltă ăştia pe toţi…”

Alţii îmi amintesc actele de nesupunere din armată, ba chiar din liceu. O astfel de evaluare îmi aduce aminte de un scriitor căruia ii lipseau nişte ani pentru a se putea pensiona. A hotărât să treacă la anii de vechime ca profesionist al scrisului până şi perioada în care debutase –copil fiind —  în Luminiţa ori Arici-pogonici, sau cum se va fi numit revista cu pricina. Este o aritmetică dubioasă. Dacă aş fi practicat-o, aş fi ieşit la pensie, ca ”disident de profesie” foarte, foarte timpuriu. Or, eu mai am nişte decenii până la o astfel de pensionare…

Pe de altă parte, există şi eforturile concertate, bine organizate de a arunca în derizoriu actele de rezistenţă, discursul fiind de felul ”Lasă, domne’, ştim noi cum a fost cu  Icsulescu ăsta. A dus-o bine şi când s-a plictisit de bine, a început să se dea drept disident… Un securist nenorocit!” N-ar fi rău ca “eroi” şi detractori deopotrivă să ţină mai aproape de un bun-simţ elementar.

II.    ÎN ROMÂNIA 2+2 ÎNCĂ NU FAC 4

VS:Vă referiţi la cineva anume? Ştiu ca aţi avut o polemică pe această teamă cu Ion Cristoiu, în 2006, care insinua că disidenţa lui Dorin Tudoran ar fi fost fabricată de Securitate.

DT: – Mă refer la mai multe lucruri.

Primul – o mentalitate nenorocită. Oameni care nu au îndraznit să facă nimic, iar acum tot ce îndrăznesc să facă este să ia în derâdere mult-puţinul îndrăznit de alţii. Asemenea gesturi nu sunt organizate, concertate de un organism. Sunt grupate de resorturile mentalităţii respective.

Al doilea – oameni care au cântat în struna dictaturii tot timpul, iar acum susţin că nu merita făcută nici un soi de opoziţie, fiindcă era inutil.

Al treilea – ”rezistenţa doar prin cultură”. Oameni admirabili, dar care au decis că nu merită să-şi asume riscuri pe care nu le pot administra uşor. Au avut, probabil, dreptate şi au rămas oneşti cu ei înşişi. Din păcate, unii dintre ei cred azi  că oamenii ce şi-au asumat riscurile ocolite de ei au fost nişte pierde-vară. Şi aici se află într-un deficit de onestitate.

Al patrulea – oameni ce au lucrat (prin natura funcţiilor şi împinşi de foamea pentru avantaje) mână în mână cu tot ce era mai mizerabil în aparatele de Partid, Poliţie Politică şi Securitate. Unii dintre ei continuă şi azi să creadă şi să se laude că n-au făcut nimic rău, că au slujit Ţara.

Al cincilea – oameni ce au desenat sau pus în practică distrugerea celor ce îndrăzneau să critice. Ofiţeri de Securitate, de Miliţie, activişti de partid grupaţi în ceea ce se înţelege prin Poliţie de Partid,  rezidenţi ai Securităţii, informatori, surse, ”persoane de sprijin” ale Securităţii etc. Astfel de oameni acţionează azi şi independent, dar şi în haită. Dacă nu se aştepta nimeni de la ei să se căiască, măcar ar putea avea decenţa să tacă. Nu, nu tac. Sar, încă o dată, la carotida foştilor ”duşmani ai poporului” pe care îi etichetează, din nou, drept…”duşmani ai poporului”, ”năimiţi ai agenturilor străine de spionaj”, ”nulităţi profesionale în căutare de publicitate” etc.

Dl Ion Cristoiu? Este impropriu spus că am avut o “polemică” cu Domnia sa. Polemica presupune argumente, fair-play, bună credinţă, dovezi şi o bună memorie. Nu cred că dl Cristoiu a dovedit faţă de mine aşa ceva. V-am pus la dispoziţie textele sale şi ale mele. Citiţi-le şi judecaţi singur.

În ce mă priveşte, contabilitatea este simplă: la 29 august 2006, dl Cristoiu publica în Jurnalul naţional editorialul intitulat Pe când dosarele disidenţilor?” în care lansa ideea fabricării de către Securitate a unor dizidenţi, pripăşiţi pe la posturi de radio străine şi care acum vorbesc cam mult în presă. Cerea desecretizarea dosarelor tuturor dizidenţilor.

