≡ Menu

“Marele califat german” vs “Milonga” sau Tango vs Miloaga (restanțe, #2, 10 iulie)

photo[2]

GERMANIA a devenit, în mintea unor ultranaționaliști, “marele califat german”. Nu-mi e clar dacă unor asemenea “puriști” le vine să “vomite” și azi sau să “părăsească” țara, cum se angajau acum vreun an că vor proceda, după ce “împuțiții” Kedhira, Özil și Boateng au fost printre cei care au dus naționala germană în finală.

La 2:0 în favoarea nemților, brazilienii nu vroiau să-și creadă ochilor. La 5:0, nemților nu le venea să-și creadă ochilor. La 7:0, fostul mare fotbalist al Braziliei, Silva, regreta că în fotbal nu e ca în box: când elevul este masacrat, antrenorul aruncă prosopul și meciul se încheie. Asta ar fi făcut el, la 3:0 în favoarea germanilor.

Nemților le-a ieșit totul. Lufthansa a fost din nou onorată – la un luft “magistral” al lui Müller, în careu, Kross s-a văzut obligat să dea gol. Apoi a mai dat unul – mai bine să prisosească, decât să nu se-ajungă.

La 7:0, speriat că, dacă face 8:0, va fi poreclit “călăul”, Özil, singur cu portarul în față, a trimis mingea, delicat, pe lângă poartă – ce-i mult strică, și-o fi spus el. Faza următoare a adus mingea la Oscar și unicul moment de lasă-mă să te las în apărarea germană le-a adus gazdelor golul de onoare. Este, probabil, singur motiv pentru care stadionul nu a fost incendiat după meci.

*

Și BRAZILIEI i-a ieșit totul. Pe nas. Unul dintre campionatele pe care le urmăresc constant este cel brazilian. Când, pensionat de Milan, Seedorf a ajuns în Brazilia, la Botafogo, și l-am văzut câștigând, la 35-36 de ani, meciuri aproape de unul singur în fața celor mai puternice echipe braziliene, mi-am zis că nu e semn bun; deși Seedorf a fost un jucător extraordinar.

Infrastructura fotbalului brazilian e la pământ, organizarea jocului a devenit cu totul facultativă, tot jucătorului i se ridică statuie, dacă dă un gol cu călcâiul – în rest, poate mănânca semințe și să facă încălzirea pentru o partidă de samba.

Brazilia nu mai produce jucători ca Péle, Garrincha, Amarildo, Zico, Romario, Nilton și Djialma Santos, Ronaldo, Ronaldinho, Rivelino, Roberto Carlos și atâția alții. Azi defilează cu alde Joel, Dante (nu Alighieri) și cu un Fred total ieșit din formă, cu Luiz Gustavo și Paulinho pe post de reclame de bere.

Dacă Scolari continuă să declare că nu știe ce s-a întâmplat cu Brazilie, Zico știe și o spune limpede în articolul semnat ieri în The Guardian:

http://bleacherreport.com/tb/ddtza?utm_source=newsletter&utm_medium=newsletter&utm_campaign=2014-fifa-world-cup

Într-un dialog de tot hazul, Christiano Vieri și Ruud Gullit au greșit pronosticul doar cu un meci – vedeau Brazilia eliminată de Columbia. Gullit se întreba ce e în capul lui Scolari, fiindcă nu se înțelege pe ce post joacă Hauk. Vieri îl consola. Făcând-i cu ochiul, spunea ”Ruud, nicio problemă, îl au pe Fred…”

Nu mă interesează că Thiago Silva poartă un inel cu două rânduri de diamante (probabil, 150.000 de dolari), nici că la mâna dreaptă poartă un ceas Hublot (exact ceasul căruia îi face reclamă Rafael Nadal) de vreo 250.000 de Euro. Mă întreb însă ce e în capul căpitanului Braziliei când obstrucționează aiurea portarul advers, ia al doilea cartonaș galben și apoi bocește în tribună exact la meciul împotriva Germaniei.

Nu trebuie să știi prea multă engleză, ca să înțelegi care consideră Wagner Ribeiro – agentul lui Neymar – că sunt calitățile de care ai nevoie pentru a fi numit azi antrenor al Braziliei. Scolari prins în ”fotografie la minut”. Un portret probabil nici  prea drept, nici prea nedrept :

One – being Portugal coach and winning nothing.
Two – going to Chelsea and being sacked the following day.
Three – going to coach in Uzbekistan.
Four – returning to Brazil, taking over a big team [Palmeiras] and getting them relegated to the second division.
Five – leaving the club 56 days before the end of the Brasileirao [season] to ‘escape’ the relegation.
Six – being an old jerk, arrogant, repulsive, conceited and ridiculous.

*

ARGENTINA. Maradona declară că în 1986 Argentina a avut cea mai proastă echipă din istoria ei și, totuși, a câștigat titlul mondial. Cine pune pe trei coloane loturile Argentinei din 1978, 1986 și 2014 observă că echipa de azi este, de departe, cea mai subțirică.

