≡ Menu

Îți amintești Europa Centrală?

Federalizarea Europei nu este o idee nouă. Resuscitată din motive diverse – de la nevoia de a găsi soluții unor crize majore la incapacitatea de a accepta că unele pseudo-soluții pot declanșa crize și mai mari – ideea este avansată mai ales de birocrați care nu pot câștiga partida în fața euroscepticismului pe care l-au creat prin lipsă de viziune, incompetență, jocuri de culise, corupție, foame de putere și momente de aroganță decizională.

Criticilor aduse unui mecanism birocratic greoi și abuzului de putere li se răspunde că soluția ar sta în și mai multă birocrație și, cum altfel, într-o centralizare definitivă a puterii de decizie. Lucrurile nu ar merge bine, fiindcă uniunea economică și monetară nu este suficientă. Este nevoie și de uniunea fiscală, bancară și, mai presus de toate, de uniunea politică. Când și prin ce a dovedit această birocrație deja supra-statală că merită încrederea unui continent de a pune în mâinile ei și ultimele pârghii decizionale nu este foarte limpede.

Dacă proiectul numit, în chip provizoriu, “Statele Unite ale Europei” va deveni realitate rămâne de văzut. Dar înainte de a înghiți cu ochii închiși argumente pro sau contra, n-ar fi rău să ne reîntoarcem puțin în timp și să privim la un eșantion – Europa Centrală. Resimțită de unii ca ”o himeră intelectuală condamnată la eșec”, văzută de alții ca un spațiu în care popoarele se ciocnesc ca într-un soi de ”darwinism geopolitic”, iar de alții ca ”o idee a cetățeniei”, Europa Centrală (istoria ei) ne poate ajuta să cântărim un proiect cu mult mai complex – federalizarea Europei – nu în funcție de interesele unei birocrații deja continentale sau de puseurile de patriotism local, ci în funcție de granița foarte complicată dintre pro și contra, când este vorba de o decizie istorică.

În 1997, editura Polirom a publicat două cărți cu adevărart excepționale – Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, Antologie coordonată de Adriana Babeți și Cornel Ungureanu, colecția “A Treia Europă” și Jacques Le Rider, Mitteleuropa, traducere Anca Opric. Cum citim cărți din ce în ce mai puțin, ocupați fiind cu înjuratul pe un forum ori altul, vă propun astăzi să citim măcar o recenzie semnată de dna Andra Lăzăroiu (în “Sfera politicii”, nr 60/mai 1998) dedicată cărților menționate mai sus. Să preferăm, măcar din când în când, cititul, căci de trăncănit avem tot timpul.

 

GEOPOLITICA SPIRITULUI

Andra Lăzăroiu

Frontiera religioasă și culturală între ortodoxie, catolicism ori protestantism, melanj inedit de Europă Occidentală și Europă Orientală, utopie politică sau dat geopolitic încărcat de istorie, Mitteleuropa este văzută mai mult ca un simbol decît ca o realitate. Cărțile de față își propun să dea răspunsuri la întrebarile legate de identitatea istorică și culturală a acestei regiuni, încercînd să releveze specificul și diferitul acestui spațiu încărcat de simboluri și semnificația variabilității “geometriei” sale, constituindu-se astfel într-o lectură obligatorie pentru cetățeanul Europei Centrale.

Termenul de Mitteleuropa apare pentru prima data în vocabularul uzual german spre 1914, odată cu Zwischeuropa – Europa intermediară –, găsindu-se apoi în discuțiile europenilor de fiecare data cînd configurația frontierelor din centrul Europei era pusă sub semnul întrebării sau cînd țările de limbă germană treceau prin crize acute de identitate. Identitatea central-europeană apare pentru mulți ca imposibil de revendicat în afara componenței sale germane (J. Rupnik), din punct de vedere istoric, Mitteleuropa avînd doua accepțiuni care proveneau din credința într-un mesianism al poporului german, singurul capabil să aducă ordinea în haosul naționalităților: pangermanismul și ideea Sfîntului Imperiu Germanic.

Au existat apoi și mitul german “Drang nach Osten” – “o chemare a Estului pentru germani” (Rider), animozitatea împotriva francezilor și ideea Sfîntului Imperiu Central-European (Hofmannstahl) – o formă de limbă, de artă, de cultură care trebuia ferită de amenințarea balcanizării. Claudio Magris consideră că diferitele proiecte politice mitteleuropene oscilau între planuri de confederație danubiană și hegemonie germană. Rider amintește, la rîndul său, de dihotomia dintre concepția prusacă și cea austriacă asupra statului, respectiv Mitteleuropa – model german care concepe națiunea ca volk și limbă, și Zentral-europa – model habsburgic care privea Europa Centrala ca și totalitate pluriculturală și multinațională.

Conflictul între aceste viziuni, rezumat în conflictul dintre primordialitatea națiunii sau a culturii, a condus la distrugerea Europei Centrale (J. Rupnik). Milan Kundera amintește și faptul că austriecii erau, la rîndul lor, divizați între un naționalism pangerman și propria viziune central-europeană. Friedrich Naumann, citat de Rider, autorul cărții Mitteleuropa, vedea în aceasta o idee de război prin care regiunea Europei Centrale ar putea deveni o putere împotriva SUA, URSS, imperiilor britanic ori francez, Germania trebuind să devină motorul politic, economic și cultural în noua “federație de state” concepută după modelul reich-ului bis-marckian. Rider îi mai amintește și pe primii geografi ai zonei, care vedeau în Mitteleuropa un ansamblu “natural”, coerent, în care este inserat neaparat Reich-ul german și unde fiecare stat trebuia să-și găsească spatiul natural, vital prin ciocnirea cu alte state – un soi de “darwinism geopolitic” (Rider).

Constantin Frantz se întreaba dacă Austro-Ungaria reprezinta o idee de viitor sau este doar un model perimat, iar Eugen Ionescu pleda în anii ‘80 pentru crearea unei federații central-europene care să țină seamă de un “echilibru just”. Aceste idei trimit la concepțiile politice asupra zonei de dinainte de 1914, descrisă de Rider, asupra unui paneuropenism cu o “Kultur europeană” asemeni panamericanismului și la dezbaterile de pe la 1848, cînd era lansată formula “Statele Unite ale Europei” și cînd August Zang propunea că Austria să adune națiunile central-europene după un principiu federativ-austro-slavism. Tocmai în acest austro-slavism, în această “ideologie a lumii slave”, sintagma folosită de cehi pentru a se apăra de germani, iar de ruși pentru a-și justifica ambițiile imperiale va găsi Milan Kundera greșeala Europei Centrale. Discuțiile despre o anumită specificitate culturală a Europei Centrale ocupă un rol privilegiat în ambele lucrări, vorbindu-se adesea despre “Europa Centrala ca și model cultural și valoric” (V. Tismaneanu), un accent deosebit fiind pus pe procesul de formare a unei “arii interculturale central-europene” (Rider) și pe constituirea așa-numitului “comparativism mitteleuropean” (C. Magris). Austro-Ungaria este și în acest caz văzută ca un spațiu confederal, propice efervescenței culturale mai ales prin rolul semnificativ deținut de evrei in peisajul literar și artistic din Praga, Cernăuți și Galiția, fiecare fiind o adevarată “Vienă în miniatură” (Rider).

