≡ Menu

KAKISTOCRAȚIA

 

Photo-blog-7-150x150[1]Acesta este titlul cărții de publicistică pe care am publicat-o în 1998 la Editura ARC din Chișinău.

Ieri, Peggy Noonan a publicat în The Wall Street Journal un text intitulat “The Week They Decided He Was Crazy”.

Finalul textului sună așa:

“Închei cu un cuvânt nou; nou cel puțin pentru mine. Mi-a atras atenția asupra lui un prieten. E un cuvânt care descrie momentul în care ne aflăm. ”Kakistocrație”, din greacă. Înseamnă a fi guvernat de oamenii cei mai nepotriviți, cei mai necalificați și mai lipsiți de principii. Spre asta ne îndreptăm, nu-i așa? Va trebui să trecem prin asta împreună.“

Textul semnat de Peggy Noonan pune față în față caracteristicile negative cele mai importante ale celor doi candidați pentru Casa Albă și motivul pentru care democrata va câștiga:

“Hillary: Way Less Abnormal!”

Un abțibild (bumper sticker) descurajant și pentru cei care vor câștiga alegerile, și pentru cei care le vor pierde. Un abțibild rușinos pentru camioneta deșelată a democrației americane.

Astăzi se împlinesc 31 de ani de când am ajuns “în țara tuturor posibilităților”.

Și Kakistocrația este una dintre aceste posibilități.

The Week They Decided He Was Crazy
Declarations columnist Peggy Noonan writes that Trump inflicts one wound after another on his campaign.
WSJ.COM|BY PEGGY NOONAN

The Week They Decided He Was Crazy
Trump inflicts one wound after another on his campaign.

 

By PEGGY NOONAN
Aug. 4, 2016 7:40 p.m. ET

I think this week marked a certain coming to terms with where the election is going. Politics is about trends and tendencies. The trends for Donald Trump are not good, and he tends not to change.
All the damage done to him this week was self-inflicted. The arrows he’s taken are arrows he shot. We have in seven days witnessed his undignified and ungrateful reaction to a Gold Star family; the odd moment with the crying baby; the one-on-one interviews, which are starting to look like something he does in the grip of a compulsion, in which Mr. Trump expresses himself thoughtlessly, carelessly, on such issues as Russia, Ukraine and sexual harassment; the relitigating of his vulgar Megyn Kelly comments from a year ago; and, as his fortunes fell, his statement that he “would not be surprised” if the November election were “rigged.” Subject to an unprecedented assault by a sitting president who called him intellectually and characterologically unfit for the presidency, Mr Trump fired back—at Paul Ryan and John McCain.

The mad scatterbrained-ness of it was captured in a Washington Post interview with Philip Rucker in which five times by my count—again, the compulsion—Mr. Trump departed the meat of the interview to turn his head and stare at the television. On seeing himself on the screen: “Lot of energy. We got a lot of energy.” Minutes later: “Look at this. It’s all Trump all day long. That’s why their ratings are through the roof.” He’s all about screens, like a toddler hooked on iPad.
Mr. Trump spent all his time doing these things instead of doing hisjob: making the case for his policies, expanding on his stands, and taking the battle to Hillary Clinton.
By the middle of the week the Republican National Committee was reported to be frustrated, party leaders alarmed, donors enraged. There was talk of an “intervention.”

Here is a truth of life. When you act as if you’re insane, people are liable to think you’re insane. That’s what happened this week. People started to become convinced he was nuts, a total flake.
It was there in the polls. Fox News shows Mrs. Clinton with a 10-point lead, with Mr. Trump at 78% of the Republican vote, compared with Mitt Romney’s 93% in 2012. Mr. Romney won the white vote by 20 points; Mr. Trump is ahead by 10. “High-end Republicans are walking away,” says a GOP oppo guy. “Who is choking now?” The battleground states, too, have turned bad.

