≡ Menu

Moartea puiului de vulpe sau șapca roșie

Vestea morții lui Evgheni Evtușenko m-a prins pe puntea unui vapor cu aburi, plecat pe Mississippi, din Memphis, Tennessee, pe urmele ucenicului navigator Samuel Langhorne Clemens (aka Mark Twain), cel din Life on the Mississippi (1883).

Prima oară l-am întâlnit pe Evtușenko, în 1990, tot “pe apă”, la Funchal, capitala insulei portugheze Madeira. Mi-l amintesc răspunzând banalei întrebări a unui ziarist (“Cu ce ocazie pe la noi?”) cât se poate de grandilocvent: “Noi suntem poeți și căutăm mereu un singur lucru – libertatea.”

În seara în care ne-am cunoscut, mi-a “reamintit” cât de iubit este în România, prețuit de “cei mai mari doi poeți români” – Marin Sorescu și Adrian Păunescu. Le-a rostit numele cu o acuratețe în care coarnele accentului rusesc aproape că nu s-au făcut simțite.

M-a întrebat ce alți poeți ruși de vârsta lui sunt cunoscuți în România. “Voznesenki, Rojdestvenski, Ahmadulina”, am răspuns. “Pe care îl preferi?” M-am codit o clipă, după care i-am spus “Vîsoțki. “Aha!” Ajunși la Lisabona, mi-a recitat un poem al lui Vîsoțki.

Poetul care, împreună cu Voznesenski, a știut să profite de “dezghețul hrușciovian”, ridicând audienața unui poem de la câteva sute de cititori la 14.000 de spectatori pe un stadion a rămas până la moarte un personaj extrem de controversat – admirat sau detestat.

În 1962, Dmitri Șostakovici folosea în Simfonia a XIII-a cinci poeme ale lui Evtușenko și își subintitula lucrarea Babi Yar – titlul celebrului poem în care poetul vorbea cel dintâi în URSS despre vinovăția autorităților sovietice în masacrarea evreilor din Kiev în 1941.

Același Șostakovici spunea: “Moralitatea este sora conștiinței. Și probabil că Dumnezeu se află alături de Evtușenko, atunci când el vorbește de conștiință. În fiecare dimineață, în loc de rugăciuni, citesc sau repet din memorie două poeme ale lui Evtușenko – Carieră sau Cizme.”

Tina Tupikina Glaesnner îl considera “unul dintre cei mai mari poeți ai timpurilor moderne”. Știu, unii vor spune că asta era în 1967, dar azi, iată, suntem în postmodernism. Li se poate răspunde și astfel: știu, dar cum timpul are obiceiul de a trece, va trece, dacă nu cumva a și trecut, și postmodernismul.

În necrologul semnat în The Guardian, Robin Milner – Gulland avea să spună despre scriitor că “a existat o scurtă perioadă în care dezvoltarea literaturii ruse a părut aproape sinonimă cu opera sa”, iar despre om că “mai presus de orice, a fost un spirit generos.”

Singura mea întâlnire cu Josif Brodski a mers bine, până când am pomenit numele lui Evtușenko. Remintindu-i că totuși Evtușenko semnase alături de Ahmatova, Sartre, Șostakovici și alții un apel care-i redusese sentința, Brodski mi-a vorbit despre existența “curajului cu voie de la partid/poliție”.

Nici prietenul meu Aksionov nu voia să audă numele ”marelui cabotin”, al ”clovnului odios”, al “marelui păcălici”, al ”vulpoiului gălăgios”, iar dacă e să-i dăm crezare lui Victor Krivulin, Ana Ahmatova i-ar fi mărturisit că ”Evtușenko nu se ridică mai sus de nivelul unui autor satiric de gazetă. Evtușenko și Voznesenski nu-mi spun nimic, așadar niciunul dintre ei nu există pentru mine ca poet.”

Evtușenko avea să-i răspundă, prin ricoșeu și peste timp, Anei Ahmatova, când declara: “Noi, poeții, putem să luăm azi de pe umerii noștri multe obligații gazetărești și să le oferim jurnaliștilor. Dacă azi avem jurnaliști buni, atunci putem părăsi acest domeniu și să ne reîntoarcem la altele – la psihologie, la filozofie, la subiecte ceva mai metafizice…”

Și-a apărat imaginea cu tărie, amintind mereu meritele care nu-i pot fi furate – antistalinismul, condamnarea antisemitismului, intervențiile în apărarea unor confrați artiști, acuzarea invadării Cehoslovaciei din 1968, schimburile dure de replici chiar cu Hrușciov în apărarea lui Ernst Neizvestnii etc.