Totuși, mai tîrziu, faptul că germana a devenit limba de asimilare și de emancipare a evreilor a generat dezvoltarea unui sentiment naționalist ceh și român, combinat cu un antisemitism fervent din partea germanilor. Deși suprarealismul, expresionismul, postmodernismul și dodecafonia și-au găsit originea în Europa Centrală, tradițiile statale ale aceste zone aflată pe rînd sub presiunile germana și rusă și-au spus cuvîntul, determinindu-i pe unii autori ca Daniel Beauvois să considere că realitatea acestei regiuni înseamnă mai mult ghetou-rile, animozitățile religioase și rasiale, decît etosul cultural și artistic. Virgil Nemoianu vorbește totuși despre “etosul central-european ca etos protestant al muncii și al instruirii”, născut dintr-o combinație de elemente romantice și iluministe care au facilitat și o “efervescență asociativă”, iar Czeslaw Milosz contureaza specificul atitudinilor central-europene: conștiința istoriei atît ca trecut, cît și ca prezent, mîndria națională lezată care generează autocompatimire și mitologii (vezi cazul soldatului Svejk), spaima de panopticon, nihilismul, într-un cuvînt o combinație de trăiri care creează un ansamblu apocaliptic. Milan Kundera vorbește despre neîncrederea în istorie ca și caracterisitcă a acestor “națiuni mici”, dînd ca exemplu imnul Poloniei, care începe prin cuvintele “Polonia nu a pierit încă”, despre tragismul revoltelor din aceasta zona, 1956, 1968 – cu autoimolarea lui Ian Palach, 1970 și despre fobia față de Fratele cel Mare.

 

Desen & Copyright 2012 - DION

 

Despre această din urmă spaimă vorbește și Rider, dînd drept exemplu atitudinea istoricului F. Palacky, care adresează, în 1848, parlamentului revoluționar de la Frankfurt o scrisoare în care justifică existența Imperiului Habsburgic ca stavilă în fața Rusiei. Rider mai amintește și de un anume pesimism geopolitic născut din conștiința de a te situa “între spații” sau pur și simplu în afara Europei. “Europa Centrala este o himeră intelectuală condamnată la eșec”, va spune Palinka mai tîrziu, susținut în constatarea sa tristă atît de Milan Kundera, care consideră că existența statelor din centrul Europei “este pusă mereu sub semnul întrebării”, cît și de T.G. Ash, după care “Europa Centrală este în fața pericolului de a fi considerată mereu un produs al imaginației”. G. Konrád constata și el că, din punct de vedere militar și politic, Europa Centrală nu există: “există doar Europa de Vest și de Est”.

În 1986, Karl Schogel aduce din nou în discuție ideea de Mitteleuropa, de data aceasta ca antipolitică, ca motto pentru mișcările disidente anticomuniste, termen care ar servi politica definită ca moralitate. Daca Yalta a produs dihotomia între Europa Occidentală/Europa de Est, anii ‘80 aduc cu sine o alta – între Europa Centrala si Europa de Est, prima fiind o chintesentă de raționalism, umanism, democrație, scepticism și toleranță, iar cea de-a doua asimilabilă unei mentalități de tip rusesc.

Disidenții central-europeni știau însă că Europa Centrală nu reprezintă o realitate palpabilă, ci doar un mit pe care îl foloseau pentru a-si legitima opozitia fata de sistem, o “antiipoteza cultural-politica” (G. Konrád), “un regat al spiritului” (Kundera) sau “o idee a cetățeniei” (T.G. Ash). Însă, la fel ca în 1848, modelul germanic de Mitteleuropa a fost “reabilitat de intelectualii disidenți” (Rider), apărînd din nou ideea unui mijloc al Europei prins între două blocuri – Europa Centrală, ca spațiu de “reafirmare a autonomiei culturale și politice” (Tismăneanu).

Ca și altădată, și în anii ‘80 s-a încercat identificarea unor elemente comune central-europene: antipolitica, ideea etosului societății civile, irelevanța categoriilor stînga/dreapta, nonviolența, apelul la drepturile omului, toate opuse statului leviathan. Danilo Kis a spulberat însă toate iluziile existente de doua secole cu privire la un spirit comun mitteleuropean, considerînd că este dificil să vorbim despre cultura Europei Centrale ca despre o entitate supranațională, diferențele fiind, mai importante decît similitudinile.

În finalul superbei sale cărți, Rider consideră că anii ‘90 au adus din nou în discuție ipotetica federație central-europeană, întrebîndu-se dacă nu cumva “Triunghiul de la Višegrad” din 1991 nu ar prefigura o unitate regională. Ca întotdeauna de-a lungul istoriei lor, statele Europei Centrale se află din nou în fața unei dileme: integrare europeană, cooperare regională sau îmbinarea acestora? Danilo Kis este mai pesimist (ca sa nu spunem, dintr-un punct de vedere, mai realist), identificînd astăzi o aversiune față de Mitteleuropa, o concepție asupra Austro-Ungariei ca și “închisoare a popoarelor” și nu în ultimul rînd o mentalitate profund antivieneza.

Am incercat în aceste rînduri să surprind chintesența ideilor exprimate în aceste două lucrări, bogația informațiilor, subtilitatea și rigurozitatea analizei conjugate cu un stil inconfundabil în cazul fiecărui autor în parte determinindu-mă să renunț la maniera clasică de prezentare a unei recenzii. Personal, consider aceste cărți obligatorii pentru orice bibliografie pe tema Europei Centrale, fiind unele dintre cele mai complete și complexe lucrări asupra acestui subiect. Cititorul român este pus înaintea unei realități descrisă fără prejudecăți și va afla cu siguranță lucruri inedite asupra atmosferei culturale mitteleuropene de secol XIX si XX.

(Sfera politicii, nr 60/mai 1998)

 

  • Bucovineanul

    Dar cu proiectul federativ al lui Aurel C.Popovici, formulat in STATELE UNITE ALE AUSTRIEI MARI, ce ne facem, fratilor? Cit despre Slavici, impuscariat pentru ideile sale mitteleuropeice, regasibile pina si in BUDULEA TAICHII. sau Leopold von Sacher-Masoch, lemberghezul ideolog al coabitatii etniilor diferite in spatiu central si est-european (asa cum reiese, discret, din prolifica sa nuvelistica galitiana), cit despre dinsii… Dumnezeu cu mila! Altii, destui, pot fi depistati si in cartea lui Lucian Boia relativa, ea, la germanofilii romani din vremea Primului Rezbel Mundial. Asa ca…

  • Dorin Tudoran

    @ Bucovineanul

    Cred ca tot ce am putea face ar fi:

    -- sa vedem care proiect a reusit si sa ne dumirim de ce a reusit;
    -- sa vedem care proiect nu a reusit si sa ne dumirim de ce nu a reusit;
    -- sa vedem care este numitorul comun al proiectelor care au reusit;
    -- sa vedem care este numitorul comun al proiectelor care nu au reusit;
    -- sa fim “atantifi” la proiectele care ni se propun si mai ales la cine si de ce ni le propune.

    In rest, totul tine de noroc.

  • Dorin Tudoran

    @ Bucovineanul

    ca tot veni vorba: care fu barbatul de stat roman care, intrebat in Orient-Express de niste barbati de stat rusi de ce este el antirus, a raspuns diplomatic cam asa: “Oh, nici vorba… Nu sunt antirus… Se intampla, insa, ca sunt filogerman…”

  • Dorin Tudoran
  • Ontelus Dan Gabriel

    Modelul de conviețuire interreligioasă, interetnică și interlingvistică al Europei Centrale ilustrează poate cel mai important obstacol al proiectului federației europene: intensitatea unică a memoriei istorice și culturale, generatoare de nostalgii și asumări identitare intră în contrast devastator cu nihilismul globalizării economice și tehnologice. Constituie deopotrivă o ironie și un paradox faptul că tocmai continentul care a iradiat secole de-a rândul cultură și civilizație în toată lumea – S.U.A. fiind cel mai de succes moștenitor al său – s-a împotmolit în secolul al XX-lea în două războaie mondiale. Și chiar dacă artificialitatea arbitrară a birocrației reprezintă neajunsul structural al unui proiect de o asemenea anvergură, urgența federalizării Europei s-ar putea să fie rezultatul improbabilității de a mai trăi izolat, autist. Cu atât mai mult cu cât – este o simplă constatare – generațiile crescute în postmodernitate manifestă acel Alzheimer necesar unei arhitecturi și unei construcții extrem de curajoase. Rămâne de văzut dacă și viabile.

