≡ Menu

Monsieur Revel (VIII) – arcul cu două corzi

Aşa cum acceptă că nu există incompatibilitate între geniu şi  lipsă de caracter, Jean-François Revel constată că există şi eroi lipsiţi de cap politic. Unul din personajele ce-l duc la această concluzie este Gilbert Renault. Cunoscut sub pseudonimul de război “Colonelul Rémy”, Renault a fost unul din oamenii “graţie cărora  Franţa a încetat să mai fie o ţară ocupată în 1944”.

Apropiat al generalului de Gaulle, atât în timpul rezistenţei, cât şi după război, Renault sfârşeşte sărac, în 1984, în totala dizgraţie a gaulliştilor — atât a celor ce lucraseră ca subordonaţi ai săi pe când Colonelul Rémy era o figură legendară a rezistenţei, cât şi a celor care, în 1947, intraseră in RPF (Rassemblement du Peuple Français), formaţiunea fondată de general şi în care colonelul deţinuse funcţii cheie.

În 1950, fostul şef al reţelei de informaţii numărul doi din timpul rezistenţei, “Confrérie Notre-Dame”, publica în  hebdomadarul Carrefour un articol ce nu avea cum să le cadă bine politic generalului şi admiratorilor săi necondiţionaţi. La 11 aprilie 1950, Jean Galtier-Boissière, fondator şi director al publicaţiei Le Crapouillot, notează într-o pagină de jurnal:

“Articol senzaţional al Colonelului Rémy în Carrefour, în care numărul unu al Rezistenţei cere eliberarea lui Pétain şi declară: este ce a vrut generalul de Gaulle să spună când, într-o seară, pe când îi vorbeam cu amărăciune despre mareşalul Pétain mi-a răspuns ‘Nu uitaţi – arcul Franţei are întotdeauna nevoie de două corzi. În iunie 1940, i-a trebuit, în aceeaşi măsură, atât coarda Pétain, cât şi coarda de Gaulle’.”

Nici Revel, nici alţii nu au avut vreo îndoială că Renault spunea adevărul, dar lipsa de tact politic a marelui erou avea să ia toată lumea pe nepregătite. În 1950 era prea devreme pentru asemenea mărturisiri, ca să nu mai spun că pentru cultul personalităţii creat în jurul lui de Gaulle o asemenea indiscreţie nu are cum fi decât întotdeauna inoportună.  

 
 
 

Ilustrație & Copyright © 2010 - DION

 

Până la tristul sfârşit al vieţii sale, Renault nu a mai găsit pe nimeni gata să-l asculte. Nici măcar pe prietenul său Revel, pe care, o dată ajuns director al celebrului Express (1978), l-a rugat în repetate rânduri să-i pună la dispoziţie câteva pagini de revistă.

“De fiecare dată când revenea” – notează Revel în paginile sale de jurnal – “îi explicam cu toată blândeţea de care eram în stare că, înainte de orice, o publicaţie trebuie să se ocupe de subiecte actuale, dar, într-o bună zi, nu voi uita să atest în scrierile mele personale că nu mă îndoisem de sinceritatea şi acurateţea mărturiei sale – ceea ce şi fac aici.”

 Slabă consolare pentru pentru Renault; cumplită nedreptate faţă de Rémy.

Dincolo de concluzia că, într-un caz pierdut din start, încercările obsesive de “a face lumină” nu pot sfârşi decât în chip tragic, mărturisirile lui Revel despre Renault/Rémy conţin şi o notă ceva mai amuzantă. Deşi se referă la o chestiune franceză, nota se aplică şi altor popoare lovite de o stranie minţire de sine:

“Ajunsese să se autoconvingă că toţi francezii, fiecare în felul său, fuseseră nişte rezistenţi”/…/“Avea lacrimi în ochi, când pleda pentru această unanimitate naţională”/…/ “Era atât de incapabil să accepte ideea că fie şi un singur francez ar fi putut sacrifica interesele sărmanei patrii în favoarea inamicului, încât, contrazicându-l, riscai să-l faci să izbucnească în lacrimi.”