Celor care-l acuzau că a fost un “poet oficial”, căruia regimul i-a oferit totul, l-a scăldat în privilegii, le-a răspuns astfel: “Nu mi-a dat nimeni nimic. Am luat de unul singur. Sunt asemeni spărgătoarelor de gheață care taie gheața pentru ca vapoarele de pasageri să poată înainta în spatele lor. Cum poți să spui că unui spărgător de gheață i s-a oferit privilegiul de a tăia gheața?”

Când obosea în fața acuzaților neiertătoare pe care i le aduceau mulți dintre confrații săi spunea: “Știu că popularitatea și talentul sunt două lucruri diferite. Dar unii poeți nu-i pot ierta pe alții că sunt foarte populari. Ține de psihologie.” sau proceda ca un “escroc sentimental”: “E foarte dureros. La urma urmelor, sunt și eu om/o ființă umană.”

IMG_3280Cred că poetul român cel mai fascinat de poezia lui Evgheni Evtușenko a fost Adrian Păunescu. Când vorbea despre Monolgul puiului de vulpe îi tremura vocea, iar când Mihai Stan recita poemul lui Evtușenko, Păunescu îl urmărea pe actor cu lacrimi în ochi. Și nu era singurul. (Răbdare cu videoclipul de mai jos. Începe mai greu, dar începe.)


Aș spune că Evtușenko a fost pentru Păunescu marele idol, modelul pentru cum poți păcăli gratiile pușcăriei, încercând să le faci să treacă de partea ta, să fie părtașe la evadarea ta, chiar la o evadare iluzorie.

Într-un teribil interviu, în care Eugen Istodor șterge dușumelele Academiei Cațavencu cu el (“Am fost la Cenaclu, dar imaginea care mi-a rămas a fost a românilor care flegmau pe dumneavoastră în fața ambasadei americane.”/…/”Vreau adevărul.”), Păunescu îi răspunde astfel reporterului:

“E adevărat că eu am făcut concesii, e adevărat că am făcut erori, dar e adevarat că față de idolii dumneavoastră eu am creat o realitate spirituală cel puțin paralelă cu cea oficială. E adevărat că și acum oamenii se purifică prin cîntecele mele.”

Când reporterul apasă pe accelerație, refuzându-i argumentul înfăptuirii unei “realități spirituale” (“Ne-ați manipulat tinerețea!“), poetul îi răspunde folosind frâna de mână: “V-am manipulat spre libertate, spre iubirea de valori. V-am manipulat să cunoașteți Monologul puiului de vulpe al lui Evtușenko, unde puiul de vulpe nu se mai putea desprinde de închisoarea în care se născuse, atunci liberă e gratia și nu libere sînt mineralele din care se fac și inelele.”

Lui Evtușenko nu i s-a iertat o declarație pe care nu și-a asumat-o niciodată. Ar fi spus că Doctor Jivago nu era o carte care “să fi meritat a fi publicată în Uniunea Sovietică”. Un păcat cu atât mai mare, cu cât, asemeni unor Carl Sandburg și Robert Frost, Boris Pasternak a prețuit începuturile carierei lieterare a lui Evtușenko. Posteritatea, însă, are și darul de a juca mari renghiuri antumității. Evtușenko, mort la Tusla, Oklahoma, a fost înmormântat așa cum a visat – la o aruncătură de băț de Boris Pasternak. Printre cei care l-au omagiat s-a numărat și soția lui Aleksander Soljenițîn.

La dispariția lui Evtușenko, unii vor fi simțit că a murit puiul de vulpe, alții că a murit vulpoiului gălăgios, iar cei mai înverșunați critici ai săi ar putea spune că, murind în ziua de 1 aprilie, “marele păcălici” a comis ultima sa farsă.  Personalitățile excesive declanșază reacții excesive. Vor continua să se ciocnească opiniile după care că Evtușenko a fost ba un mare poet, un deschizător de drumuri, chiar unul dintre primii disidenți sovietici, ba că poetul a fost mediocru, dar oportunistul a fost cu adevărat genial.