Eu făceam o socoteală simplă a celor ce în ţară făcuseră un gest ori altul de desolidarizare cu dictatura comunistă, apoi au lucrat la asemenea posturi de radio după plecarea din ţară şi care acum au neobrăzarea să ia din timpul de antenă şi din spaţiul tipografic meritat de dl Cristoiu. Sunt doar câţiva. Şi scriam:

Dacă pe mine mă are în vedere dl Cristoiu, îl rog să-mi transmită datele din buletin şi-i voi trimite o procură (notarizată, fireşte) prin care îi voi da dreptul să ceară şi să intre în posesia dosarului meu. Faptul că după 17 ani nu mi l-am cerut indică doar irepresabila mea silă faţă de ce aş putea găsi în el. Cum am mai spus, sunt sătul de ce am trăit, pentru a nu fi interesat să aflu dintr-un asemenea dosar amănunte în legătură cu toţi cei care s-au străduit – după puteri, grad, arvună şi poziţiile pe care le ocupau – să-mi distrugă viaţa.

Ar fi însă amuzant ca în desecretizatul meu dosar, dl Cristoiu să dea peste dovezi în legătură cu rolul jucat chiar de Ion Cristoiu în hăituirea disidentului Dorin Tudoran.  Şi pentru asta nu are nevoie de dosarul meu, ci numai de puţină memorie. Dar, pentru că dl Cristoiu cere cu atât aplomb dosarele disidenţilor, daţi-i-le!”

Îi mai aminteam şi o întâmplare predecembristă pe care o neaga, şi nu pentru prima oară:

”Nu împlinisem 40 de ani şi deveneam un scriitor interzis şi hăituit. Publicasem 11 cărţi, 3 din ele primiseră Premiul Uniunii Scriitorilor. Am bătut la uşa tovarăşului Ion Cristoiu să întreb de ce dreptul meu la replică nu este respectat. S-a uitat la mine ca la un gunoi, a mai tras un fum din chiştocul din colţul gurii, a strâns şmechereşte din ochi, a scuturat din plete-i unsuroase şi mi-a spus marea vorbă: <<Domne, dacă nu înţelegi că doi şi cu doi nu fac niciodată patru, n-avem ce discuta. Te-ai născut degeaba.>> ”

Avea dreptate. Are şi azi: în Romania, 2+2 încă nu fac 4. De aceea, nu voi cere desecretizarea dosarului dlui Cristoiu. În acel dosar nu se află nimic. Aşa cum acelaşi nimic se afla şi în spatele biroului în care fusese paraşutat. Tot ce a făcut pe atunci dl Cristoiu a făcut din convingere, nu pe bază de angajament. Şi convingerile au dreptul la libertate. Angajamentul dlui Cristoiu cu genul acela de convingeri pare indestructibil. Iată o consecvenţă în faţa căreia îmi scot pălăria.”

Domnul Cristoiu îmi răspunde (Jurnalul naţional, 19 septembrie, 2006) în editorialul intitulat “Pe când dosarul lui Dorin Tudoran?” Afirma că habar nu avea ce făcusem înainte de 1989, că nici după 1989 nu ni s-au intersectat drumurile, dar că s-a apucat de studiat şi că pe baza celor descoperite vine şi zice:

 “Acum, când ştiu multe lucruri despre Dorin Tudoran, am toate motivele să cred că nu întâmplător a sărit ca ars când am cerut desecretizarea în regim de urgență a tuturor disidenților.”

I-am dedicat această carte dlui Cristoiu fiindcă, dacă timp de 16-17 ani nu am fost interesat să-mi recuperez dosarul de Securitate, acuzaţia sa murdară m-a determinat să-l caut. Aşa cum eram sigur, documente din dosar confirmă afirmaţiile mele şi dovedesc că dl Cristoiu nu doar că ştia ce făceam pe vremea când era mare mahăr de presă, dar era şi iritat de blândeţea cu care eram tratat de organele de represiune, îmi refuza dreptul la replică în toroipanul presei pe care îl conducea, Suplimentul literar al Scînteii tineretului etc.

Ne plângem de calitatea consumatorilor de presă scrisă şi audio-vizuală. Cum ar putea să fie altfel calitatea acestor devoratori de presă, când ce le oferă jurnalişti ca dl Cristoiu include printre ingrediente minciuna, memoria selectivă, insinuarea şi senzaţionalul ieftin. Va fi încurajat dl Cristoiu miracolul de presă al găinii ce naşte pui vii, dar recuperarea istoriei presupune alt tip de demersuri.

