≡ Menu

Bomba și La Bomba

În urmă cu un an, în volumul 52, nr. 3, trimestrialul Development (publicat de Palgrave Macmillan pentru Society for International Development – SID) semnala nevoia unei schimbări de paradigmă: în centrul activităţii economice ar trebui să se afle nevoile oamenilor, nu cele ale pieţei. În editorialul celui mai recent număr al revistei (Vol. 53, nr. 3, septembrie 2010), Wendy Harcourt se întreabă dacă această schimbare a început cumva să se producă. Vestea proastă este că nu, schimbarea de paradigmă nu a început să se producă, iar vestea bună este că, pe termen lung, totuşi ea se poate produce.

De fapt, ce înţelege Harcourt prin punerea oamenilor şi a nevoilor lor în centrul mecanismelor economice? Nimic altceva, spune ea, decât a recunoaşte rolul pe care restricţiile mediului înconjurător le impun creşterilor economice, frână pe care nici măcar soluţiile ştiinţifice cele mai sofisticate ori modelele economice ingenioase nu o pot contracara. Exemplul pe care-l aduce în discuţie este cel al dezastrului ecologic produs de scurgerile de petrol din Golful Mexicului, tragedie care ar trebui să ne reamintească un lucru simplu: goana necontrolată/necontrolabilă după profit poate dăuna profund naturii şi oamenilor.

Revin în discuţie rolul economiei mici în raport cu economia mare, raportul dintre economia locală şi cea globală. Dacă prăpastia dintre ele va continua să se adâncească, dacă piaţa oficială şi cea neoficială vor continua să-şi întoarcă spatele, rezultatele, crede Harcourt, nu au cum să fie bune. Nu de alta, dar asimetriile puterii pot avea efecte extrem de dure, mai ales în perioade de criză. A aştepta soluţii din sfera politicului nu este o soluţie. Atunci?

Este nevoie de asumarea unor responsabilităţi care să ducă la o altă fibră social-politică, una care să îndemne “economia să respecte natura şi omul”. Aşadar, n-ar fi vorba, mărturiseşte Harcourt, atât despre punerea oamenilor în centrul gândirii economice, ci, mai degrabă, despre punerea bunăstării şi puterii de a o consolida, de a o ajuta să reziste, în centrul acestei preocupări. Pentru unii, o asemenea precizare poate fi o chestiune de nuanţă; pentru alţii – una de substanţă. Sprijinirea economiilor locale este un imperativ.

Unul dintre studiile de caz ce ilustrează numărul revistei este semnat de antropologul român Alexandru (Alec) Bălăşescu de la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. Autorul analizează o situație și propune câteva soluţii pentru depăşirea unei impas în care se află o comunitate bucureşteană — o criză mai mică, vorbind despre criza mai mare.

Iată actorii ”mobiliari” şi ”imobiliari”, ca să spun aşa, ai situaţiei: Piaţa de flori (Piaţa Coşbuc); Nuţi, Magda şi alţii care gătesc şi îşi câştigă existenţa vânzînd mâncare celor ce vând flori; un centru al comunuităţii – La Bomba; un imens magazin pentru decoraţii interioare, Bellaggio; un vechi depozit, reconstituit fără prea mare respect pentru integritatea arhitectonică a locului; clădirea de cărămidă roşie ARK în care îşi desfăşoară activitatea oameni din domenii ca publicitate, arhitectură şi urbanism şi, interesant, curtea din spatele clădirii, unde sâmbăta şi duminica producători de toate felurile îşi pot vinde produsele sub auspiciile uneia din puținele pieţe est-europene ce au certificat să opereze ca ”Slow Food”. Aceeaşi clădire găzduieşte un Centru de artă contemporană al Carlei Szabo – designer. Etc.

Care sunt obstacolele ce stau în calea unei coeziuni sociale, singura capabilă de a detensiona atmosfera? Bellaggio are o clientelă selectă – oameni cu dare de mână, vârfuri ale clasei de mijloc şi oameni cu adevărat bogaţi. Activitităţile rulate de atelierele de lucru — fotografie, cusut, editare de film de Centrul La Bomba produc prea multă forfotă pentru gustul clienţilor cu bani ce vin la Bellaggio. Sunt şi prea mulţi rromi implicaţi în asemenea activităţi şi mai ales copiii ăştia rromi nu au nici un astâmpăr. Ce să mai zic de zilele în care La Bomba organizează vreun concert? Cei de la Bellaggio pun mâna pe telefon şi cheamă poliţia, notează Alexandru Bălășescu.

Ilustrație & Copyright © 2010 - DION

Ocupanţii clădirii ARK îşi manifestă mai reţinut ori chiar deloc neplăcera pentru vecinătatea cu La Bomba, dar se ţin la o distanţă atât de mare de ceilalţi, încât în  zona respectivă par a trăi câteva comunităţi ce nu au nimic de-a face una cu cealaltă. În urmă cu 60 de ani, reaminteşte Alexandru Bălăşescu, pământul și imobilele din zona respectivă au fost expropiate. După căderea comunismului, s-a trecut la vânzări masive şi făcute la întâmplare. Vânzări legale şi ilegale, competiţia dintre infuzia de capital şi dorinţa celor împroprietăriţi cu decenii în urmă de a rămâne în zona respectivă, căderea dramatică a preţurilor imobiliare şi lupta surdă între stat şi investitorii particulari, unii dintre ei străini, continuă să sporească tensiunea.