Vă propun să citiți/recitiți (AICIMonologul puiului de vulpe, probabil cel mai… păunescian poem al lui Evtușenko, și să o faceți, dacă e cu putință, plasându-l în epoca în care a fost scris. Despre perenitate, vorbim altădată.

Eu, unul, rămân cu imaginea celui care, dându-mi întâlnire într-un loc foarte aglomerat dintr-o insula în Atlantic, mi-a spus “Nu-ți face griji. Mă vei găsi ușor, fiindcă sunt cel mai înalt dintre toți și singurul cu șapcă roșie pe cap“, dar și cu aceea a vizitei făcute de noi doi în cabina Amáliei Rodrigues, după un concert al acesteia la Funchal, când “regina fado”-ului mi-a oferit o fotografie cu autograf și un scurt mesaj pentru fiica mea, Alexandra. Faima și șarmul lui Evtușenko au înlesnit obținerea micului trofeu.

Mărturisec că, în aceste zile, mă încearcă și un regret. În urmă cu cinci ani, ca membru al unui juriu internațional al unui mare premiu pentru poezie, în turul final nu am votat pentru Evtușenko. Și mă întreb dacă disidentul Pavel Litvinov  nu avea cumva dreptate spunând: “Evtușenko a pus în cuvinte ce simțea generația mea. Apoi, noi l-am abandonat”…

dt_signature2-e1270748737227[1]

  • DG Ontelus

    Am citit poemul puiului de vulpe și, în bună măsură, născut și trăit eu însumi șaptesprezece ani în captivitate, recunosc că mă regăsesc în mentalul acestuia. Însă fără a relativiza diferențele nete dintre regimuri, epoci, spații, spun că libertatea este, totuși, un cuvânt cu mult mai polisemantic decât suntem, cei mai mulți dintre noi, dispuși ori capabili să admitem. A fi liber înseamnă, pentru mulți oameni, să aibă cât mai mulți bani pentru a face cât mai multe lucruri care le fac plăcere. Spun doar atât: sunt convins, dar nu doresc să conving de asta pe alții, că de prea multe ori oamenii și obiectele ne dau iluzia că suntem liberi, dar de fapt ne folosesc mai mult sau mai puțin subtil; oamenii și obiectele pe noi, iar nu noi pe ei și ele. În fine, cam multă psihologie și/sau filosofie…; viața și libertatea/sclavia sunt în altă parte…

  • Dezideriu Dudas

    ….“sunt cel mai înalt dintre toți și singurul cu șapcă roșie pe cap”….
    Invers decât la Evtușenko originalu’ , un Evtușenko actualizat ar fi de găsit in mulțime ca singurul înalt… Marea bătălie va fi pe cine are șapca cea mai roșie….La șapca neagra nu va fi nicio problemă. Se livrează moca, la toți, câte una, să rămână tutulol….Tot gramatica ne-a salvat, cu gradele de comparație ale adjectivului….
    Gramatica Salvării Literare

  • DG Ontelus

    Metaforic vorbind, viața în totalitarism reprezintă pentru aceia care au cunoscut-o un veritabil vaccin față de pericolul iluzionării de multe feluri. Aici aveau dreptate Monica Lovinescu și Virgil Ierunca să reproșeze majorității intelectualilor occidentali cochetăria cu sunetele de sirenă ale regimurilor de dincolo de cortina de fier. Pe de altă parte, gestiunea treburilor publice în estul european post-89 a revelat tare mentale și comportamentale adânc înrădăcinate atât la occidentali, cât și la estici, proba supremă fiind criza financiară de acum un deceniu, care iată că are consecințe politice planetare, pe cale de a fi rezolvate de la caz la caz, dar dezvrăjind o dată în plus lumea în care trăim, pentru omul care încă mai gândește, care nu și-a anulat spiritul critic.