Ştiu că sunt un naiv şi, fără nici o legătură cu dl Cristoiu, pun o întrebare ”Pe când desecretizarea, în regim de urgenţă, a tuturor dosarelor <<persoanelor de sprijin>> ale Securităţii din presă şi cultură?”

Ştiu răspunsul – probabil, niciodată.

III.   ÎN DECEMBRIE 1989 S-A MURIT ŞI PENTRU CA ORICE OM SĂ AIBĂ DREPTUL SĂ VORBEASCĂ

VS:La Colocviul Naţional de Poezie de la Iasi, din 1978, Dorin Tudoran susţine, conform rapoartelor Securităţii: “Peste 30 de ani, Adrian Păunescu va recunoaşte că a greşit”. Mai credeţi încă în remuşcările “stâlpilor” regimului comunist?

DT: – Pentru mine, Adrian Păunescu este un caz foarte delicat. Nu doar că am fost foarte apropiaţi, încă din studenţie, dar Adrian a jucat un rol determinant în a mă convinge să mă ţin de scris şi în sprijinirea debutului meu editorial. Încet-încet, drumurile noastre s-au despărţit, dar oricât de tensionate au fost relaţiile dintre noi de la un anumit moment încolo, eu nu pot uita, nu pot să nu mărturisesc că l-am văzut pe Păunescu făcând şi mult, foarte mult bine. Multora. Evident, nu mă încântă să-l văd continuând în eroarea de a susţine că nu a făcut decât lucruri bune pe lumea asta. I-am spus întotdeauna ce am crezut, încă de pe vremea când era linguşit de mulţi, de foarte mulţi din criticii săi vehemenţi de astăzi cam la fel cum îl linguşea el pe Ceauşescu.

Când am revenit pentru prima oară în ţară, la începutul lui 1990, spre    surprinderea sa, l-am căutat pe Adrian. Mai mult, spre uluirea lui, i-am dat şansa unui lung interviu pentru Vocea Americii. Puţini au înţeles de ce. Cred că nici el nu a înţeles exact. Două erau motivele pentru care i-am oferit acea şansă. Primul – am considerat că în decembrie 1989 s-a murit şi pentru ca orice om să aibă dreptul să vorbească.

VS:Chiar şi cei care vorbiseră neîncetat până în 1989, preamărind conducerea luminată a lui Nicolae Ceauşescu?

DT: – Da, chiar şi acel Păunescu scuipat şi aproape linşat în faţa porţii Consulatului Statelor Unite din Bucureşti.

Al doilea – am sperat că va folosi acel prilej pentru a-şi pune şi puţină cenuşă pe cap. Înainte de a face interviul, i-am dat cel mai proaspăt număr al revistei AGORA pe care o conduceam în Statele Unite. Revista se deschidea cu un editorial al meu extrem de dur despre… Adrian Păunescu. Practic — spuneam că fusese un porc.

I-am spus “Citeşte-l şi sună-mă la hotel să-mi spui dacă mai vrei să stăm ori nu de vorbă.” M-a sunat, era extrem de tulburat de cele citite. Ne-am întâlnit şi am făcut interviul. Cele mai multe dintre întrebările mele l-au şocat. A răspuns cum a găsit de cuviinţă. Ne-am despărţit dar ştiam amândoi că ne despărţisem de mult şi pentru totdeauna. Nu l-am mai întâlnit de atunci decât o singură dată.

VS:Nu mi-aţi răspuns, totuşi, la întrebare. Mai credeţi în posibilitatea ca Adrian Păunescu să-şi pună, cum spuneţi, puţină cenuşă în cap?

DT: – V-am relatat această istorie spre a ocoli răspunsul direct. Dar trebuie să vi-l dau: există oameni care nu vor recunoaşte nimic din prostiile pe care le-au făcut. Şi prin asta nu mai au nevoie de duşmani – sunt ei cei mai mari duşmani ai lor.

VS:Dacă, să zicem, Romania comunistă v-ar fi oferit şansa să-i eliminaţi pe plagiatori (Ion Gheorghe) sau pe literaţii compromişi, de tipul Eugen Barbu, CV Tudor, Adrian Paunescu, aţi mai fi contestat sistemul?