  • InimaRea

    Mă dusei după link, pe blogu’ lu’ Năstase. Şi rămăsei bouche be -- nu de eroismul penitenciar-intelectual, ci de bocetele din comentarii. Uite că nu mă gîndisem că Adrian Năstase-i un martir al libertăţii, democraţiei, Adevărului. Ba, în nemernicia naivităţii mele, io ‘ceam că abia cu-ncarcerarea îşi desăvîrşea el reputaţia şi devenea numa’ bun de preşedinte. Am mai avut noi preşedinte puşcăriaş -- aureolat “deţinut politic” -- dar Năstase promitea up date, next level. Potrivit cît se poate cu starea naţiunii!
    De starea de prosteală generală, zic -- că, de furat, nu poate chiar toată naţiunea. Nu că nu s-ar strădui…

  • Dorin Tudoran

    @InimaRea

    Una vorbim, basca ne-ntelegem…

    Nu am dat link-ul pentru boceala la care va referiti. Nu am nici o intelegere pentru ea.

    Am dat link-ul pentru analiza facuta de dl Nastase in 2003: este mult peste ce citim astazi in legatura cu proiectul federalizarii Europei si dovedeste cata minciuna este incrustatata in propaganda ca numai PD-Llistii si tochituara asta de Dreapta (ARD) se gandesc sa tina Romania in Europa in timp ce altii planuiesc, in fiecare clipa, sa o dea, pe nimic, Moscovei.
    Cititi si scrisoarea deschisa adresata de “eroul” neamului, dl Radu F. Alexandru, dlui Emil Constantinescu si veti vedea ideea: “Ciocu’ mic! Numai noi stim sa facem binele si numai noi il dorim pentru tara…”

  • Lingvistul de duminica

    @Dorin Tudoran & alii
    A propo de proiectele federatoare care au/n-au reusit. Citeva observatiuni. India, democratie si stat federal, multietnic, multilingvistic, functioneaza bine si fiindca limba administratiei federale, limba vorbita in Congres, engleza fostilor ocupanti, este supranationala, nefiind a unui grup etnic anume. La fel stau trebile cu Pakistantul, unde limba oficiala, supraetnica, este urdu, grai derivat din sanscrita si predat in toate scolile ca a doua limba, cea suprantionala. Contraexemplu: rusa, limba natiunii majoritare, ca limba administratiei URSS, acceptata fara prea mare entuziasm de republicile huniunii in cestiune si ramasa, la ceasul actual, LINGUA FRANCA in spatiul fostului imperiu comunist. Federatia iugoslava, de pe alta parte, desi nu impusese sirbo-croata ca limba administrativa, ci accepta translatori chiar la intilnirile oficiale dintre sarbi si croati, ori sarbi si bosnieci, resimtea negativ greutatea prezentei belgradiene. Si… inca una: Imperiul Austriac foloseste, cel putin in secolul 18, ca limba a administratiei un grai supraetnic dar mort: latina, vehicol, e drept, si de catolicitate, ceea ce nu-i deranja pe uniatii transilvaneni, ba dimpotriva. A se vedea procesele verbale de la anchetele celor trei (Horia, Closca + Crisan), studiate in cartea istoricului Prodan de la Cluj. Cehii lui Milan Kundera, se stie, or cercatara sa ajunga, stimulati de reusita maghiarilor, la un trialism, daca nu cumva chiar la o monarhie tricefala, insa nu le-a reusit figura, de unde intensificarea nationalismului praghez. (Imi amintesc si de temerile lui Vladimir Bukovski relative la posibilitatea ca UE, cazuta pe mina unor birocrati stangosi, socialisti sau altii, sa nu ajunga un soi de URSS greoaie, ineficienta, incurcata in propriile slabiciuni. Noroc doar ca nici unul dintre unionisti nu si-a impus inca limba in administratia de la Bruxelles ori Strasbourg, macar ca engleza e stiuta de marea majoritate a inaltilor functionari sau deputati europeni, insa nu e constringatoare ca rusa in fostul Imperiu Moscovit.)

  • Ignorati, va rog, postarea mea precedenta, fiindca i-am dat click din greseala, inainte de a-i face necesarele corecturi. Multumesc mult.

    Ca politicianul Nastase, dincolo de toate bubele cu care s-a acoperit si, mai ales, dincolo de cele cu care a fost incarcat, a avut o categorica orientare euroatatlantica e dincolo de orice indoiala, acest adevar fiind dovedit pana si infamantele stenograme PSD din 2004. Sa ne amintim numai cum ii ruga el pe baronii locali sa se dea “cativa pasi inapoi”. Li se adresa cam la modul urmator: va iubim, va pupam pe frunte, dar dati-va cativa pasi inapoi, fiindca trebuie sa ne atingem obiectivul de integrare europeana si asta ne cere Europa. Ba, din aceleasi stenograme, reiesea ca Nastase facuse niste “donatii”, de la partid, pentru nu stiu ce comisar european, care ar fi pledat cauza Ro numai dupa primirea unor substantiale “atentii” pesediste. De altfel, in propriul partid, dulaii iliescieni il numeau pe A.N., in sens peiorativ, desigur, “europeanul Nastase”, daca nu-i spuneau pur si simplu “arogantul”. Ca pana la urma chiar si Iliescu s-a inhamat la cauza europeana e iar fara indoiala. Ca Nastase avea /are un know how in problemele externe pe care nu l-a transmis nici macar discipolului lui favorit, V. Ponta, este iarasi de domeniul evidentei. De altfel, acel know how ii lipseste cu desavarsire si lui Basescu si echipei lui, motiv din care au recurs ei la cu totul alte mijloace de “captatio benevolentiae” prin Europa.
    Ca autorii / sustinatorii / prozelitii asa-zisului “proiect Basescu” , de vreo opt ani incoace, indiferent de performantele participantilor la jocul politic, pun numai bile albe in cosul lui TB si doar bile negre in cosurile adversarilor, carora le mai si manjesc bilele albe deja existente, arata, o data in plus, ce colosale forte informationale, oculte si (implicit) financiare au fost si sunt inca puse in joc pentru a face din alb negru si din negru – alb, nu doar in Ro , ci si la scara planetara! Ce mize fantastice si ce schelete uriase or ascunde in dulap participantii in “proiectul Basescu”, deocamdata doar se poate banui. Cert e ca intre ei exista o coeziune “beton”, din momentul ce niciunul nu “defecteaza” iar, in cazul in care zici ca-i pe punctul de-a o face, il si vezi repliindu-se si “revenindu-si in forma” precum extraterestrii din filmele SF.
    Cat despre SUE, eu cred ca, la inceput cel putin, o sa ne simtim in ea ca in Kakania, ori ca in “Procesul” lui Kafka, din moment ce puterea – nici macar cea legislativa, nu va fi in mainile alesilor si trimisilor nostri in Parlamentul European, ci in pumnii Comisiei, unde sefii se aleg ei “inde” ei. Dupa cativa ai insa, ne vom obisnui cu SUE si, cum uitarea ne sta parca in fire mai mult decat altor popoare, nici nu ne vom mai aminti cu acuratete cum a fost inainte de SUE, care va deveni intre timp un fel de-a doua noastra natura.

  • Propabil ca, pentru a face proiectul Uniunii cat de cat atragator, se va amenda mai intai Tratatul de la Lisabona, or, mai sigur chiar, se va incerca un nou proiect de Constitutie, in care dreptul de initiativa legislativa cetateneasca sa aiba un prag mai coborat de participare, astfel incat initiativa cetateneasca europeana sa para un instrument de corectare a realitatii aflat la indemana oricui.

