≡ Menu

Monsieur Revel (VI) – nevroze ideologice

“Şi  pentru  a  încheia,   dragul  meu  Revel,  o întrebare: când veţi decide să nu mai fiţi un <intelectual de stânga>”?

 Iată o abordare frontală venită din partea lui Emil Cioran, în 1960, după lectura lui Despre Proust, cartea lui Revel pe care Cioran mărturiseşte că a citit-o în tranşe mici, în fiecare seară, în timpul uneia din repetatele sale hălăduieli la ţară.

Revel a fost acuzat, nu o dată, de foştii săi prieteni de stânga de a fi trădat şi de a fi trecut de partea dreptei. A cheltuit un timp enorm până la sfârşitul vieţii ca să explice cum, de ce şi cât fusese iniţial un om de stânga şi de ce abandonase acea poziţie. Evident, cu cât a explicat mai mult, cu atât a înteţit rechizitoriile ce i se aduceau. De aceea, întrebările pe această temă l-au iritat întotdeauna.

Totuşi, întrebarea lui Cioran îi face plăcere, fiindcă o vede venind din afara nevrozelor ideologice: “Am simţit că sub pana sa, tehnic, formula (“intelectual de stânga”, n.m, dt) nu avea nici un conţinut politic. Ea încerca pur şi simplu să-mi semnaleze că, la intervale regulate şi deseori în afara temei, în această carte îmi reajustam nodul cravatei de om de stânga, pentru a rămâne în memoria clientelei mele.”, notează Revel.

În fapt, Cioran, care simţea schimbarea de opţiune, îl soma prieteneşte să-şi asume starea de fapt şi să renunţe la gesturi de înţelegere faţă de o tabără politică ce nu-l va ierta niciodată.

Analizând unde se situase până în jurul vârstei de 30 de ani, ce-i stârnise indignările, în ce constase catehismul convingerilor sale, ce-i determinase reflexele morale, Revel admite că se identificase portretului robot al omului de stânga. Perioada petrecută în Algeria (1947-1948) consolidase în el un anticolonialism bazat pe observaţie directă. “E nevoie de ‘cartezieni’ pentru a proclama Algeria ‘teritoriu francez’”, scrie el, “în vreme ce majorităţii celor trăind acolo i se refuză cetăţenia franceză.” 

 

Ilustrație & Copyright © 2010 - DION

 

Ştirea  insurecţiei  algeriene  din 1954 avea să-i sune “ca un semnal de alarmă”, căci, în 1948,  în urma unor alegeri pe care le considerase trucate, văzuse mulţi din studenţii săi, până atunci moderaţi în comportamentul lor politic şi mari iubitori ai culturii franceze, transformându-se în extremişti şi francofobi. “Într-o asemenea situaţie”, mărturiseşte Revel, “opiniile mele de stânga proveneau dintr-o analiză a realităţilor. În alte cazuri, din contră, viziunea mea asupra realităţilor provenea din opiniile mele de stânga, sau, mai degrabă, dintr-un apriorism de stânga.”

Execuţia soţilor Rosenberg ca spioni sovietici în Statele Unite (1953) îi oferă lui Revel un alt important moment de autoanaliză. Reacţiile anticomuniştilor primitivi nu-i surâd, cum nu-l încântă nici furibundele vânători de vrăjitoare. Consideră inadmisibilă executarea soţilor Rosenberg în timp de pace, iar  senatorul Joseph McCarthy i se pare “respingător”. Numai că, Revel nu poate accepta nevroza ideologică a stângii, care continuă să vorbească de inocenţa soţilor Rosenberg chiar după ce, în 1991, Moscova confirmă că soţii Rosenberg fuseseră spioni sovietici. Acceptabilă în 1953, o asemenea poziţie devine aberantă după 1991.

În fond, sâmburele motivului ce avea să-l ducă pe Revel la o definitivă abandonare a stângii este cronicizarea incapacităţii acesteia din urmă de a  face ori de a accepta o “analiză raţională” a situaţiilor inconvenabile. Acolo unde dogma continuă să sfideze realitatea iar mijloacele slujind dogma balansează între ridicol şi absurd, nu mai rămâne loc pentru oameni ca Revel. (2006)

  • ©

    interesant .
    f.interesant.
    imi place !
    SINCER.
    ps:
    cunosteam toate astea.
    iar aici:
    ,,În fond, sâmburele motivului ce avea să-l ducă pe Revel la o definitivă abandonare a stângii este cronicizarea incapacităţii acesteia din urmă de a face ori de a accepta o “analiză raţională” a situaţiilor inconvenabile. Acolo unde dogma continuă să sfideze realitatea iar mijloacele slujind dogma balansează între ridicol şi absurd, nu mai rămâne loc pentru oameni ca Revel. ,,
    TOTALMENTE DAC.(d’accord)
    °°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°°
    PSS:
    OK.
    (povestea cu NEOLIBERALISMUL este o alta poveste n’est ce pas?)