DT: -Să-i “elimin”? Cum, adică? Cine eram eu? Nu m-am ocupat niciodată cu operaţiuni de eliminrae. Le detest. Tot ce am cerut – şi nu am fost singurul, deşi de la un anumit moment am devenit, probabil, cel mai vocal – a fost dreptul de a discuta lucrurile pe faţă. De a discuta – în cazul lui Ion Gheorghe, poet pe care l-am admirat şi încă îl admir pentru unele din cărţile sale – de a discuta, spun, cu… cărţile pe masă: cea personală şi cea din care a furat.  A părut prea mult şi s-a trecut la eliminarea mea. Miza nu era Ion Gheorghe, ci o doctrină naţional-comunistă pusă în slujba unei dictaturi ajunsă la nivel de paranoia, doctrină pe care – vai! – hotărâseră mulţi să o sprijine, să o “îmbogăţească“ şi să o reprezinte.

VS:Printre aceşti mulţi, prieteni şi inamici de-ai dumneavoastră, laolaltă…

DT: – Eu nu am putut — nu pot nici acum – să-i pun pe acelaşi  “raft” pe Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. În clipele sale de supremă “inspiraţie”, cel de al doilea nu este decât un palid imitator al celui dintâi când scrie foarte prost. În vreme ce Păunescu este un scriitor autentic (cât de important, nu poate stabili el — o va face istoria literară), Vadim este un imitator de mâna a treia.

Există în dosarul meu de Securitate un document dedicat discuţiei dintre mine şi Adrian Păunescu pe acest subiect, în faţă statuii lui Lenin de la fosta Casă a Scânteii. Mă bate gândul să-l public, nu de alta, dar să mai şi zâmbim. Că Păunescu a ales să se pună pe acelaşi “raft” cu Vadim, este o altă discuţie, una din care, evident nu Vadim iese prost, ci Păunescu. Sincer – o tragedie pe care o regret profund.

IV.   MONSTRUOSUL SE AFLĂ ÎN DETALIU 

VS:Maiorul Oniţiu Oprişor, capitanul Vasile Măieran, coloneii Victor Achim si Marian Ureche, generalii Iulian Vlad şi Nicolae Pleşiţă, ofiţerii care executau filajul, zecile de semnături fără chip care coordonau “temperarea şi influenţarea obiectivului” – Ce sunt toate aceste personaje împreună? Un sistem? O realitate? Un coşmar? O explicaţie?

DT: – Sunt parte a unei istorii pe care trebuie să ne-o asumăm, char dacă unii dintre ei continuă să pretindă că au fost nişte îngeraşi în slujba binelui şi a patriei. Sunt oameni diferiţi, chiar dacă trăgeau la aceeaşi căruţă.

Pe Iulian Vlad nu l-am întâlnit. Din notele de mână şi rezoluţiile aflate în dosarul meu pare a fi fost printre cei mai preocupaţi de prevenirea unor evenimente, şi nu de pedepsire. Asta nu înseamnă că, atunci când nu am putut fi convins să renunţ la actele mele, Iulian Vlad nu a fost gata să aprobe orice măsură împotriva mea.

Nicolae Pleşiţă a fost un troglodit însetat de sânge, o figură emblematică pentru ce a însemnat dictatura respectivă. Chipul său şi un citat din “gândirea” lui ar putea fi brandul României de atunci; că tot alergăm după branduri de ţară.

Pe colonelul Victor Achim l-am întâlnit; şi nu o singură dată. Ba, l-am întâlnit o dată, la cererea mea, chiar şi după 1989. Deşi reprezentam două tabere în război, s-a purtat întotdeauna civilizat. Şi asta nu era puţin lucru în comparaţie cu, să zicem, cinismul şefului său, colonelul Ilie Merce, sau năucitorul Procuror-şef Adjunct al Capitalei, Horia Nelega. E drept, din documente şi din rapoartele anuale ale diviziei din care făcea parte reiese limpede că domnul Victor Achim nu lucra la Securitate pentru a face bine unora ca mine. Naiv cum sunt, cred, în continuare, că uneori a încercat să-mi facă mai puţin rău decât i-ar fi stat la îndemână să-mi facă. Sigur, amintirile altora despre Victor Achim sună altfel.