  • InimaRea

    Malentendu este dar mi-e că datorat(ă) grabei şi, de aceea, citit(ă) “în cheie”. Or, eu am scris drept, fără cheie.
    De-ar fi să iau în serios europenismul lui Năstase, nu de la o compilaţie pe tema Europei Unite aş porni fiindcă orice bacalaureat (pe bune, desigur) poate pune cîteva idei laolaltă, sub forma “unui eseu” -- cum li se cere elevilor acum. Aş porni de la:
    a) cum a negociat Guvernul Năstase Tratatul de aderare. Ce a rezultat nu are vreo legătură cu “opiniile” sale, din cartea prin care se autocitează. Din ce crede el c-ar fi preconizat atunci, reiese aceeaşi duplicitate care i-a mîncat zilele, pînă la urmă: negociază “în genunchi”, pornind de la o înaltă idee despre dreptul românilor de a-şi apăra identitatea şi de a-şi promova interesele de stat;
    b) importantissima sa contribuţie personală la stricarea ireversibilă a climatului politic românesc, pe o perioadă întinsă din 1990 şi pînă la “sinuciderea ratată de justeţe”.
    De-a dreptul înduişător îmi pare atunci cînd se vaită c-a fost uitat şi că alţii i-au preluat ideile, lipsindu-l de măcar gloria citării. (Între noi fie vorba, pentru conducătorul de doctorat al unui plagiator sîrguincios, aduce a justiţie divină.)
    Dar să vedem cum ar fi trebuit să fie, apud Năstase: Discuţia despre noul proiect european nu putea începe, la noi, decît prin amintirea contribuţiei sale la o temă find atunci ipoteză de lucru, departe de statutul de proiect susţinut de la chiar nivelul Comisiei Europene.
    Dar cine s-o fi făcut? Băsescu, mai întîi -- exclus. Ponta, totuşi -- tot exclus (orice novice politic vede că asta-i mai lipseşte lui Ponta, să şi-l anine şi pe Năstase la cingătoare -- curat martir al Jihad).
    Trecînd peste toate astea şi punîndu-l pe Năstase în oglindă cu actualii negociatori români cu UE, rămîne tristul adevăr că şi foştii şi actualii s-au străduit pînă au reuşit să facă din economia Ro, una de piaţă (criteriu de aderare, dacă vă amintiţi). N-a ieşit de piaţă europeană ci de Piaţa Matache Măcelaru dar asta e -- intenţia contează…
    Istoria ne-nvaţă că mai periculoşi sînt negociatorii “noştri”, în relaţia cu Marile Puteri, decît înseşi acelea, oricît de pornite ar fi împotriva noastră. Dacă n-ar fi Băsescu, ar fi Năstase. Şi-ar fi bine? N-ar avea cum, părerea mea. De aceea, n-am să discut pe tema federalizării europene pornind de la puncte de vedere oficiale*, pe cît de docte, pe-atît de dăunătoare pînă şi discuţiei.
    * În 2003, Năstase vorbea oficial.

  • mihai rogobete
  • InimaRea

    UE a desfiinţat frontierele dintre Vest, Balcani şi Europa Centrală (şi de Est, cum ne plăcea nouă să spunem). Sînt în aşteptare ţări de peste tot -- Croaţia, Serbia, Muntenegru (apoi, desigur, Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi Kosovo); Turcia, în estul Balcanilor -- şi R Moldova, în vest. Tot ce ne-am putea dori ar fi să nu mai fim noi grănicerii UE dar Ucraina în UE e un vis din ce în ce mai îndepărtat. (Berjinski, în Tabla de şah a lumii, vede în Ucraina “un pilon” al jocului geostrategic, un fel de turn din şah.)
    Ideea federalizării statelor UE vine din necesitatea imperioasă a coerenţei instituţionale, pe model german (poate că elveţian, unul generator de referendumuri şi pentru adoptarea unei măsuri strict locale). Toată dificultatea pare a veni din necesitatea menajării instinctului naţional al cetăţeanului european.
    Sigur că apare ca un plan de o anumită brutalitate. Cetăţeanul european e încă în stadiul de formare. Pînă să devină cu-adevărat cetăţean, îi trebuie o conştiinţă europeană, ceva a cărei formare nu poate fi nicicum grăbită. Să ne gîndim că nici măcar religia nu stă deasupra naţionalului, nici măcar pe acelaşi plan, mai ales dacă raporturile dintre religios şi naţional sînt tensionate de interese economice. (E-adevărat că religiosul este pretext pentru multe, inclusiv pentru agitarea fondului naţionalist -- pe la ortodocşi. Dar nu poate fi nici pe departe de talia economicului. Acolo unde e, societatea e subdezvoltată, iar UE nu operează cu aşa ceva. Sau dacă, totuşi, atunci are un program de aducere rapidă a respectivei societăţi la nivelul de conştiinţă economică necesar. Dar e ceva deficil prin definiţie, de unde -- prudenţa în soluţionarea “dosarului turcesc”. Aderarea Turciei la UE se profilează ca o armă cu două tăişuri, datorită osmozei sale cu lumea islamică (şi cu cealaltă, desigur) -- una subdezvoltată şi vindicativă prin excelenţă.)
    Aşadar, principala dificultate a federalizării UE este stadiul primitiv de coacere a cetăţeanului european -- cel chemat să ratifice, în ultimă instanţă, întregul proces.
    Cetăţeanul european -- nici aşa, in nuce, cumu-i actualmente -- nu-i la fel peste tot, astfel că nici argumentele nu pot fi la fel pentru a-l convinge, în Germania şi Bulgaria, să zicem.
    Avem o probă istorică recentă a unui astfel de proces -- reunificarea Germaniei. Încheiată cu succes dar cu cîtă rezervă privită dinspre Vest, şi cu cît entuziasm -- din Est!
    Cam aşa se-arată şi azi atitudinea cetăţeanului european: occidentalul îşi face socoteli de rentabilitate, fezabilitate şi impact social; orientalul (şi balcanic pe deasupra) e gata de nuntă, lui nu-i trebuie mult să se hotărască fiindcă n-are decît de cîştigat din mariajul ăsta.
    Atunci, UE trebuie să-i convingă pe amîndoi că nu-i chiar aşa cum crede fiecare: Nici dracu’ aşa de negru dar nici Dumnezeu atît de milostiv.
    Probabilistic, soluţia impasului este dublul limbaj. În Vest, sloganul promite a fi “Pe ei, pe mama lor!”; în Est -- “Fericiţi cei săraci, că a lor va fi Împărăţia!”
    Un nucleu (dur) de adevăr conţine fiecare mesaj.

  • InimaRea

    Erată: Am cam încurcat punctele cardinale, prin Balcani. Priveam dinspre Mecca, probabil.

  • Shadow

    @Mihai Rogobete

    Nu nu merita luat in consideratie ceea ce spune si “sustine” Marine Le Pen. Dublul standard, rea vointa, etc sunt armele si argumentele ei de baza. Pe vremea in care Marine Le Pen candida pt parlamentul european in frumoasa “mahala” pariziana numit Neuilly Sur Seine (locul unde in general familia Le Pen aduna foarte multe voturi) se intampla sa locuiesc si eu acolo. Absolut legal. Cum ma intelegeam foarte bine cu vecinii, cei de palier lucrasera mult pe relatia cu Romania pe vremea comunistilor si stiau si cum traiam si cum trebuiau sa care cu ei “gramezi de cafea” si “cartuse de kent” cand veneau in Romania, aveau inca prieteni, ne vizitam destul de des. Iubeau Romania si pe romani nu sistemul stupid prin care trecuse Romania.
    Inainte de alegeri in plina campanie electorala dara, Marine si-a trimis oamenii sa caute “plangeri” fata de “straini” si acolo unde ele nu existau sa “convinga” pt eventuale plangeri.
    Asa au sunat si la usa vecinilor mei pe care au incercat sa-i convinga ca nu le convine “vecinatatea” cu mine si ai mei. Acestia mi-au spus de cele cateva “episoade” lepeniste si am facut plangere la primarie si prefectura. Pt ca asa ceva nu se tolereaza inca in Franta. Indemnul la “ura”, utilizarea cetateniei pt acuzare, etc. Am avut si marturia lor ceea ce a dus la cateva plangeri penale pe numele lor. Nu nu va astepti sa fi fost “admonestati” de partid. Au fost “aplaudati”.
    Mereu in orice parte a lumii oricat de dezvoltata ar fi pe vreme de criza cota “extremistilor” este in crestere. Incep sa “para” umani cand dau vina pe “ceilalti”(cei altfel) pt nereusitele lor personale.