This is what became obvious, probably fatally so: Mr. Trump is not going to get serious about running for president. He does not have a second act, there are no hidden depths, there will be no “pivot.” It is not that he is willful or stubborn, though he may be, it’s that he doesn’t have the skill set needed now—discretion, carefulness, generosity, judgment. There’s a clueless quality about him. It’s not that he doesn’t get advice; it’s that he can’t hear advice, can’t process it or turn it into action.
“He’ll reach out, he’ll start to listen. He’ll change, soften.” No, he won’t. Nor will he start to understand that his blunders are a form of shown disrespect for his own supporters. They put themselves on the line for him, many at some cost. What he’s giving them in return is a strange, bush-league, pull-it-out-of-your-ear, always-indulge-your-emotions campaign. They deserve better.

And while Mr. Trump was doing this, Mrs. Clinton was again lying about her emails, reminding us there’s crazy there, too. She insisted to Chris Wallace that FBI director James Comey endorsed her sincerity and veracity. No he didn’t, and everyone knows he didn’t. She’d have spent the past week defending her claims if it weren’t for Mr. Trump’s tireless attempts to kill Mr. Trump.

His supporters hope it will all turn around in the debates: He’ll wipe the floor with her; for the first time she’ll be toe-to-toe with someone who speaks truth to power. But why do they assume this? Are theywatching Mrs. Clinton? She doesn’t look very afraid of him. “No, Donald, you don’t,” she purred in her acceptance speech. In debate she’ll calmly try to swat him away, cock her head, look at the moderator, smile. She’ll be watching old videos of Reagan-Carter in 1980: “There you go again.”
She is aware no one believes she’s honest and trustworthy. If there’s one thing Mrs. Clinton knows it’s how to read a poll. She has accepted that people understand her. Her debate approach will be this: In spite of what will no doubt be some uncomfortable moments, she will, in comparison with him, seem sturdy and grounded—normal. That, this week, could be her bumper sticker: “Hillary: Way Less Abnormal.”

It must be said that all this is so strange on so many levels.
Donald Trump is said to be in love with the idea of success, dividing the world between winners and losers. But he just won big and couldn’t take yes for an answer.

MORE DECLARATIONS

A Disunited Party’s Successful Convention July 29, 2016
Trump and the Unknowable MomentJuly 22, 2016
Three Good Men Talk About Race July 14, 2016
Comedy Wears Better Than CynicismJuly 7, 2016

He got it all, was the unique outsider who shocked the entire political class with his rise. He should be the happiest man in the world, not besieged and full of complaint. All he had to do was calm down, build bridges, reach out, reassure, be gracious. In fairness, could not unite the party. That isn’t possible now—it is a divided party, which is why it had 17 candidates. Mr. Trump won with just less than half the vote, an achievement in a field that big, but also while representing policies that the formal leadership of the party in Washington finds anathema. He was the candidate who would control illegal immigration, who wouldn’t cut entitlements, who opposes an interventionist foreign policy, who thinks our major trade deals have not benefited Americans on the ground. And he won, big time.
From what I’ve seen there has been zero reflection on the part of Republican leaders on how much the base’s views differ from theirs and what to do about it. The GOP is not at all refiguring its stands. The only signs of life I see are among young staffers on Capitol Hill, who understand their bosses’ stands have been rebuked and are quietly debating among themselves what policy paths will win the future.

Beyond that, anti-Trump Republicans treat his voters like immoral enablers of a malignant boob. Should Mr. Trump lose decisively in November they’ll lord it over everyone, say “I told you so,” and accept what they imagine will be forelock-tugging apologies. Then they will get to work burying not only Mr. Trump but his issues.

That’s where the future of the GOP will be fought, and found: on whether Trumpism can be defeated along with Mr. Trump.
Mr. Trump would care about that if he cared about that.

I end with a new word, at least new to me. A friend called it to my attention. It speaks of the moment we’re in. It is “kakistocracy,” from the Greek. It means government by the worst persons, by the least qualified or most unprincipled. We’re on our way there, aren’t we? We’re going to have to make our way through it together.

 

 

  • Radu Călin Cristea

    Să fii sănătos și să te tot citeze marile publicații!