Carierele postdecembriste ale unor Ureche sau Măierean sunt aiuritoare şi spun mult despre cât de puţin s-au schimbat lucrurile acolo unde era esenţial să se schimbe, despre câtă cârdăşie continuă să facă jocurile în România profundă.

VS:Simţeati, la vremea respectivă, că sunteţi urmărit, înregistrat, clasat? Aveaţi dimensiunea monstruoasă a acestui aparat?

DT: – Evident că simţeam, dar când ai sub ochi amănuntele parcă tot nu-ţi vine să crezi ce se putea pune în mişcare pentru distrugerea unui om. Unii cred că “Diavolul se află în detalii”, alţii că “Dumnezeu se află în detalii”. După ce am citit aceste kilograme de hârtie, cred că monstruosul se află şi el în detalii. Doar detaliul este capabil să-ţi arate dimensiunea reală a unui coşmar. Restul sunt estimări, presupuneri.

VS:Apropo de detalii. Dosarul dumneavoastră de urmarire informativa conţine numele a 34 de informatori. Se poate reconstrui o arheologie a trădarii? Cine sunt oamenii aceştia? Cine credeaţi, atunci, că sunt?

DT: – Da, se poate reconstitui o asemenea deprimantă arheologie. Până acum nu mi-au fost desecretizaţi decât şase informatori. Pe alţii i-am ”identificat” de unul singur, dar nu cred că este corect să le pomenesc numele în lipsa unui document eliberat de o instituţie acreditată să dea un asemenea diagnostic. De fapt, aş prefera să uit toate aceste nume.

Cine sunt oamenii deveniţi neoameni? Prieteni apropiaţi, duşmani, cunoştinţe, persoane de care habar nu aveam, colegi, oameni de toate felurile. Şi atunci mă gândeam că spectrul acestor voci era destul de amplu, dar, din nou, detaliul este de natură să te tulbure serios.

V.   MIHAI BOTEZ ÎMI LIPSEŞTE FOARTE MULT

VS:V-a şocat să-l găsiţi printre sursele Securitatii pe Mihai Botez?

DT: – Şocat este un eufemism. Despre imaginea lui Mihai Botez, aşa cum se alcătuieşte ea  din aceste documente, am scris cateva paragrafe într-un text din carte. L-am iubit foarte mult pe Mihai şi nu doresc să păstrez decât imaginea acelui om. Cred că a încercat să păcălească sistemul, deşi ştia că sistemul este infinit mai puternic ca noi. Cred că a vrut să-mi facă întotdeauna bine, nu rău. Orice ar fi, nu mi-l pot scoate din suflet, chiar dacă, cu mult înaintea acestoui dosar otrăvit şi otrăvitor, relaţiile mele cu Mihai s-au estompat. Mă credeţi ori nu, dacă ar fi să o iau de la capăt, nu m-aş codi să mă ”înhăitez” încă o dată cu Mihai. Slăbiciune? Nostalgii gratuite? Nu ştiu. Dar asta simt, asta spun. Mihai Botez îmi lipseşte foarte mult.

VS:Andrei Brezianu? Este unul dintre cei mai prolific şi loiali informatori din dosar. 

DT: – Cazul domnului Brezianu este – tot din punctul meu de vedere, deci tot foarte subiectiv – un pic mai complicat. Domnul Brezianu nu mi-a fost doar prieten, mi-a fost şi şef la Vocea Americii. Şi, din raţiuni pe care nu doresc să le numesc aici, am hotărât să cer autorităţilor americane (am acest drept) să-mi răspundă la câteva întrebări. Nu ştiu dacă sunt simple, dar am certitudinea că sunt întemeiate: Au ştiut, de la domnul Brezianu, că a fost informator al Securităţii? Dacă nu au ştiut şi află acum, au ceva de spus? Dacă răspunsul este că au ştiut şi totuşi domnul Brezianu a devenit conducătorul departamentului românesc al Vocii Americii, atunci ne aflăm pe un teritoriu foarte complicat.

În sfârşit, iată o imensă ironie: atunci când am propus Vocii Americii difuzarea discuţiei din 1990 cu Adrian Păunescu, domnul Andrei Brezianu a fost mai mult decât reticent. În dosarul meu găsesc nu doar planurile de acţiune întocmite pentru informatorul ”DAN”, alias Andrei Brezianu, găsesc şi note olografe în care acesta raportează cum şi-a îndeplinit sarcinile. Una dintre ele fiind să răspândească informaţia că Dorin Tudoran este omul Securităţii.