  • Dezideriu Dudas

    Căutam cuvântul cheie….Credeam că l-am gasit : TERIBIL ! Urma să scriu, TERIBIL dialogul dintre Eugen Istodor si Adrian Păunescu, “la ACADEMIE”…Observ însă că e doar un plagiat, e drept, “anticipat”….Tot la fel i-ați spus si dvs. interviului….
    În paralel ( LA FEL…., cel puțin intre “realitatea spirituală” și cea “oficiala”….) cu acel dialog, intr-o alta aula a “Academiei”, probabil combătea ve(n)deta moralistă Tudor Octavian ( vedetă el, vendetă cu toata “Academia” ….)….
    Va fi greu să ieșim din vituperările ve(n)detei moraliste a nației, Gabriel Liiceanu ( vedetă el, vendetă in toata nația ) care, pe ce trece timpul, devine din ce in ce mai agresiv împotriva “luptei de clasă a comuniștilor” ( afirmație a lui GL acum trei zile la TVR 1 ) . E mare pericol ca aceasta sa deranjeze “lupta în casă” a “anticomuniștilor”….Multe crème fine s-ar consuma ca să se acopere stricăciunile tenului nației…..

    P.S. Ar fi interesant de știut în ce măsura Evtușenko, măcar el, l-a înțeles pe Soljenitin, spre sfârsit…. Lumea bună ar spune că s-a decrepit….Noroc cu lumea rea…..Dacă era in România, un APEL vituperant “i-ar fi scos din cap” toata Rusia lui Soljenitin sau, precum eroii nostri bararabeni, ar fi devenit vicepreședinte la PRM, deși nu mai putea fi trimis la Nucșoara pentru că a purtat-o cu el, chiar si in occident ….Cum se cheamă acum fosta Editura Politica a U.R.S.S. ? Cred că se cheamă , parțial, SIDERURGIA ROMÂNIEI. Gabrielii Rusiei, da ( ! )…, aiștia arhangheli !

  • 1. Interviul — plagiat ori ba — e teribil.
    2. Tudor Octavian ar face un lucru intelept daca ar vorbi mai putin, nu de alta dar sunt, zice-se, documente care spun ca vorbea prea mult si cu cine nu se cuvenea inainte de decembrie 1989.
    3. Va enerveaza Gabriel Liiceanu? Nu-l (mai) cititi. sau cititi-l mai rar. Alt sfat nu am pentru dvs.
    4. Cum sotia lui Soljenitin a fost la inmormantarea lui Evtusenko, banuiesc ca acesta din urma l-a inteles, spre sfarsit, pe AS.
    5. Nu stiu cum se numeste in prezent fost Editura Politica din URSS, dar m-as bucura sa aflu ca e la fel de buna ca Humanitas.

  • Dezideriu Dudas

    De acord cu tot. Parțial le cunoșteam, de aceea le-am și scris. Mai mult, la Soljenitin i-am citit mărturia și fostei soții a lui Soljenitin, Natalia Alexeevna Reșetovskaia. Nu mi s-a intamplat vreodată să citesc ceva ( cartea ei despre viața cu Alexandr Isaievici ) ce in mod hard era evident catastrofic, despărțirea Nataliei de fostul soț ( n-au avut copii ), iar in mod soft să ai senzația că se pregătește de căsătorie….. A rămas însă in “ordinul Nataliei” : “s-a (re)căsătorit cu Natalia Dmitrievna Svetlova, o matematiciană ce avea un fiu dintr-o căsătorie anterioară. El și Svetlova (născută în 1939) au avut 3 băieți: Yermolai (n.1970), Ignat (n.1972) și Stepan (n.1973). “ – sursa, “ordionul” Wiki.

    O singură nuanță la pct. 3. Pe mine nu mă-nierveaza dom’Gabriel ( cartea Humanitas, “Constituția de la 1923”, e “biblia României” pentru mine ). Noi văd că-l ienervam pe el. Am tăbărât de-atunci pe cabinetele stomatologice…..Poate scap până la urmă. M-am prins și la creme, săruri de baie si mașini straine. Nu e ca la “biblioteca pentru toți”. Simplu. Vorba lui : Un simplu si tăcut pas…in lumină ! Nu zicea si Goethe, “Mehr Licht”….O mai fi având dinti atunci ?