La Bomba, ne spune Alexandru Bălășescu, este locul unde se întâlnesc mai toţi cei ce reprezintă, într-un fel sau altul, interesele actorilor ce-şi dispută zona. Nimeni nu ştie cu exactitate când va dispărea şi La Bomba în urma unui ordin de expropiere. Pentru a sugera o soluţie de compromis acceptabilă pentru toţi actorii implicaţi, autorul aduce în discuţie situţii similare din Asia şi Africa, unde actori diferiţi îşi dispută între ei întinderi de pământ bogate în resurse, ”zone ale căror locuitori sunt uitaţi.” Diferenţele specifice nu sunt puţine, dar există un numitor comun: în perioada predominanţei necontestate a naţiunii-stat, statul a avut ”…monopolul violenţei legitime. În prezent, reţele de interese şi actori ce nu reprezită statul sunt uneori mai importante ideologic şi chiar mai puternice economic decât unele state.”

Care este consecinţa majoră a acestei evoluţii? Apariţa statului-piaţă, afirmă Alexandru Bălăşescu. Un exemplu oferit este cel al Uniunii Europene, văzută ca un conglomerat politico-economic ce formează o piaţă. Statul-piaţă, subliniază autorul, duce “la apariţia cetăţeanului-consumator cu drepturi definite de relaţiile economico-politice, nu de cele socio-politice”. Antropologul român este conştient că un asemenea stat  este la început, vulnerabil şi spre a se impune are de înfruntat tot ce reprezenta modelul anterior de stat.

Ce se poate întâmpla cu unii dintre actorii acestei scene în schimbare? Spre a exemplifica, Alexandru Bălăşescu se întoarce de unde a început: Piaţa de Flori/Piaţa Coşbuc.

Nuţi are în faţă obstacole multiple: este femeie; este de etnie rroma; trăişete într-o cultură cu puternice  valori patriarhale; Bellaggio s-ar simţi mai bine fără rromi în vecinătate; marii şacali din real estate abia aşteaptă evacuarea întregii comunităţi spre a construi apartamente de lux apărate de garduri şi porţi securizate; cei din cladira ARK nu vor deplânge nici ei dispariţia Centrului La Bomba; când vânzătorii de flori vor fi, în sfârșit, eliminați din Piața Coșbuc,s-ar putea ca exportatorilor de flori turci şi olandezi să li se transmită mesajul că produsele lor nu mai au căutare.

Există alternative la acest scenariu care, odată dus la capăt, va determina dispariţia unor actori ce îşi pot fi de folos unii altora? Cum marii producători de bunuri se lasă încă aşteptaţi, Alexandru Bălăşescu face câteva sugestii ce ar putea fi viabile în absenaţa unei asemenea forţe, dar nu are nici o certitudine că vor fi luate în seamă de cineva prea curând:

–   Sprijinirea unor iniţiative de tip La Bomba prin sponsorizări ce intră sub incidenţa Responsabilităţii Sociale a Corporaţiilor (Corporate Social Responsibility – CIS);

–   Acordarea de credite uşor rambursabile pentru încurajarea micilor întreprinzători, mai ales acolo unde există deja o fibră socială;

–   Lansarea unor iniţiative în care să fie atrase mari companii ce oferă servicii (vezi modelul social business);

–   Restaurarea unor clădiri aflate în patrimoniul industrial şi puse la dispoziţia unor iniţiative ce ar putea reuni La Bomba şi ARK;

–   Încurajarea universităţilor de a prelua exemplul Academiei de Teatru din Bucureşti şi a deveni prezente în viaţa unor asemenea comunităţi.

Ce se poate întâmpla, dacă unui scenariu bazat pe excludere nu i se contrapun scenarii bazate pe includere? Nu e greu de imaginat, căci niciodată ”proasta folosire a resurselor umane şi ignorarea unei realităţi sociale deja constituite” nu a dus la soluţii, ci doar la înmulţirea şi cronicizarea problemelor.

Rezumând –  Alexandru Bălăşescu e de părere că ”o economie de succes nu poate să însemne (în fapt nu a însemnat niciodată) teorii interesante, concepte abstracte şi un magic mecanism de auto-reglare.”

Dacă uiţi pentru o clipă de ideologii, este greu să nu-i dai dreptate.

Dacă nu uiți ce s-a petrecut de-a lungul vremii, e limpede că a nu dezamorsa azi bomba mai mică, face ca mâine să te confrunți cu explozia unei mega-bombe.

 

 

 

  • Florin Iaru

    O singură observaţie: şi clienţii bogaţi au dreptăţurile lor. Să nu-i transformăm în noii ţigani ai corectitudinii politice.
    Şi -- 2 -- florăreasa se simte bine cu florile olandeze sau turceşti. Mor mai repede, au un preţ mai mare decît cele româneşti. E o marfă care aduce avantaje la vînzare şi condamnă la recalificare sau şomaj pe crescătorii de flori băştinaşi.
    A judeca dinamic o comunitate e din ce în ce mai greu. Şi mai riscant.

  • Dorin Tudoran

    @ Florin Iaru #1

    1. Evident, au dreptaturile lor.
    2. Nu zic nu, e greu. Am semnalat doar un punct de vedere. O preocupare pentru gasirea unei solutii. Daca solutia sta in cele recomandate, e greu de stiut. Otricum, ghettoizarea nu este o solutie. Procedand astfel, lumea poate deveni o aglomeratie de ghettouri si atat…

Next post:

Previous post:

WP Admin