    Si cel mai bine exemplifica in linkul pe care l-ati dat citatul urmator:

    “Eu cred că avem mijloacele pentru a întreţine acest sistem social, dar aceste resurse trebuie păstrate pentru francezi, nu le putem da întregii lumi, adică tuturor celor care vin şi rămân pe teritoriul francez legal sau ilegal.”

    La atat se rezuma ideile sale de “suveranitate”. La “protectionism” si “inchiderea” completa a granitelor ca si in expulzarea celor ilegali si legali deopotriva si lipsirea lor de drepturi(un fel de Coreea de Nord).

  • mihai rogobete

    @Shadow: Ba, văd că-l luaţi în considerare.

  • Shadow

    @Mihai Rogobete

    eu da pt ca locuiesc inca in Franta. Dvs insa nu vad ce ati putea “invata” din invatamintele familiei lepeniste.

  • InimaRea

    Simplificînd pînă la a friza simplismul, ar fi 3 factori concurenţi la amplul proces de federalizare a UE (“Europei”): economic, politic, civic. Într-o primă schemă, politicul ar media raportul economic-civic, tinzînd spre compromisul necesar punerii în operă a proiectului. Astfel, ar putea fi luat drept arbitru al “jocului”. Dar, dacă este adevărat că “în spatele politicului stă economicul”, atunci “arbitrul” e coalizat cu economicul, spre convingerea -- dacă nu chiar învingerea -- civicului (a cetăţeanului -- “european”, să-i zicem).
    Cel puţin la acest moment, ideea federalizării venind pe fondul tenacei crize sistemice a capitalismului, se poate avansa ipoteza că interesul este primordial economic. Aşadar, acquisse-ul comunitar nu funcţionează la parametrii proiectaţi (ori nu funcţionează deloc, prin unele părţi -- la noi, bunăoară) astfel că ceea ce se voia un fel de plan de dezvoltare europeană (programele sectoriale, structurale, cărora li se alocă importante fonduri prin bugetul european ciclic stabilit) se dovedeşte a fi un simplu exerciţiu financiar în care ţările dezvoltate ale UE “îşi fac lecţiile”, în timp ce aproape toate celelalte rămîn măcar corijente -- la unele materii -- dacă nu chiar repetente (ca a noastră, de pildă).
    Nu e de mirare că ţările dezvoltate fac faţă “provocărilor” de vreme ce tot ele sînt acelea care concep şi decid, în ultimă instanţă, sensul acţiunii programelor respective, proiectate nu doar potrivit posibilităţilor lor dar şi nevoilor lor (de unde, disponibilitatea de a participa doar la unele -- ca GB -- ori la toate).
    Nu e vorba de “Europa cu două viteze” ori “cu geometrie variabilă” -- astea-s eufemisme pentru eternul raport puternic/slab, unde se impune voinţa celui puternic. De aici pornind, “generozitatea” ţărilor dezvoltate ale UE ţine de calcul economic, fondurile destinate a fi accesate de ţările de rangul II şi III (poate că şi IV, de cînd e şi Ro printre) fiind, practic, investiţii pe termen de la mediu la lung.
    Ei bine, aceste investiţii sînt în pericol. Experienţa ţărilor cu mari probleme bugetare -- al căror număr e-ntr-o creştere ameninţînd a nu mai putea fi controlată -- arată că egalitatea de plano în sînul UE a fost eroare de planificare, ducînd la parcurs accidentat, ameninţînd cu eşecul.
    Aparent dilematic, tot acest concurs de-mprejurări sinistre (nu vine de la sinistra -- stînga) are o singură soluţie: disciplina, aşa cum a fost concepută pentru Zona Euro. Disciplină care, se vede bine, trebuie impusă nu aşteptată colegial a se fi instaurat. Or, actualul cadru constituţional al UE nu permite impunerea metodei unice, ci doar a unor sancţiuni -- şi numai colo unde există angajamente. De pildă, criterile de convertibilitate sînt aplicabile doar Zonei Euro, nu şi ţărilor din afară. Mai grav, pînă şi acolo aceste criterii au fost tratate cu nepermisă -- se vede azi -- îngăduinţă. Bineînţeles că tot din calcul economic dar şi dintr-un optimism de mirare la ţări cu-ndelungată tradiţie pragmatică.
    Chiar dacă nu mai e nici timp, nici loc de optimism, proiectul federalizării tot optimist apare. Dar, fiind singura soluţie constructivă -- cealaltă, drastică, fiind destructivă şi promiţînd dezmembrarea UE în timp-record, cu pierderi imposibil de calculat -- este logică economic şi social. Adică, decît să rişti ca unele ţări să dea faliment, preferi să lucrezi cu o singură entitate -- “federaţie” ca ţară cu sistem de coordonare centralizat -- care nu poate da, practic faliment (cel puţin, nu într-un viitor previzibil. Cu condiţia neproducerii cataclismului global -- natural ori provocat de vreun război nuclear).
    Sigur, de aici -- o mare de probleme, de tot felul. Una dintre, monstruoasa birocraţie profilîndu-se. Despre asta, separat -- dacă se va mai putea. Pînă atunci, doar un precuvînt: Dacă e monstruos spectrul birocraţiei viitoarei federaţii a statelor europene, atunci întreaga construcţie este.
    O fi venit era monştrilor, unde mizele fiind uriaşe -- şi înfruntarea poate fi doar urieşească.
    PS: Optimist privind, Ro se va pierde în bătălia asta, fie că intră în federaţie, fie că rămîne pe dinafară. Optimismul -- deloc paradoxal -- ţine de calcul pur: În ce variantă durează mai mult şi doare mai puţin?

  • mihai rogobete

    Despre considerare era vorba, Shadow, nu de siderare. Ştiam că şi Lyonul meu este-n Franţa, dar nu vă mai contrazic.

  • Shadow

    @Mihai Rogobete

    De unde doreati dvs sa stiu eu ca dvs locuiti in Franta? Ca doar nu dau nici in bobi nici in alte “siderante” inginerii vrajitoresti.

  • mihai rogobete

    Cred că multiculturalismmul europenizator prinde şi verticala pandisciplinară, care, nici ea, nu cuprinde multimahalagismul -- de unde, criza, eşecul.

  • InimaRea

    Shadow: Fără supărare dar nu-nţeleg rostul negării evidenţei: E de luat în considerare, în cadrul discuţiei de aici, mesajul Marinei Le Pen; d-l Rogobete trăieşte în Franţa.
    Faptul că unele experienţe -- cum ar fi aceea cu misionarii Frontului -- nu-s la fel la Paris ca la Lyon, nu-nseamnă decît fix atît: nu se-ntîmplă peste tot acelaşi lucru (fie că e vorba de fapte, stări, reacţii).
    Mihai Rogobete: Ce mi se pare mie de reţinut din interviu este evocarea repetată -- la Marine Le Pen -- a “intereselor complicate” din spatele a ceea ce eu aş numi sintetizîndu-i cumva discursul, “conspiraţia împotriva suveranităţii naţionale”.

  • mihai rogobete

    Naţionalismul fracezului nu se reazemă pe rasa lui, ci pe mândria culturii şi gloria civilizaţiei construite. Cu ce am contribuit noi la Revoluţia franceză, sau la Rezistenţă, pentru a beneficia de demnităţile şi privilegiile eroismului ? Fiindcă suntem tot caucazieni?

  • mihai rogobete

    Mai clar: prin egalitarismul rasist invocat, noi suntem ultranaţionalişti.

  • Shadow

    @InimaRea

    Cum am mai scris nu vad ce ar avea de invatat romanii (societatea romaneasca) din demagogia populista a altora(avem slava Domnului si noi falitii nostri). Fenomenul extremist care ia amploare este legat strict de cauze economice.
    Cat despre “suveranitatea nationala” atat de mult iubita de “lepenisti” este o simpla vorba in vant. Tot ceea ce nu suporta extremele fie ele stangace, dreptace sau mai nou fara orientare precisa este “diversitatea”.