De câte corzi are nevoie, simultan, un arc, ştiu doar arcul şi arcaşii. Câte coarde încap în politică, ştiu doar cei care pun batista pe ţambal. Sau o iau. Totuna. (Sfârșit. 2006)

  • mihai rogobete

    Pentru perspeciva asupra naturii dialiste, interesant filmul: http://www.cinema.myzone.ro/filme-drama/antichrist-2009

  • divanuriletomitane

    Nu ma asteptam ca viziunea mea asupra « subiectului America » sa fie atat de aproape, direct ( credeam ca trebuiesc imaginate punti de legatura ), de viziunea lui J.F. Revel ezpusa mai jos:
    “În fiecare perioada a istoriei exista… ceva ce am putea numi o societate-laborator, în care se experimenteaza solutiile civilizatiei, inventii si combinatii, care nu sunt, toate, în chip necesar bune, dar pe care, irepresibil, celelalte natiuni le vor prelua, de voie, de nevoie, si le vor duce mai departe. Atena, Roma, Italia Renasterii, Anglia si Franta în veacul al XVIII-lea au fost, una dupa alta, astfel de societati-laborator, nu ca un efect al vreunui «proces» anume, ci ca simplu fapt al actiunii oamenilor. În secolul XX a venit rîndul Americii. Iata de ce nu degeaba (chiar daca este vorba de o exagerare vizibila) pentru miliarde de oameni, acum, la începutul secolului XXI, mondializarea liberala e ceva sinonim cu americanizarea”.

    Mai mult, din ceea ce scrie ( mai jos ) Cristi Pantelimon in Revista ROST 2006 ( august septembrie ), se poate intelege si de ce Paul Goma aminteste des de tatal sau care spunea ca americanii sunt doar…. « niste rusi cu mai multe stele pe drapel »…. :
    « În realitate, tocmai pentru ca este o astfel de societate-laborator, America este periculoasa pentru mentalul colectiv al celorlalte natiuni. Tocmai pentru ca-si asuma riscurile unor experimente, a unor solutii noi, a unor combinatii noi, cum spune Revel, este America un fel de bau-bau, de care celelalte societati au toata îndreptatirea sa se teama. Sa ne reamintim ca grecii nu suportau ideea de înnoire politica (neoterismos), pe care o asociau, pe buna dreptate, ideii de revolutie. Ceea ce face America este un fel de revolutie permanenta (concept trotkist!) si tocmai de aceea lumea este înspaimântata. Asadar, America este o societate trotkista, în varianta democratica! Nu degeaba, într-una din paginile sale memorabile (putine, din pacate, de acest tip) de filosofie politica, daca putem spune asa, Martin Heidegger apropia pâna la aglutinare sovietismul de americanism. » . Pentru a nu induce comentarii nesfarsite, adaug : EXCEPTIS EXCIPIENDIS….

    Ar fi ideal sa intelegem ca atare lucrurile naturale ce misca lumea si nu sa le atasam conotatii artificiale, derivate din experiente personale, de grup, neverificate total de experienta istorica sau de abordarea exhaustiva a specialistilor. J.F. Revel exte un exemplu exclatant care ne demonstraeaza ca OMUL trebuie sa fie permanent treaz, atent si participativ la fortele care determina societatea. Chiar daca pe loc ne putem insela, urmasii nostri pot prelau determinantii necesari pentru ca societatile sa nu se insele a 2-a oara ( daca nu, a « n » a oara, daca ne referim in mod general, la agresiunea statului asupra societatii…)….

    In incheiere, o idee esentiala a lui J.F. Revel in contextul halucinant al istoriei pe care Romania o traieste azi :
    « Singura posibilitate a unui om ideologizat de a-şi schimba convingerea este ca să fi ajuns aici într-un mod raţional. Orice altă formă de aderenţă în afara demonstraţiei îl transformă în fanatic şi în partizan incurabil. »

  • @) Dorin Tudoran

    Buna seara, Dorin. Mi-am cam terminat treburile gospodaresti -- ceea ce sper ca ti s-a intimplat si tie! -- si am citit dintr-o data ciclul de articole despre Jean Francois Revel. E un autor care mi-a placut de la prima sa carte citita de mine, vorbesc despre Sfidarea americana. Si care mi-a placut mereu tot mai mult. Si trebuie sa marturisesc ca m-a bintuit, de cind ai inceput ciclul, nu acum, cind l-am citit eu, ca m-a binuit deci mereu un fel invidie amicala pentru ca ai avut norocul sa-l cunosti! Auguri!

WP Admin