≡ Menu

Monsieur Revel (II) – Oportunismul exterminator

Aflat  în  Ciudad  de  México  (Distrito Federal)  încerc să  iau urma unor umbre. Una din ele este Luis Buñuel, ucis de o ciroză hepatică în această metropolă imensă în 1983. Caut în zadar atmosfera de la restaurantul Ambasadorii, unde nedespărţiţii Buñuel şi Jean-François Revel au răpus nenumărate sticle de “Mandarin, Claquesin şi alte Amer Picon”, aperitive franceze la modă prin anii ‘50. Există o pauză de 14 ani în creaţia celebrului regizor spaniol – între 1933 şi Grand Casino (1947) -, tăcere întreruptă, spune o notă, doar de compilaţii făcute pentru Muzeul de Artă Modernă din New York, cum ar fi Vaticanul lui Pius al XII-lea (1940).

Las Hurdes (1933), cunoscut şi sub numele de Tierra sin Pan (Pământ fără pâine), este un documentar extrem de dur despre viaţa mizerabilă a unor ţărani dintr-o regiune a Spaniei uitată şi de Dumnezeu şi de generalul Franco. Acestuia din urmă, Buñuel i-a fost un duşman constant. Atât de înverşunat, încât regizorul a fost acuzat că, spre a dramatiza ce era şi aşa mai mult decât dramatic, ar fi falsificat una din scenele filmului: o capră care alunecă şi cade de pe un vârf de munte a fost de fapt împuşcată de unul din membrii echipei de filmare. Proba ar constitui-o fumul datorat unui foc de armă, vizibil în partea dreaptă a ecranului.

Directorul de fotografie al documentarului a fost Eli Lotar, fiul înstrăinat al lui Tudor Arghezi. În 1960, Revel îl întâlneşte pe Lotar într-un sfârşit de săptămână în casa celebrului fotograf Henri Cartier-Bresson din Saint-Dyé-sur-Loire. Lotar evită să vorbească despre Buñuel, o tăcere ce stârneşte amintiri.

Reîntors la Paris în primăvara lui 1951 pentru lansarea lui Los Olvidados (Cei uitaţi), film ce îl readuce pe Buñuel în atenţia criticii şi a publicului, spaniolul se reîntâlneşte cu legiuni de prieteni ai unei tinereţi de o boemie legendară. Refuză însă să-l vadă pe Lotar. Fiul lui Arghezi se face vinovat de un păcat mortal – realizase câteva fotografii şi scurt metraje pentru Planul Marshall.

Renegarea lui Lotar de către Buñuel îl trimite pe Revel cu ani în urmă, când, ambasadorul sovietic în Mexic – ţară unde Revel lucra la Institutul Francez – îi expediază o copie a documentarului Căderea Berlinului. Faimosul trio Buñuel-Custodio-Revel se cufundă în scaunele intimei săli de proiecţie de la Paseo de la Reforma.

Ilustrație & Copyright © 2010 - DION

La sfârşitul filmului, părerile lui Revel şi Buñuel sunt diametral opuse. Primul consideră pelicula un produs hilar, vehicul greoi al propagandei staliniste. Buñuel pare căzut într-o transă admirativă şi murmură la nesfârşit “Este foarrrte frumos; foarrrte, foarrrte frumos.” Deşi asemeni lui Buñuel, “tovarăş de drum” al Uniunii Sovietice, Alvaro Custodio e mai aproape de părerea lui Revel.

 
Povestind acest episod la un sfert de secol de la derularea lui, autorul Absolutismului ineficace nu-i reproşează neapărat lui Buñuel că în anii Războiului Rece s-a aflat de partea Moscovei. Ce i se pare cu adevărat de neiertat este abdicarea de la orice independenţă estetică.
 
Şi atunci, cu ce drept îl reneagă Buñuel pe Eli Lotar? Cu dreptul “oportunismului exterminator” pentru care, ne reaminteşte Revel, intelectualii sunt foarte dotaţi. Şi cu dreptul ce face posibilă coexistenţa între geniu, laşitate şi neghiobie în persoana unuia şi aceluiaşi artist, chiar şi atunci când e vorba de un  Picasso.
 