    @Mihai Rogobete

    Din pacate in Franta timp de ani de zile nu a existat un “egalitarism rasist” ci o extremizare a fenomenului de “discriminare pozitiva” institutionala. Acesta adaugat la mentalitatea franceza institutionala de “impunere a solidaritatii” duce fara indoiala la radicalism mai ales in momente de criza.

  • Eu cred ca suntem deja in plin razboi psihologic (propagandistic) de federalizare iar episodul romanesc al suspendarii presedintelui le-a picat elitelor birocratice ale UE ca o manusa. Cu ocazia lui s-a reiterat, inclusiv in Ro, discursul despre “tirania majoritatii” care, prin hoardele ei tropaitoare de “ciumpalaci”, de vociferatori asistati, de viermi si pegra ataca temeliile statului de drept si tulbura rostul, tihna si buna oranduiala a elitelor. Iar elitele privilegiate ar fi -- vezi, Doamne! -- singurele grupari sociale care detin in mod legitim(?!) cheile bunei guvernari. Asa s-a facut ca elitele birocratice ale UE au devenit un fel de gardieni fara prihana ai statului de drept, un stat de tip neocon, care le apara pe ele insele de propriii lor concetateni, de bestiile tropaitoare, de tirania majoritatii. Si fiindca asta este in mod tot mai evident calea “de DREAPTA”, sustinuta destul de sofisticat, la nivel european, de echipe utracalificate in operatiunile tactico-psihologice si-n relatiile publice, cetateanul alegator (care s-a prins sau de nu ca-i victima a propagandei) se va orienta, cu votul lui, spre STANGA -- (ca-n Franta, ca la “localele” din Ro s.a.m.d.), o stanga care ii mai alimenteaza inca iluzia ca statul providential / statul social poate fi inca tinut in viata prin felurite perfuzii! Doar ca stanga europeana e dedulcita si ea (si nu de ieri, de azi) la caviarul si limuzinele dreptei si, in afara de diferentele de discurs, nu prea mai pare a furniza politici diferite in mod esential de cele ale dreptei, interesele reprezentantilor celor doua orientari fiind, acum, mai degraba coincidente. Mai mult, cu exceptia notabila a catorva tari nordice, in restul Europei eu cred ca stanga se mai lupta azi cu dreapta doar pe campul administrarii perceptiei publice. Asta, desigur, in afara de batalia pentru accesul primar la resurse.

    In opinia mea cel putin, (si niciodata nu credeam ca ma lovi si pe mine euroscepticismul, cum nu credeam nici ca voi vota vreodata, liber consimtit, cu stanga!) les jeux sont fait, rien ne va plus! Cu toate ca unii pretind ca lor le pasa mai mult decat celorlalti, iar ceilalti sustin ca, oricum, doar ei stiu ce-i mai bine pentru toti! Exista insa si varianta “apocaliptica”, a unor mai revolte populare care ar putea “incendia” Europa si ar strica toate jocurile. Noi insa, romanii, am avea, ca mai intotdeauna, in fata aceeasi imposibila alegere: intre ciuma si holera. Si, ca mai intotdeauna, (fiindca istoria nu ne invata nimic!), vom alege raul cel mai mic, care, in timp, se va dovedi a fi fost, de fapt, raul cel mai mare!

  • Scuze pentru naduful cu care am postat mai sus, naduf reflectat de excesul de semne ale exclamarii. 🙂

  • Erata:

    cetateanul alegator (care s-a prins sau nu ca-i victima a propagandei), (in loc de “care s-a prins sau de nu…”)
    a unor MARI revolte populare care ar putea, (in loc de “mai revolte….”)

  • mihai rogobete

    Dintodeauna, strategie consacrată organizării şi guvernării celor mulţi, politica este croită tranşant, după mentalitatea acestora, dualist -- similar sau antagonic -- în stânga şi dreapta: cei guvernaţi şi cei care guvernează. Astfel satisfăcut, mentalitatea maniheică triumfă în iluzia primei victorii: lumea este ca ea, politica se face cum vrea poporul. După cortină, însă, de când este democraţia, se ştie că una e pentru democratizatori şi alta pentru democratizaţi. Şi, iarăşi, că -- întreagă -- cea pentru democratizatori se disociază în cea pentru cei îmbuibaţi şi cea pendru îndestulaţi, iar cea pentru democratizaţi, se împarte tuturor celor care-şi duc zilele şi celor săraci lipiţi. Dar, dacă-i disociată în stânga şi dreapta, lumea e justă, e bine.
    “Săraci şi cinstiţi”, “românii n-au dus decât războaie drepte, de apărare” şi vor să se alăture în Europa urmaşilor celor mai cuceritoare popoare. Cu mentalitatea de înfrânt şi de sărăntoc nici originala democraţie a democratizaţilor nu se cucereşte.

  • Shadow

    @Mihai Rogobete
    “mandria culturii” franceze in cazul “nationalismului” francez? Ma faceti sa rad.
    Care din cele doua revolutii franceze “cea vizionara”(democrata si liberala) 1789 sau cea “iacobina” si totalitara din 1793 ? Cu ce a contribuit stanga franceza si radicalii la Rezistenta? Cu “frustrarile” lui de Gaulle impartasite “singurei urechi” care-l asculta ? Si care i-a impus in schimbul sustinerii sa “taie capii rezistentei” si sa-i inlocuiasca cu “comunistii” pana atunci “colaboratori” ai fascistilor alaturi de radicali?
    Ce a ramas din cultura franceza in capul unei majoritati actuale prea obosite sa mai invete macar sa scrie corect? De citit deja e prea mult. Cu ce reprezinta aceasta “laxitate culturala” mai multe drepturi de acces la “demnităţile şi privilegiile eroismului”? Ca sunt doar nascuti pe aceleasi “plaiuri”?

    Va recomand o carte scrisa de unul din “putinii” (mai vocali) liberali francezi. Les Deux Républiques françaises a lui Philippe Nemo. E multa istorie care “nu convine” in “politicul corect” al momentului.

  • Shadow

    @Dle Rogobete

    eu zic ca va inselati, mentalitatea romanului nu este de “sarantoc” si “infrant” demonstrabila si prin modul foarte usor de a se adapta altor societati. Cati francezi (numeric, volum, etc ) ati vazut dvs, ca procent din populatie, adaptabil schimbarii societatii de bastina cu alte societati? Minor tocmai pt ca se “imbata” cu “ce a fost”, “drepturile castigate” si fac “minim” sau din ce in ce mai putin pt a se pune in faza cu timpurile “actuale” pt ei mult prea “noi”.

    Romanii macar nu au de dus pe umeri “trecutul glorios” de “mare natiune”, nu sufera cand incearca sa se “compare” cu ce au fost. Nu cauta “motive” sa explice de ce “nu mai sunt”. Directia unei asemenea mentalitati este doar “un zid” sau o “strada infundata”. In natura inadaptabilitatea se plateste prin “extinctie”.

  • @Shadow

    Totusi, cred ca nu e chiar de ignorat faptul ca, in multe cazuri, “adaptabilitatea” la noi spatii vitale a romanului -- mai mult sau mai putin “sarantoc”, mai mult sau mai putin “infrant” -- aduce al naibii de mult a deznationalizare. Am prieteni, cunostinte, rude care s-au adaptat perfect stilului de viata american, ori francez, ori italian (dupa caz, dar numai dupa ce s-au lepadat, ca de un balast stanjenitor, nu numai de traditiile romanesti, ci chiar si de buna folosinta a limbii materne.
    Bineinteles ca persoanele de fata de exclud, si asta nu-i o simpla complezenta din partea-mi, ci doar inca o ocazie de a atrage atentia asupra caracterului lor exceptional… 🙂

  • mihai rogobete

    Nu vă supăraţi, Shadow, pentru capcana întinsă:
    Cu “La Paris, toţi birjarii vorbesc franţuzeşte.”, intră în ecuaţie diferenţa dintre cultură şi civilizaţie: la Bucureşti, intelectualii sunt mitocani, pe când, în Franţa, şi analfabeţii sunt aristocraţi; noi ne bulucim să construim acum catedrale, pe când francezul nu numai că le-a zidit la vremea lor, dar îi transpar în comportament; l-o fi înfrânt Kutuzov pe Napoleon, dar n-a fundamentat şi Dreptul comercial; o fi mândru făsuiul cu ceapă şi mămăligă, dar nici cu bucătăria franţuzească nu mi-e ruşine. În caracter.