Messi este umbra jucătorului de până acum un an și jumătate; Aguerro este umbra jucătorului din campionatul britanic; codiția lui Palacio sugerează doar lanțul de la vechile bazine de apă ale toaletelor; Zabaleta, oricât de muncitor, nu e Javier Zanetti; Demichelis nu e – nici când poartă plete, nici când se tunde scurt – în liga lui Passarella. Unde sunt jucătorii de talia unor Kempes, Ardiles, Tarantini, Bertoni, Gallego, Luque, Burruchaga, Valdano? Deci, despre ce vorbește Maradona?

Jorge Luis Borges a deplâns, în câteva rânduri, faptul că imaginea Argentinei este tangoul. Tangoului, Borges îi prefera milonga, o muzică pe care o considera “curajoasă”, ”sălbatică” și ”veselă”, în timp ce despre tango credea că este o muzică ”sentimentală” și ”respectabilă în cel mai prost sens al cuvântului”.

Ce ”cântă” și “dansează” azi Argentina, sub bagheta mediocrului Sabella, nu este nici tango ”respectabil în cel mai prost sens al cuvântului”, nici milonga ”curajoasă”, ”sălbatică” și ”veselă”. E un hibrid căruia i-aș spune miloaga.

*

OLANDA. Cu o echipă departe de cele în care jucau Neeskens, Cruyff, Van Basten, Gullit, Van Hanegem, Krol, Haan, Rep, Rosenbrink și alții, batavii au avut șanse să-și ia revanșa în fața Argentinei. Robben (care a jucat senzațional până în semifinală) a fost acum mai palid, dar, dacă Mascherano nu-l stopa în ultimele minute, ar fi păstrat șansele de a câștiga titlul de cel mai bun jucător al turneului.

Nu există jucător care să alerge mai dizgrațios pe teren decât Robben – pare o păpușă dezmembrată de blesteme Voodoo. Pe lângă el, Jean Marais, în La Belle et la Bête, era grația întruchipată. Robben aleargă cu capul în pământ, fiind  opusul imaginii unor Franz Beckenbauer sau Giancarlo Antognioni.

Numai că fotbalul nu este balet, iar pentru a-l admira, Robben nu trebuie să fie Mikhail Baryshnikov. Om care a supraviețuit și unui cancer foarte dur, și multor nedreptăți de imagine, Robben merită să fie iubit, deși el pare mulțumit să fie doar respectat și eficient. A te duce în tribună, imediat după înfrângere, pentru a-ți lua în brațe copilul și a-i șterge lacrimile cu un sărut face cât un car cu goluri de aur.

Spre deosebire de Messi, pe care-l termină și presiunea că trebuie să probze, în fiecare minut petrecut pe teren, că e cât Maradona, Robben a jucat formidabil și pentru că nu l-a somat nimeni, de zece ori pe zi – ”Dovedește-ne că ești Cruyff!”

PRESA. Parte din ea – lamentabilă. Antrenorul Germaniei, Joachim Löw, este acuzat, într-un titlu de-o șchioapă, că îi face vinovați pe jucătorii străini care evoluează în Premier League de starea lamentabilă (ani la rând) a naționalei Angliei. Or, declarațiile lui Löw băteau spre altă țintă – Premier League este o competiție formidabilă și pentru că în ea evoluaează foarte mulți jucători străini de primă mână. Dar, când vine vorba de naționala Angliei, performanțele ei nu pot fi mai bune decât nivelul jucătorilor englezi. La mondiale, europene etc., străinii formidabili joacă pentru țările lor. Simplu și de bun-simț.

Dar, dacă tot ne enervează Löw, pentru că e un antrenor foarte bun, măcar să insinuăm că e ușurel rasist și un pic homosexual. Ticăloșia – asemeni prostiei – nu are rasă.

*

FINALA. La cum a jucat până acum, Argentina s-ar putea să regrete că s-a calificat în finală. Nemții au dovedit că nu iartă, dacă te prind pe picior greșit și n-au nicio jenă să tundă gazonul cu tine. De dragul spectacolului, sper că Messi doar se preface că e plictisit de fotbal și să fie raportat tot timpul la Maradona. Într-un asemenea caz, în finală, nemții ar putea să simtă gustul diferenței între Austerlitz și Waterloo.

Pericolul mare este că așa cum Germania vs. Olanda a reușit să sperie semifinala Argentina – Olanda, semifinala de 7:1 să nu fi băgat aceeași spaimă și în finală.

S-a spus că Argentina vs. Olanda a fost un joc de șah. Probabil că așa au stat lucrurile. Numai că nu un joc în care marii maeștri Sabella Fischer și Van Gall Kasparov au căutat mișcarea de șah-și-mat. Pe cale de consecință, s-a ajuns la un șah etern; la pat.

Un pat din care unii au căzut abia la executarea lovituilor de la 11 metri, parte a fotbalului în care șahul nu poate rămâne etern.

Duminică – Mat!

dt_signature2-e1270748737227[1]

WP Admin