  • mihai rogobete

    Şi totuşi, prin însăşi cultivarea disociaţiei (stânga/dreapta), Revel dovedeşte că gândeşte stângist, dualismul codând mentalitatea tribală, (entelehică: bine-rău etc.), netridimensională -- neraţionalizată, (bine-adevăr-frumos), prin educaţie raţionalistă, socială.
    Ca orice confuzie, paternul egalitarist apare în tranziţia de la mentalul dual, în care semenitatea conceptualizată analogic, (semenul) devine egalitatea, (egalul) reconceptualizată -- una şi aceeaşi cauză determinând unul şi acelaşi efect: egalitatea! -- cauzal. Glisando semantic petrecut şi de la adoraţie la dragoste, de la admiraţie la frumuseţe, de la justeţe la adevăr.
    Pentru a carica efectul transferurilor de măsuri între mentalităţi, să ne închipuim cum ar fi să reaparăm televizorul cu loşca de supă, sau să tăiem pâinea cu aparatul de sudură. Egalitarismul comunist a vrut să credem că 0,00000000…grame de apă sunt egale cu 0,000000000000000000000…grame de ulei.

  • Genul eseului-portret, al evocarii unui ginditor, eseist, e, din pacate, practicat inca prea putin la noi. Poate si fiindca prezinta o anumita dificultate a abordarii. Cum sa exprimi admiratia fara a cadea in peltele diabeticoase, precum in “exercitiile de admiratie” atit de inabil laudative ale domnului Liiceanu? Cum sa pastreze tonul evocator fara a abandona analiza, sinteza ideilor persoanei respective, fiind, in acelasi timp, tu ca autor, mereu tu insuti? Etc. Mi se pare ca dvs. reusiti aici, dupa cum, altfel, si lui Cioran ii ieseau portretele (Sf. Pavel etc.), sau lui Fondane… Nu sunt sigur insa ca am avea, in literatura si cultura noastra, suficiente reusite pentru o intreaga antologie.

  • mihai rogobete

    Confuzia procesorilor spaţio-sociali semenitate/egalitate o activează prin feed-back şi pe a celor spaţio-temporali, identitatea câmpurilor politico-economice stabilindu-se prin semenitatea, (analogia) cu prototipul utopic; semenitatea temporală promovând mitul unui progres, pentru care, deşi curge, timpul ciclic stă. Funciarmente dualist, cronotopul comunist a fost incapabil, în codul viziunii ciclice generic fataliste, să-şi asume intrinsec ireversibilitatea istoriei, întreţinând confuzia triumfalismului cu fatalismul; re-evoluţia concepută leninist a re-întors spaţiul şi timpul comunist în starea de repaus repetitivă, de pseudomişcare.
    Consideraţiile nu pot fi socotite un joc al minţii, neo-tribalizarea mai mult decât evidentă fiind rodul funcţionării tribalizatoare a instituţiilor comuniste, croite între limitele confuze ale co/uni(sangvinităţii)ideologice. Auto-şovinismul manifest constituie o dovadă a convulsilor crizei identitare; exo-şovinismul -- un efect, nicidecum o determinare.
    Exclusă din “capul” locului, soluţia recivilizatoare instituţională continuă să fie confundată cu cea iluministă, educaţională. Contaminată de nepotism tribal şi de clientelism neo-tribal, structura instituţională poate, prin reprincipializarea competenţei, singură, să resocializeze colectivitatea, s-o detribalizeze şi, implicit, decomunizeze. Niciun popor nu este ales, niciunul neales; suntem după cum suntem făcuţi să gândim, după chipul şi asemănarea celor care trebuie să ne guverneze pentru a fi şi mai vii.

  • Dorin Tudoran

    @ Ovidiu Pecican # 3

    Stiu si eu ce sa zic? Poate ca, de aruncam o porivire mai ingaduitoare, strangem de-o antologie. Cele bune!

WP Admin