  • InimaRea

    Nici pe la poarta minţii nu-mi trece să-ncing o polemică. Nici măcar să stîrnesc oarece porniri polemice, nu-mi. Doar să vorbim puţin de naţionalism, mi-aş dori. Pe-ntrebarea “Chiar o fi dăunător?”
    Să luăm două experienţe istorice distincte, una cu şi una fără naţionalism: naţionalism-socialismul şi comunismul (să nu ne grăbim să aruncăm imediat în discuţie “naţionalism-comunismul” ceauşist -- experiment lamentabil eşuat).
    Nazismul a fost socotit de extremă-dreapta fiindcă anticomunist (poate că şi fiindcă antisemit, e de discutat). Astfel că naţionalismul -- fără “socialism”, etichetă derutantă politic dar eficace pe drumul spre putere -- a ajuns a fi asimilat şovinismului, rasismului, dictaturii, terorii. Şi asta, doar pentru că Germania lui Hitler a vrut să impună întregii Europe -- şi lumi, după aceea -- propria “filosofie naţionalistă”.
    S-a constatat -- ştiinţific, pare-se -- că naţionalismul este asociat expansiunii, probabil că plecîndu-se de la teoria “spaţiului vital”. Dar nu s-a constatat la fel că naţionalismul german (hitlerist) a călcat în picioare naţionalismul altor … naţiuni (sună ca dracu’ dar nu-mi vine a le spune “popoare”, că nu mai rimează). Logic atunci, naţionalismul ar fi trebuit să apară ca o concepţie invadatoare -- “superioritatea rasei ariene”, un motiv. Cînd nu era decît pur şi simplu imperialism drapat politic într-un mesaj fals dar puternic fiindcă susţinut de Wermacht.
    Aduce mesajul lepenist -- dacă pot spune astfel -- cu aşa ceva? Dimpotrivă, după Marine Le Pen, Franţa trebuie să-şi apere naţiunea înlăuntrul Franţei, nu în afara ei. Aşadar, expansionist nu e. Dar este exclusivist -- ceva gen “Franţa pentru francezi” (apropo, Shadow, ea zice “cetăţeni francezi”, nu francezi pur-sînge. În caz că aveţi cetăţenie franceză, n-aveţi a vă teme. Tot aşa, în caz că trăiţi pe propriile speze, nu în vreun ghetou de banlieu. Cum nu sînteţi maghrebian, sigur -- nu.)
    Despre comunism, mult mai puţin -- era internaţionalist, voia “omul sovietic” (cu variante -- “omul nou” printre. Şi era duşman declarat al naţionalismului -- ca orice imperiu dar -- cumva -- onest faţă de cel german-hitlerist). Dar fiindcă are binemeritata reputaţie de sistem totalitar, e pus pe acelaşi plan cu chiar duşmanul său declarat.
    Aşadar, eşti naţionalist -- eşti ori nazist (fascist, la rigoare) ori bolşevic. Ceea ce ar fi tot un drac fiindcă le uneşte apetenţa totalitaristă.
    N-aş avea nimic împotriva acestui maniheism intim angajat într-o armonică luptă a contrariilor. Dar să observăm că Dreapta şi Stînga sînt legitime, că doar la extreme nu-s. Acum, să nu vă supăraţi de-o biată glumă dar mîna dreaptă cîte parale ar face cu extremităţile paralizate? Ori stînga, chiar şi pentru dreptaci? Ar fi doar un braţ, nu o mînă. Atunci, admiţînd că avem Dreapta/Stînga, e musai să admitem şi că fiecare e normal să aibă extremităţi, cum şi origini (începuturi). Ca membru viu al corpului (social) Drepta/Stînga-şi poate face treaba doar fiind deplin sănătoasă, nu paralizată pe ici, pe colo. Pînă la urmă, dacă ajunge palma la putere, fără braţul de care-i pendinte nimic nu poate. Pericolul ar fi să ajungă unghia la putere -- devine gheară şi-adună sub ea negru cît cuprinde. Mais passons.
    Pe mine -- ca om de Stînga (să nu mă suspecteze cineva de apologia Dreptei ori a extremismului, că degeaba mă) altceva mă nedumereşte. În Europa (UE) suspiciunea de extremă-dreapta este aproape verdict. Aşa o trage Austria de ani buni, de cînd cu răposatul Heider (nu sînt sigur că-l chema chiar aşa. Dacă mă hărnicesc, caut un pic şi aflu dar m-oi putea -- asta-i întrebarea. Am găsit: Jorg Haider -- Heider era psiholog). Dar Europa are relaţii privilegiate cu Israel, stat religios şi naţionalist – ba şi-un pic expansionist (calambur neintenţionat). De parcă nu Europa ci Israelul stabileşte care naţionalism e bun, şi care nu.
    Sau altfel: Europa a stabilit că naţionalismul nu e bun – e pe cale să se federalizeze şi e de înţeles. Atunci, doar în UE nu e? În orice altă parte a Europei şi-a lumii e ok?
    Ca să n-o mai lungesc, că văd că nu mă pot abţine: Europa doreşte să sacrifice naţionalismul din statele membre, în folosul europenismului. Cum ar zice românul, să dea vrabia din mînă pe cioara din par. Dacă-i moartă vrabia, e de-nţeles comerţul cu cioara vie. Atunci, s-a deschis sezonul la vrăbii, proabil – să li se ia gîtu’ pe unde n-au mierlit-o (de la mierlă, sper că-nţelegeţi) încă.
    Atunci, vorba ceea -- “Mai bine-o zi vultur decît o viaţă cioară”- e clar incorectă politic. Şi nici n-are viitor.
    Atunci, să ne ciorim, oameni buni! Poate-o fi bine şi noi ‘abar n-aveam…

  • mihai rogobete

    Nu-mi socotiţi defetistă atitudinea, dna. No Name, deoarece nu socotesc o groapă de gunoi nici memoria colectivă nici pe cea individuală, ci un atanor regenerativ al spiritualităţii -- idee pe care, întrezărind-o în europenizare şi globalizare, am îmbrăţişat-o entuziast. Da, este vorba despre efectul de fecundare între culturi, asemănător celui metaforic între cuvinte. Şi numai aşa am acceptat teza formelor fără fond: ca semnificaţie fără semnificant. Dar dezamăgit sunt, pentru că beneficiază de proces, mai-deschizându-se doar culturile deschise, relativizante -- cele închise fortificându-se cu metereze şi mai înalte. Intrigat mai sunt, apoi, că inginerii adepţi ai multiculturalităţii se dovedesc inapţi multidisciplinar, ca şi poeţii faţă de ei.
    Aşa este: europenizarea şi globalizarea îi va face pe cei deştepţi şi mai deştepţi, pe cei bogaţi şi mai bogaţi -- pe ceilalţi, doar cu mila.