Nu am găsit aşa ceva legat de Adrian Păunescu. Mai mult, există un document în care apare cererea lui Păunescu de a fi lăsat să mă ajute, să-mi dea o slujbă şi să fiu ”recuperat”, căci sunt, totuşi, un om de valoare.

VS:Îl face asta mai bun pe Păunescu în comparaţie cu Brezianu?

DT: – Nu. Nici vorbă. Vinovăţiile lor sunt diferite, nocivitatea actelor lor este diferită, şi fiecare dintre ei este liber să se pună ori nu de acord cu propria-i conştiinţă. Dacă se simt mulţumiţi cu ce au făcut, linişte uşoară, domnilor!

VI.   AM AVUT TOT CE NE TREBUIE, DAR AM LIPSIT TOCMAI NOI

VS:Dosarul dumnevoastra este o explicaţie, tragică, a propriului traseu. Poate fi şi o explicaţie, poate la fel de tragică, a traseului nostru, trecut şi prezent?

DT: – Nu-mi place să amestec tragismul individual cu cel colectiv. Nu e bine. Nu ajută la nimic. Ca să fiu autocritic până la capăt, mă simt responsabil doar de tragismul situaţiei mele

VS:Dumneavoastră cum vă simţiţi, ştiind că toate aceste nume ies pe piaţă, odată cu volumul ”Eu, fiul lor”, publicat de Editura Polirom?

DT: – Veţi găsi răspunsul în carte. Nu este un secret pentru prietenii mei – detest profund această carte. Dar m-aş fi detestat dacă, până la urmă, nu luam hotărârea de a publica fie şi măcar aceste 500 de file (de documente) din cele aproape 10.000. Să zicem că publicând aceste documente ies din egoismul unui tragic individual şi ajut la înţelegerea unui tragic colectiv.

De fapt, dacă nu ar fi fost dlomnul Radu Ioanid, cred că nu aş fi avut niciodată puterea de a finaliza acest proiect pe care l-am urât. Numai o răbdare şi empatie desăvârşite dovedite de domnul Ioanid au făcut ca prelungile mele crize de dezinteres pentru acest proiect  să nu ducă  la renunţarea la publicarea acestei cărţi.

La urma urmei, eu sunt doar personajul cărţii. Alcătuitorul şi îngrijitorul volumului este domnul Ioanid. Bănuiesc că până şi autorul postfeţei, domnul Nicolae Manolescu, a fost mai interest de apariţia acestei cărţi decât am fost eu însumi, deşi îşi începe, cum veţi vedea, postfaţa menţionând că i s-a făcut pur şi simplu rău citind aceste documente.

VS: Închid acest interviu, cu un exerciţiu de imaginaţie inutil. Cine aţi fi putut fi, in absenţa lui „Tudorache”?

DT: – Curat inuti. Istoria nu se scrie cu exerciţii de imaginaţie, nu operează cu “dacă”. Am scris, în câteva rânduri, despre futilitatea acelor demersuri plicticoase care încep cu Dacă am fi avut un Havel…” , ”Dacă am fi avut biserică catolică… ”, ”Dacă aşa şi pe dincolo…”.  Am avut tot ce ne trebuie, dar am lipsit tocmai noi. 

Dar să nu vă refuz cu totul: probabil că în absenţa lui ”Tudorache” aş fi fost un tip mai amuzant, ceva mai zâmbitior (cum promitea adolescentul de demult) şi admirând un raft de cărţi purtându-mi semnătura. Cu acest ”Tudorache”  în cârcă, sunt un tip cu totul plicticos, defazat, şi, spun mulţi, rupt de realităţile patriei. Şi asta nu este amuzant deloc. Mă consolez cu faptul că nu sunt altfel decât ceilalţi români.

Din interviuri, declaraţii, aparţii la televiziune şi comentarii (mai ales la adăpostul anonimatului) pe bloguri, părem un popor de Avram Iancu. Din felul cum trăim şi acţionăm, părem un popor de Gore Pirgu ori Dinu Păturică.

Pas de a mai înţelege dulcele popor român. Un popor care nu trebuie înţeles, ci iubit necondiţionat. Asta dacă vrei să te ia în serios. Bag seamă că eu n-am ţinut cu tot dinadinsul să mă ia în serios. Totuna.