Când Buñuel îi spune lui Revel că Lotar lucrează pentru Planul Marshall şi asta sună în gura spaniolului ca “echivalentul moral” al lui “face parte din Gestapo”, Revel simte apropierea unei prăpăstii. Există întotdeauna ceva “pe sfârşite” – o dragoste, o aventură artistică, o prietenie.

Oportunismul exterminator grăbeşte asemenea sfârşituri şi le dă un gust teribil de amar. (2006)

 

  • victor L

    Un mic rautacism, o scapare?
    “Las Hurdes (1933), cunoscut şi sub numele de Tierra sin Pan (Pământ fără pâine), este un documentar extrem de dur despre viaţa mizerabilă a unor ţărani dintr-o regiune a Spaniei uitată şi de Dumnezeu şi de generalul Franco. ”

    Pe timpul ala Franco nu cred ca era general; si dece ar fi fost el raspunzator de situatia regiunii?

  • Dorin Tudoran

    @ victor L # 1

    Oh, pai la “rauticisme” (bine intentionate, nu zic nu) cine va intrece?
    Unii cred ca Franco a devenit general inca in… 1926 (“He participated in the Rif War in Morocco, becoming the youngest general in Europe by 1926.” )

    Situatia regiunii si raspunderea lui Franco?
    Textul acesta spune, printre altele, ca atunci cand urasti pe cineva, il face responsabil si de ce este, si de ce nu este responsabil. Sa excomunici un om ca Eli Lotar pentru ca a facut fotografii si scurte-metraje pentru Planul Marshall, doar pentru ca tu, Bunuel, iubeste Moscova, este cam mult…

  • victor L

    Dle Tudoran,
    fie cum ziceti; un om “atent” vede paiul, mai putin bîrna.

    Dar nu ma faceam avocatul lui Franco ! Chiar daca era general in armata spaniola pe timpul cind se filma documentarul imi exprimam doar indoiala, indoiala, dle Tudoran, ca el ar fi fost primul vinovat de viata mizerabila a taranilor spanioli. Puteti sa-l socotiti vinovat de toate crimele lumii. Mi-e indiferent.
    Apoi, nu faceam nicio referire la comportamentul sau fata de fiul lui Arghezi. Dece, cu atitudine de Franco, imi puneti in circa treburi pe care nici nu le gindesc?
    Ce om bun sinteti dvoastra!

    Din textul pe care l-am citat se intelege ca filmul il acuza pe Franco; prin explicatiile care mi le dati inteleg ca e parerea dvoastra dvoastra, caci regizorul nu avea de unde sa stie in 1933 cine va deveni Franco dupa 1939.

    Si ce explicatii a trebuit sa inventati, dar in concordasnta cu ce spuneti “atunci cind urasti pe cineva”…
    Il poti acuza si de moartea dinozaurilor.

  • Dorin Tudoran

    @ victor L # 3

    Nu am nevoie, dle Victor, sa inventez nici o explicatie. Recititi paragraful. Ideea este ca e vorba de o regiune uitata “si de Dumnezeu si de generalul Franco”. Uitata, adica, de toata lumea. De Dumnezeu -- tot timpul. De altii -- cand le vine timpul. Cititul textelor este o indeletnicire amuzanta, iar dumneavoasta va place sa va indoiti de aproape orice.
    Macar v-am convins ca Franco devenise general inca inainte de 1933?

  • victor L

    Dle Tudoran,
    putea sa fie general de la nastere, eu doar imi exprimam o indoiala asupra unei vinovatii.

    Din moment ce spuneti ca era o regiune uitata si de Dumnezeu si de generalul Franco, iar Franco, spre deosebire de Dumnezeu, nu era in Istorie pe atunci, si are doar prezumtia dvoastra “atunci cind urasti pe cineva”, ce este de neinteles?