  • Liviu Antonesei

    Bine ai revenit, îți duceam neabătut dorul! Mă bucur că ai creat un termen care intră în circulație internațională!

  • Ontelus DG

    Bună ziua și bună revenire!
    Cât despre ,,kakistocrație”, nu ne rămâne decât să sperăm că vremurile nu vor fi atât de interesante încât să nu ne mai intereseze. Ideal este, chiar dacă nu reușim întotdeauna, să ne păstrăm cumpătul, orice ar fi…

  • Era creat de mult de greci. Noi, astilaltii, doar preluam si adaptam. Unii in/pe romaneste, altii prea alte limbi (vor muri…)

  • Liviu Antonesei

    Da, frate, dar se intimpla acum peste 2300 de ani! Am preluat revenirea!

  • Prietenul la care se refera Peggy Noonan nu sunt eu, de;i ‘in foarte multa la PN…

  • Multam si voie buna in Creta!

  • Sensiei Dan

    Un soi de kakistocratie este si la noi.Suntem condusi de foste grade,unele de culoare kaki,altele albastre,dar tot trupeti .

  • Liviu Antonesei

    Multumesc si eu. In vreo 15 zile, voi fi acolo!

  • Valentin Feyns

    Da, dar vorba sergentului de la armata: “E posibilitati care se poate si posibilitati care nu se poate”

  • Vasile Gogea

    …cînd trăiești mult, ajungi să le vezi pe toate, inclusiv contraiul lor!…

    Să ne bucurăm, totuși, împreună cu Dorin Tudoran, fără relativismul conținut în adverbul de mai sus, de viață!

    Ce-ar mai putea fi? După kakistocrație, ar urma… vidanjocratura!?

  • Pingback: KAKISTOCRAȚIA | România curată()

  • Ultor

    Grecii, cei vechi, au creat un termen si pentru forma denaturata de practic are a democrației, in varianta ei cea mai proasta: “oclocratia”, domnia prostimii…

  • Deja este…

  • Dezideriu Dudas

    Bine ati revenit ! Ati mizat pe Hillary de mult pe-aici si era normal sa punctati acum inclinarea balantei….Nivelul de abordare insa, atunci, nu putea fi decat intuitiv…Acum, deductiv, putem afirma ca dreapta a ajuns sa fie infranta pentru ca a incetat de mult sa mai produca o meritocratie in promovarea liderilor, fiind inlocuita de extensii retorice care, prin Europa de Est, sunt « repartizate » Stangii….Stanga insa, a depasit de mult marginile corectitudinii politice si de aceea extensiile pe care si le exerseaza continuu pe aceste directii aduc periodic pericolul pierderii puterii in fata celor care prin primitivism castiga lupta fara reguli civilizate asociate unei dinamici de crestere sociala disipativa, din cealalta tabara….La nivel mare se exercita insa mai greu primitivismul, in timp ce la nivel mic poate fi ucigator….Traian Basescu a renuntat la a candida la presedintia Moldovei. Nu stiu daca a facut acest gest pentru ca a aflat ca « fratele Trump » nu va putea beneficia de sprijinul Curtii Constitutionale …..sau « doar » pentru ca Republica Modova « nu a fost in stare » sa-i inteleaga profunda strategie cu Printul Paul si a luat « scandaloasa » decizie ca pe 13 august sa declare zi de funerarii nationale pentru Printesa Ana a Romaniei…Nu-i dreptate pe lume …., iar moldovenii in loc sa execute in pozitie de drepti ordine de la noi, « executa » ordine de la dusmani…

  • Eduard

    Nu exista om destept care sa nu stie adevarul. Si anume ca vicii, articulati cum se cuvine, sunt demult la decizie. Global-local, national-international, multicultural-noii barbari.
    Vicii nu sunt adjunctii.
    Nu mai sunt de vreo 10 ani, priviti sa cum trebuie. Cu dispret.

  • Eduard

    Diferenta nu o face anonimatul ori ocultatul prin prea multa publicitate, ci vointa negociata a majoritatii (tot de noi produsa). Nu doar dintre unu si multiplu, nu doar bani contra putere, ci suveranitate indiscutabila contra visuri de marire.Adica de injosire nemeritata.
    Am fi putut zice!