Septembrie 2010 

 

  • @) Dorin Tudoran

    Excelent interviul! Azi, o sa merg pe la Polirom sa-mi iau cartea. Totusi am o curiozitate -- deosebit de o editie pe hirtie, fatalmente limitata ca spatiu, o editie online beneficiaza, in principiu de un spatiu infinit, cum de nu a avut loc tot interviul in editia electronica a EvZ???

  • @) Dorin Tudoran

    Nu stiu daca ai observat, maitre, dar in versiunea ziarului s-a umblat mai mult la pasajele referitoare la nemuritorul inventator al ziarului in care gainile nasc pui vii!

  • Florin Iaru

    Dorin, dar poza aia infamatoare şi care apare peste tot -- nu e a lui Lucian Raicu?

  • Horia

    Domnule Dorin Tudoran, Vă felicit pentru investigaţia exactă, ştiinţifică şi în acelaşi timp profund umană! Mă îndoiesc însă, că prietenii noştri, denunţătorii, poate cu rare excepţii, sunt în stare să înţeleagă ce au făcut!

  • Dorin Tudoran

    @ Florin Iaru # 3

    Nu, sunt chiar eu, in ianuarie anul acesta la o conferinta de presa la Asociatia 21 Decembrie 1989 unde, alaturi de Gabriel Andreescu, Nicolae Prelipceanu, Sorin Iliesiu si altii am incercat sa-l convingem pe Doru Maries sa renunte la a doua greva a foamei. Facusem o gripa frumusica dupa intoarcerea de la Botosani, aveam vreo 39 de grade febra, cateva pulovere pe mine, dardaiam etc., dar promisesem ca ma duc si m-am dus. Intr-o zi mai fericita m-am vazut si cu tine, dar tu nu aveai aparatul de fotografiat cu tine. Nu moare nimeni dintr-o fotografie, nici din insistenta de a o publica fiindca este “dramatica”…

  • Dorin Tudoran

    @ Liviu Antonesei # 2

    Am noutati. Revin. Se pare ca a reinviat cenzura sau post-cenzura, spune-i cum vrei. Cineva care a salvat prima varianta pusa pe site-ul EVZ mi-a trimis-o. Cea existenta acum pe site este, intr-adevar, frumusel barbierita. Deocamdata nu stiu mai mult…

  • @) Dorin Tudoran

    Hopa! Deci nu mi8 s-a nazarit mie de la vremea ploioasa din Romania. Mai inainte m-am intors de la Polirom, de unde am luat cartea! E masiva, mestere! Astept noutatile!

  • Gheorghe Campeanu

    @Liviu Antonesei#1-7
    @DTudoran #2-6

    In legatura cu aparenta lipsa de ‘spatiu’ pentru versiunea integrala in editia online a EVZ am aceleasi nedumeriri ca si Dl. Antonesei.
    Deci, chiar inaintea ‘miracolului’ in urma caruia versiune originala a fost ‘reamenajata’, care pot fi motivele pentru care ar fi avut EVZ rezervele de abreviere inca de la inceput? Loialitate prost plasata, teama, dezacord cu pronuntarile invitatului intervievat? All of the above?
    Cit despre puterile supranaturale care permit unei categorii de ubermensch sa ingradesca chiar si infinitul din cyberspace, incep sa cred ca ne aflam intr-un fel de univers cam ca cel ‘renovat’ candva de catre raposatul geniu al Carpatilor, care avea puteri nelimitate si reusise sa schimbe cursul riurilor, vremea,anatomia stomacului ba chiar si temperatura medie a corpului supusilor. Viitorul se muta in trecut? Back to the future in reverse? Sa fie fauritorul original al EVZ un soi de Darth Vader al post-postcomunismului in Romania?
    Scuze, dar idea renasterii cenzurii ca in vremurile anilor ’70-’80 poate da fiori chiar si in trenul Washington -New York din care trimit intrebarile mele.
    Cu stima si urari de weekend placut amandorura pe meridianele unde va aflati.

  • Dorin Tudoran

    @Liviu Antonesei # 7
    @Gheorghe Campeanu # 8

    Domnilor,

    Tot ce pot face este sa confirm ca, da, versiunea folosita de EVZ intial in editia on line a fost inlocuita cu o alta din care au disparut o sumedenie de lucruri.