    “La sfârşitul filmului, părerile lui Revel şi Buñuel sunt diametral opuse.”
    Deci se poate.

    Sper sa nu brodati un text din care sa reiese ca sint fan Francisco Franco.

  • Dorin Tudoran

    @ victor L # 5
    Binenteles ca se poate. (Vorba poetului “Si ce se poate, cand nu se mai poate?” -citat aproximativ).

    ce nu se poate — mai degraba, ce nu se face — este sa ma banuiti ca sunt capabil sa brodesc asemenea texte. Ironia-i ironie, bagatul de stram,be este altceva.
    Numai bine!

  • mihai rogobete

    Desprind intenţionat din context “…cu dreptul ce face posibilă coexistenţa între geniu, laşitate şi neghiobie în persoana unuia şi aceluiaşi artist…” deloc la-ntâmplare. Fiecare, chiar dacă nu-i artist este un context: cel al straturilor culturale traversate în viaţă, de la cea imanentă, (cainică) a prunciei, prin dualismul culturii tribale ai celor şapte ani de… familie; cu fractura inerentă, prin raţionalismul trivaloric al învăţământului mediu, cu ultimul hiatus în relativismul studiilor superioare -- fiecare paradigmă cu axiomatica sa distinctă, (convingerile fundamentale), cu “logica” şi morala, ireductibile interparadigmic. Pentru mentalul infantil imanent, (cainic), nu există nici asemănare între lucruri, nici cauzalitate, nici probabilitate -- “toate sunt ceea ce sunt” este logica, şi dacă numai “eu sunt cel ce sunt”, “orice altceva trebuie nimicit” face morala.
    În Amurgul Evului mediu, Huizinga a explicat pe-ndelete ce-i cu logica şi morala dualiste, maniheiste -- suficient cât să acceptăm că judecăţile prin analogie fundamentează şi dezvoltă paradigma. Cu “ideea” arhetipală, Platon îi găsise codul cu mult înainte.
    Raţionalismul logicizează realitatea, (nu lumea!), nu prin analogie, ci prin cauzalitate: o singura cauză are un singur efect, şi invers, totul are o singură cauză -- paradigma construită fiind ireductibilă şi cu cea tautologică şi cu cea analogică.
    Când nu se mai ştie care-i cauza şi care-i efectul, ca-n ideea de circularitate inversă a mentorului meu, Ştefan Odobleja, când sistemele şi organismele complexe numai pot fi înţelese decât că o cauză poate produce mai multe efecte, şi că unul şi acelaşi efect poate apare datorită mai multor cauze, paradigma relativistă e inaugurată.
    Fiecare din noi “avem pe conştiinţă” contextul, compoziţiile totale sau parţiale ale acestor paradigme, ireductibili noi faţă de noi înşine, insuficienţi şi contradictorii. Dar vii, tocmai prin aceste cusururi. Cum?
    Dacă biologic suntem vii prin continuitatea funcţionalităţii organelor anatomice, continuumul mental ne ajută să fim şi mai şi. El completează hiatusul dintre cele două cuvinte ale oximoronului, nu numai cu o semnificaţie fără semnificant, ci cu intuiţia unei “logici” inedite, care s-o facă perceptibilă. Prin ireductibilităţile noastre paradigmice constitutive, noi înşine suntem oximoronurile secretante ale autocreaţiei, creaţiilor şi invenţiilor, nemuririi.
    Ceea ce, pentru morala dualistă, se dovedeşte virtute, pentru cea raţionalistă poate fi socotit avatar. Nu poate fi socotit Lao Tse un tâmpit fiindc-a judecat dualist, nu poate fi socotit geniu studentul care bâjbâie logica relativistă. Dar, dacă spunem despre desenele de la Alta Mira, când frumosul abia fu conceptualizat raţionalist, că-s, în loc de sacre/profane, urâte/frumoase, discernământul ne cam lipseşte. Cum să judeci caracterul sau cultura cuiva, când numai fulgerul dintre ele îl poate defini?

WP Admin