    PS Când am văzut că are un asociat ( d-nul Pleșu scria de 2 ) străin la “siderurgia Humanitas”, mi-am zis că ar fi ideal să se implice pe piața de capital, măcar la varianta MEBO. Au săvârșit alții însă varianta MEBO atunci și acum platesc. Gabriel Liiceanu doar încaseaza. Atunci știa că toți sunt corupți sau coruptibili. Exceptională intuiție capitalistă, anticomunistă de-a dreptu’ nu de-a stângu’… Credeam că umanioarele sunt un fel de reale/umane mai mici ( nu înalte ca Evtușenko …). Citesc in DEX si văd ca m-am înșelat. Ar trebui să fie baza, fundația ( acolo nu contează culoarea șăpcii….). Greu să construiești fără fundație, chiar dacă trimiți armate de tinichigii pe acoperiș. Chiar cu Platon, Aristotel si Hegel in mână….A ramas însă unu’ jos, “Singur cu Hegel”…. Și “se” mai și râdea, ironic, nu serios, tovărășește ! Vestea bună e că nu cred că era singur. A fost doar singurul care a mărturisit ! Cum scriam recent, “rezistenții” ar trebui să-și găsească un alt mod de a se reflecta in spațiul public. Riscă să distrugă “REZISTENȚA UMANIOARELOR”….Cum ar spune Doru Stănculescu, e imposibil să ne imaginăm Adevarul și Minciuna cu “cozile imbârligate pe la spate”. Dacă o facem, deja Adevărul va fi Minciună. E drept, dejii cu olanele de pe casă s-ar adapta….

  • DG Ontelus

    Cazul Evtușenko nu îl cunosc, dar cazul Păunescu nu doar că îl știu, dar este parte a anilor mei de formare. Am mai spus și altă dată că toată activitatea de propagandă a PMR-PCR din intervalul 1948-1989 nu a avut eficiența pe care a avut-o Cenaclul Flacăra, care a început frumos în 1973 și s-a terminat cumplit în 1985. Trebuie să i se recunoască lui Adrian Păunescu meritul de manipulator excepțional al oamenilor, pentru intervalul menționat, în pofida invidiei lui Eugen Barbu ori a îngrijorărilor mai mult sau mai puțin sincere ale establishmentului epocii. Am fost la cenaclu de vreo trei ori, în sală de spectacole în 1980 și în perimetru în aer liber-grădină de vară, prin 1983-1984. Am fost marcat de ceea ce se întâmpla acolo, în sens pozitiv, deși după 1989 am realizat abilitatea extraordinară a manipulării. Făcând o comparație, aș spune că laudele aduse regimului, pe parcursul celor șapte-opt ore ale spectacolului, erau precum cartea sau cărțile de umplutură, atunci când puteai să cumperi, printr-o șansă nesperată Istoria… lui Călinescu ori romanul ultim al lui Marin Preda. Acum suntem într-o altă lume, pe care am visat-o înainte de 1989, dar în niciun caz nu ne-am imaginat-o așa, dovadă că aproape mereu iluziile despre libertate și realitate sunt mai frumoase și, deci, mai neadevărate decât libertatea și realitatea propriu-zise.

  • DG Ontelus

    Am citit și interviul luat în 2005 de către Eugen Istodor. M-a frapat mentalul conspiraționist cu Nenea de dincolo de ocean. Evident, mereu este de vină Celălalt pentru propriul eșec, ba mai mult, ticăloșia și orbirea pot merge până acolo încât, în această logică underground, chiar și propria vină, comparată cu aceea a Străinului, să devină insignifiantă. Aici se vede caracterul unui om: atunci când recunoaște onest că greșelile, vina, rușinea îi aparțin, iar meritele care îi sunt, eventual, menționate să le atribuie contextului, genelor, divinității. Da, libertatea ne-a arătat în toată micimea noastră, troglodiți și orgasmici întru autovictimizare, dar foarte probabil că nu se putea altfel, veneam după patru dictaturi și cincizeci și doi de ani de uitare și înăbușire a libertății. Cei care, dezamăgiți de postdecembrism, regretă anii ante-89 regretă, de fapt, copilăria, tinerețea, maturitatea lor. Dacă situația de după 89 arată așa cum arată, nu înseamnă că trebuie idealizat trecutul, deși pornirea nostalgică este o constantă a umanului.