    Inteleg — de la dvs. si de la altii — ca m-am inselat scriind ca problema ar fi fost spatiul, intrucit editiile on line nu sunt ingradite de asemenea restrictii.

    Care a fost atunci problema, nu stiu. Doar EVZ poate da o explicatie, dar eu n-am nici un gand sa cer ziarului vreo explicatie. Vroiam doar sa intelegeti ca nu am jucat nici un rol in decizia luata de EVZ de a peria varianta initial postata.

    Voi incerca sa postez varianta folosita initial de EVZ si salvata de unul dintre colegii nostri de comentarii.

    Alte… comentarii in legatura cu bizareria aceasta nu am. Deocamdata.

  • mihai rogobete

    Prin China lui Mao, pianiştilor li se tăiau degetele; dacă n-avem percepţia cenzurii ca tortură, ce mai contează ciuntirea Basarabiei?

    V-am mai spus-o, dom Tudoran: dacă nu-mi vine pe inimă să vă felicit pentru cartea aceasta, e pentru că mai nimerită-mi pare solidaritatea vârtoasă.

  • lucian burjuiul

    De ce ar deranja interviul mai mult decat cartea!? Azi-maine sper s-o cumpar si eu.

    Am comandat pe net “Absurdistan. O tragedie cu iesire la mare” dar “cartea e epuizata”… Citind pasajele disponibile pe site-ul Polirom nu pot sa nu remarc ce actuale sunt si azi. Pe cand o re-editare?

  • Dorin Tudoran

    @ mihai rogobete #10
    @ Liviu Antonesei # 7
    @ Gheorghe Campeanu # 8

    Domnilor,

    Am postat o “Clarificare” insotita de reproducerea variantei intial folosite de EVZ on line. Sunteti liberi (nu doar dumneavoasta, fireste!) sa comparati cele doua versiuni folosite on line de EVZ si sa intelegeti ca eu nu puteam sa am nici motive, nici prerogativele necesare sa determin inlocuirea primei versiuni cu ce se afla in prezent postat pe site-ul ziarului.

  • @) Dorin Tudoran

    Frate bun, dar nici prin minte nu mi-a trecut ca ai fi putut fi la originea substitutiei! Pentru mine, a fost clar ca ziarul a comis-o! Cum pasajele lipsa se refera la dl Cristoiu, pentru mine e cum nu se poate mai clar ca totul s-a petrecut in urma interventiei -- rugaminte, rasteala, amenintare etc -- sale! In fond, inventatorul ziarului in care gainile nasc pui vii, e, in felul sau inimitabil, plenipotentiar!!!!

  • @) Gheorghe Campeanu

    Acelesi bune urari si din partea mea!

  • Gheorghe Campeanu

    @ Dorin Tudoran #12

    Ca si dl. Antonesei mai sus, nu v-am banuit de fel ca ati fi comis auto-cenzura. Dimpotriva. In rest, ramine cum am vorbit (d)in tren (azi dimineata). Si, desigur, daca imi permiteti utilizarea sintagmei, “liniste usoara” si altora.

    @ Liviu Antonesei #14

    Multumesc.

  • Florin Iaru

    @Dorin
    Ca-n Caragiale, e confuzie. Eu nu la poza ta mă refeream, ci a lui Brezianu care, nu ştiu de ce, părea a fi a lui… Lucian Raicu. Acum, dacă mă uit mai bine, văz mai bine! E şi un stic care explică. Deh, de-ale calculatorului

  • Florin Iaru

    Hai că revin, că aşa-s ideile…
    Eu cred că, dacă statul american ştie ce şi cum (şi nici nu-i greu), iar noi operăm cu reducerea la absurd, e clar că dl. AB merită şi o decoraţie, lucrînd (o, ce periculos) pe două fronturi…

  • Dorin Tudoran

    @ Glorin Iaru #s 16 & 17

    Inteleg…Confuzia e mama ceritudinii!!!

    In urma cu vreo 6 -7 ani, cand n-a intalnit sa luam masa impreuna, nici eu nu l-am recunoscut din prima pe dl Brezianu: si-a ras barba.

    Inteleg ca o decoratie dl Brezianu are -- din partea statului roman. Dar nu sunt sigur de soliditatea acestei informatii.

  • Lucruri dure dar corecte. In zilele bune suntem intre Avram Iancu si Gore Pirgu, in cele rele suntem samburele Penei Corcodusa. O zi buna.

Next post:

Previous post:

WP Admin