  • Hadrianus

    Aveți dreptate, D-le Tudoran. Patria democrației liberale iși poate inventa propriul principiu de corupere, spre înciudarea lui Aristotel, dar și a Fondatorilor ei.
    Problema este că acesta, automat, devine un principiu de corupere a tuturor celorlalte regimuri, prin raportare implicită la sine. Altfel zis, în America banii nu corup decât proștii și infractorii disperați, restul se descurcă foarte legal.
    Straniu cum corupția morală internă, americană (prin raportare la fundamentele ei ) detectează inevitabil corupția materială, financiară, din restul lumii, mai ales din lumea băgată cu forța (din fericire) în valul trei de democratizare. Doar așa valul 4 înseamnă finalul, dictatura moralistă a celor care au reușit să-i corupă pe toți, dupa gen și specie reptiliană.
    Romania este totuși unică. Coruptă americănește și vest-europenește, ea rezistă, ba chiar inovează. Nu mai putem vorbi de tunul care a doborât zidurile orașului bietului Constantin, nici de prima rachetă, nici de primul motor cu reație, nici de caloriferul cu sânge rece, nici de bătutul horei, și a participanților și a spectatorilor, nici măcar de reprezentarea cumințeniei Pământului, dar putem vorbi despre două inovații în premieră mondială, echivalente cu dinamita atât de celebră.Deși nu par, la prima vedere.
    Una este lovitura de stat subliminală, deși juridică, adică perfect legală și constituțională, a doua travestirea puterii de stat față de sine însuși.
    Să folosești legitim prevederile legale, dar cu un scop ilegitim, asta este deja fabulos.În 2012, dar chiar și în zilele astea numărate cu grijă de unii. România a înțeles, prin oamenii ei inteligenți, că ceea ce deosebește o lovitură de stat unică, sau permnentă, după model leninisto-trotzkist, de cotidianul puterii de stat conforme juridico-politic, constituțional, ei da, este doar timpul obiectiv pentru că este al tuturor, și intenția, prea subiectivă ca să poată fi recunoscută chiar față de sine însuși (ei înșiși, desigur, și asta pentru că așa ar afla toată lumea gânditoare). In lipsa unor vindecători hipnagologici a traumelor personale și sociale, rămâne doar variabila timpului, indicator perfect al unei lovituri de stat care nu lasă urme. În special când timpul este comprimat brusc, poate pentru a face loc corelatului său non-fizic, vidul absolut.
    Cea de-a doua este puterea de stat travestită. Acoperită doar cât este necesar pentru a lăsa impresia certă a apartenenței, tăcută instituțional și perfect anti-constituțional, aceasta se lasă iubită de orice seducător fără șarm, dar cu investiții, simbolice sau nu, la purtător. Nici măcar goliciunea nu o sperie, că există umbrele mult mai mari decât evantaiele chinezești, a căror Top Umbra provoacă amnezii în grup.
    Partea negativă a acestor inovații este doar una, mare și lată. Dacă România se opunea în 1940 la un Diktat, poate că ar fi devenit o Polonie, într-un al doilea pas. Dar nu ar fi fost obligată să repete o istorie neînduplecată, și asta tocmai azi, când mă gândeam și eu să traiesc puțin.Adică acum ar fi existat o putere de stat mult mai puțin coruptă, infinit mai puțin coruptibilă, și aproape deloc pe cale de destructurare finală. Chestie de lovituri de stat jatât de legale că vor corupe toată ordinea de drept, din păcate tot mai la îndemâna unor interlopi de stat, din ce în ce mai mici (deși împinși de funcții din ce în ce mai mari) și mai penali (ca și împingătorii lor).
    Puterea va reveni iarăși poporului, dacă lucrurile merg așa de rapid, dar nu știm încă, de fapt și de drept, cărui popor( ori națiune, ori doar putere). Si dacă este muncitor, sau doar corupător. Că din război se naște totul.
    Pace pa!

WP Admin