  • Dezideriu Dudas

    Cum ar scrie un viitor Tismaneanu, bineînțeles, cu semn schimbat ( dar cu „vechea privire”, vorba lui Michnick, din „ordinul lui Adam” ), dupa „arheologia terorii” a orginalului Volodea, matricea canonică va fi „futurologia autovictimizarii”. Suntem însă in mare pericol pen’că „ordinul Volodea” are o forță teribilă in fața ridicărilor ( „la comanda”… ) a lui Gheorghe, Ion….Pân’la Dezideriu…, mai vorbim, de mâine….Ai lui I.D. Sârbu parc-au știut…., că l-au trecut și la Ion. La mine, la Odet, coada e și mai la urmă….Urma va scăpa turma ? Ar fi un mesaj pro-Macron…., ca să ne-ndepartăm de la „ascunzatoarea” noastră…., în care ne căutam dar nu ne găsim niciodata….Măcar ioropenii neîntinați in sfintele idealuri „se dau prinși” înainte de a-i căuta cineva…., s-aibă timp s-alerge pe-alții. Au și ei dreptate : de ce să nu alergi, tu, și să stai alergat, ei ? Dinamica dreptății si statica statului de drept au nevoie de o accelerare cuantică și de o frânare a relativității….

    P.S. Dom’Neamțule, sări bre’ că mi-e că se face Apelu’ pe blog și iar rămân „singurul inginer pe lume”….Îți dai seama că nu-i mai păcălim pe poeți cu încă unu’, după lupta de la USR….., in care colegul Gabriel i-a învățat tainele „ingineriei poetice”, unde Crișan e și Dudu Georgescu…Doi câte doi, poate scăpăm….și echilibrăm profesiile. Unu’ de-a Stanga și unu’ de-a Dreapta…, cașcavalului….La cașcaval îl putem aduce chiar pe Moise, Alexandru Andrieș ! Dumnezeu să ne înțeleagă….

  • DG Ontelus

    Mihai Ursachi: ,,Din reveriile domnului R.// Când singuraticul domn R. a ajuns/ din întâmplare în chiar apropierea/ domnişoarei sensibile N., el i-a spus:/ mă bucur că existaţi, domnişoară./ La tăcerea mirată şi indignată a ei, a răspuns:/ aţi fi putut, mă gândesc, să nu existaţi./ Dar imediat, încercând să repare greşeala, a spus,/ şi de altfel aceasta-i era şi convingerea fermă/ (pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoială)/ vă felicit pentru faptul că existaţi, domnişoară./ Înţelegând (prea târziu) că întrecuse măsura/ şi devenise cam cordial, se corectă, cum urmează:/ vreau să spun, propriu-zis, că de fapt mă felicit pe mine pentru faptul că existaţi./ Abia acum domnul R. săvârşise o gafă enormă./ Cât ai clipi, înţelese că ultima-i frază/ era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride/ şi intenţiuni refulate, ba chiar/ de o vanitate absurdă (ca şi cum domnişoara/ i-ar datora cât de cât existenţa),/ că din aceasta reiese un fel autarhic/ şi solipsist de a fi, în sfârşit, se făcuse ridicul./ Schimbându-şi cu totul dicţiunea, domnul R. deveni analitic:/ adică, voiam să constat că sunteţi o persoană sensibilă./ Formula aceasta avea, evident, un cusur:/ cuvântul persoană strecura nu ştiu ce aluziv, ca şi cum,/ domnul R. fiind o persoană, domnişoara la fel, prin aceasta/ o comunitate ar exista între ei,/ un soi de frăţie, de apartenenţă/ la aceeaşi familie./ Mai bine zis, am constatat cu plăcere obiectul sensibil./ Şi după o pauză, în care roşi:/ Vreau să zic o idee sensibilă, sau, oricum,/ posibilitatea unei atare idei, sau/ bănuiala (în fond destul de obscură) despre putinţa,/ în general, a ideii că în principiu/ se poate admite că dacă/ existenţa e genul suprem şi inexistenţa/ există, atunci inexistenţa e existenţă, deci/ nu există şi, în consecinţă…/ Aici domnişoara sensibilă N., din pricina/ ciudatei purtări a ciudatului domn, deveni/ în uşoara-nceţoşare a serii aşa disparentă,/ încât domnul R. a conchis: Doamne, iată că iarăşi vorbesc/ singur pe stradă, probabil că iarăşi/ am uitat să iau picăturile.”

  • Dinu

    Cândva, circa 3 ani în urmă, ascultam vocea d-lui Doru Stănculescu. Naiv, am decis că este un folk apocaliptic.
    Acum, decisei că stilul apocaliptic este singurul în vogă. În poezie, în artă, în politică (un domn Dughin ne-a amintit că Dl. Putin este etern), în sport.
    Nu și în filosofie. Pentru că nu mai există filosofie.
    Filosofia s-a contopit cu ceva fără granițe, ceva ce cunoaștem toți, dar imposibil pentru mine, pentru că fără rațiuni.Mie îmi plac rațiunile.
    Mă mai gândesc, dar apocalipticul mi se pare la ordinea zilei. (și uit pe cei care pretindeau că l-au citit pe Hegel în rusă, pentru că Hegel nu este apocaliptic,dar este revelator pentru cei care înțeleg).
    Păcat că nu am citit poezie. Prea periculoasă, oricum.Trebuie trăită.

  • DG Ontelus

    de la viață// oamenii așteaptă multe/ unii mai ciudați speră la puține lucruri/ ciudații incurabili nu mai vor nimic/ însă asta veți admite și dumneavoastră/ este prea de tot cum adică să nu mai vrei nimic/ dar nu e normal sunt atâtea bunătăți în jurul nostru/ și tu să refuzi chiar tot/ du-te băi nene la spital ce-ai înnebunit/ și într-adevăr cum să nu-ți dorești mai mulți bani/ mai multe case mai multe mașini/ mai multe femei ori bărbați fiecăruia cum îi place/ să publici cât mai multe cărți/ să apari la tv să vorbească lumea despre tine/ să fii un exemplu în familie în comunitate/ de ce nu să devii un model aspirațional motivațional pentru întreaga planetă/ mai cu seamă acum când comunicarea este instantanee/ păi nu sigur că da așa că discret sau cu tupeu afirmă-te omule/ nu mai sta ca fraierul ce mai aștepți nu vezi că lumea te vrea/ este pregătită să te stoarcă de vlagă/ de tot ceea ce ai tu mai bun și slavă domnului/ ești plin de calități te-a înzestrat mama natură cu de toate/ lasă regretele pentru fraieri tu ai un scop în viață/ ai o misiune de îndeplinit înțelegi/ da frate am înțeles până la urmă și cum bine spun cei vechi/ am reușit în viață sunt un om împlinit și evident/ sunt cel puțin la fel de fericit ca majoritatea semenilor/ lucru de notorietate internațională/ că tot se poartă mai nou internaționala naționalelor/ ce să mai vorbim atât eu cât și contemporanii mei/ suntem cei mai realizați oameni care au existat vreodată pe pământ/ nu mai avem nicio problemă și orice impediment ar apărea avem soluții/ da este excepțional să trăiești în această lume/ atât de bună de frumoasă de primitoare/ de încrezătoare în forțele sale și în viitor

  • DG Ontelus

    interes public// canale tv mai zapează/ avid e de nou și de lume/ ce alții consideră glume/ el serios conspectează/ și saituri de știri urmărește/ citește lungi analize/ și face și el vocalize/ atunci când opinia-și rostește/ la urmă-i un om informat/ cu grijă ia pulsul cetății/ întruna-i de partea dreptății/ chiar de-are cumva capul spart

  • DG Ontelus

    ecou// voit-am inima s-ascult/ iubirii-n veci să mă dedau/ doar pietrele mă-nțelegeau/ rațiunea-mi zise că-i prea mult// și cu durere mă întorc/ în acel timp de-adolescent/ și-am suferit ca un dement/ de lacrimi ochii nu-i mai storc// vă duceți dară amintiri/ voi sufletul mi-ați însoțit/ se-ntâmplă zilnic înmiit/ ci muritorii-s din iubiri

  • DG Ontelus

    radiografie// dar va veni și vremea ceea/ când lumea nu va fi smintită/ iar între pace și ispită/ bărbatul va iubi femeia// noi te-am ruga să nu ne fierbi/ îmi suflă tandru o vecină/ ia zilnic câte-o aspirină/ deși refuză tipi imberbi// și nu mai știu ce să mai facă/ problema se complic-abrupt/ chiar dacă pactul nu l-au rupt/ nu vor s-aud-aceeași placă

WP Admin