  • @Mihai Rogobete # 35

    De acord, dle Rogobete. Vorba peratologului national: exista limite si limitatii, interioare si exterioare, date si/sau autoimpuse. Unele sunt greu de recunoscut si de inteles, darămite de depasit, mai ales cand evoluam mai mult pe proiecte elaborate de altii…

  • mihai rogobete

    Dom’ InimăRea,
    sentimentul de apartenenţă la o formaţiune n-are conotaţie etică decât intrinsec: este bine ceea ce încheagă o colectivitate; rău, ceea ce o dezagregă. Dacă impun familiei -- unde totul este, în devălmăşie, al tuturor -- regulile echipei, maşina e a mea că fac bani cu ea, bicicleta a ta să te joci, aragazul al tău să găteşti, furculiţa, cearceaful, caloriferul…, am uzurpat cosangvinismul, (rasismul), am băgat familia-n gard. Invers, dacă-n echipa-n care am nevoie de electrician, tâmplar, sudor, croitor, contabil etc., iau nepoţi, veri, fii, unchi, mame, bunici etc. fiindcă am încredere, ca rude, că-s una cu interesele mele, dar care se pricep la de toate şi bine la nimic, m-am scos cu natul în acelaşi gard. Bine este, aşadar, să faci mulţi copii, să-i creşti în cultul predecesorilor, să le perpetuiezi rasa; rău, să-i împingi, însă, tot “rasist”, în societate, prin vărul Costică şi unchiul Mitică. Dacă-n colectivitatea de tip tribal chiar trebuie să fi rasist, în cea de tip social nu e bine, fiindcă o uzurpi tribal. Faţă de transsocialele colectivităţi europeană şi globală, rasismul e ca o centură cu dinamită în fundaţia unui zgârie-nor.

  • InimaRea

    D-le Rogobete, m-aţi pierdut la faza asta. Singura mea şansă -- în afară de a vă cere să-mi desenaţi ce-aţi fi vrut să spuneţi -- este să admit că prin rasism se înţeleg şi altele. Asta nu m-ar mira -- am văzut, la americani, că şi misoginismul e rasism. Bine, homofobia-i de la sine înţeles că-i rasism.
    Dar mă gîndesc că-ncărcînd cu atîtea conotaţii rasismul, ajungem să socotim rasism şi vrajba dintre două familii, ba chiar şi dintre doi oameni.
    Eu am rămas la bătrînescul obicei de a numi chestii diferite cu nume diferite -- colo, şovinism; dincolo, xenofobie; altundeva, idiosincrasie pînă la fobie -- poate; ba mă ismenesc a uzita de antipatie, incompatibilitate -- tot d’astea care-ar bloca un computer altminteri cît se poate de bine intenţionat.
    De-aceea am vorbit numai şi numai despre naţionalism.
    Eu zic c-ar trebui să ne potrivim termenii în care discutăm cam cum ne-am ceasurile cînd ne-am hotărî să facem ceva împreună. Fără aşa ceva, zău dacă ne mai întîlnim!

  • FetV

    @) DT

    Europa ca Europa, dar depaseste orice hermeneutica … tarisoara. Eu, unul, nu mai inteleg nimic. “Stinga” ii ofera lui DD ocazia de a face circ si de a cistiga procente bune. “Dreapta” se cearta si negociaza cu ea insasi, asta dupa ce se deghizeaza. Evz-ul preaatlantistului si ultraeuropenistului Ion Cristoiu il executa pe profesorul Marga -- un necunoscut izolationist. Numai popa cu usturoiul pare fidel lui insusi si “proiectului” de a se vedea in parlamentul natiei. Asa par lucrurile, cum or fi de fapt -- asta e alta discutie …

  • mihai rogobete

    Ca exemplu de profit al contactului cultural ar fi înţelesul inedit care ţâşneşte din juxtapunerea creştinism-mahomedanism, şi anume că, sublimând coreligionar, sechelele unităţii cosangvine tribale răzbat ca unitate ideologică, în doctrinele şi activele de partid, tot atât de intransigentă şi agresivă faţă de cei cu altă “credinţă”. Şi creştinismul este suficient de deschis, pentru a identifica şi zmulge corupţia clientelistă şi nepotistă, din rădăcini, odată cu şovinismul ideologic. Nu, nu-i vorba de moartea partidelor, ci de modernizarea democraţiei, de transsocializarea lor, de europenizare/globalizare.

  • Al lu’ Parizianu (Mara)

    Nu este nici o aluzia “ironica”, dimpotriva am o mare simpatie pentru cei care impartasesc din experienta lor pe acest blog. Dar zilele acestea citesc mai cu bagare de seama “Delirul” de Marin Preda, una dintre putinele carti pe care le-am pus in “boceluta” atunci cind am plecat din tara, alese la intimplare din biblioteca parintilor (acele clasice biblioteci de sufragerie, aranjate frumos pe colectii de edituri: Biblioteca pentru toti, Editura Univers, Cartea Romaneasca, eleganta Meridiane, etc., etc.)…
    Multiculturalismul… imi amintesc ca anul trecut lideri europeni printre care si cancelarul Germaniei tragea linie si afirma ca acest proiect bazat pe multiculturalism a esuat. Daca se doreste asimilarea este evident ca nu se poate realiza pina la a nu stiu cita generatie. Asa ca atitudinea cea mai inteleapta este sa fie luati asa cum sunt si pe cit posibil respectati. Daca aceste comunitati sunt marginalizate, stigmatizate si “hiriite” in permanenta se acumuleaza noi frustrari celor deja existente si ies lucruri mai oribile. Deja este o noua generatie de inadaptati, fii dezradacinatilor care s-au stabilit in Europa din considerente economice care neavind o identitate definita, desconsiderati uman si intelectual, social, in tara de adoptie se manifesta uneori violent. Acesti oameni trebuie ajutati sa-si gaseasca echilibrul interior, demnitatea. Si asta nu cred ca se poate face negindu-ti radacinile. Parintii si bunicii lor le transmit cu nostalgie valorile unei lumi arhaice, in care uniti in jurul familiilor numeroase viata desi modesta era previzibila: recolta de masline, uleiul, pestele, fructe, mirosul condimentelor, bucuria perpetuarii vietii prin nepoti si batrinii imbatrinind si stingindu-se in batatura inconjurati de familie. Normal ca aceasta proiectie (care pare idilica) este mai luminoasa decit realitatile unei lumi dure, competitive, alienate, unde se traieste mai mult “virtual” si pentru a-ti plati “utilitatile”. Si daca nu ai nici stima de sine, cultura, simt al umorului, demnitate, nu este greu sa te pierzi. Ginditi-va numai la un aspect, milioane de oameni au la indemina Internetul care poate sa-i lumineze, dar nu stiu sa o faca, ci din contra, aleg de acolo lucruri care-i bulverseaza si-i indobitocesc si mai rau. Eu cred ca in locul marginalizarii si stigmatizarii trebuie gasite cai de comunicare culturale mai ales. Un dram de respect reciproc daca ar fi posibil ar face minuni.

  • De-o o fi adevarat -- nu stiu, dar verosimil pare. Our millionaire shepherd & honourable member of the E.P. a spus, la un post TV, ca in spatele succsesului lui DDD la licitatia pentru Oltchim sta PD-L-ul, cel care va veni si cu banii, pentru ca ii are. Si nu numai pentru Oltchim, ci si pentru CFR Marfa, CFR Calatori si Tarom, achizitii deja anunatate de DDD si care ar urma sa fie facute tot in numele lui. Astfel, DDD va deveni in ochii boborului un salvator national (ehehei, nostalgia Frontului Salvarii!) care va creste miraculos in intentiile de vot, smulgand de la USL minimum 20 de procente! Exact ce viseaza T.B. Intrebarea fireasca, pe care a pus-o moderatoarea emisiunii tv, este: de ce nu liciteaza un PDL-ist in nume propriu? Raspunsul europarlamentarului nostru: fiindca niciun membru PDL nu are credibilitatea lui DDD, cel care a ridicat o televiziune de la zero si a mai facut-o sa si pocneasca -- bici si, in plus, un pedelist care ar scoate dintr-o data la lumina atata banet ar irita si mai mult opinia publica, oricum pornita rau contra partidei lui Traian Basescu.

    Se non e vero, e ben trovato.

  • mihai rogobete

    Aveţi dreptate, InimăRea; le punem de acord până la urmă. Ideea era că-n raza tribală etica rasisto-şovinisto-xenofobă e nu numai tolerabilă ci şi necesară. Peste, nocivă. Acum, că sunt concentricităţi cu rază variabilă, e de măsurat. Oricum, peste toate, părerea mea este că, fiecare individ şi fiecare tip de colectivitate deţin, distincte, toate vârstele educative şi etapele culturale parcurse, că un individ este un popor, iar un popor este lumea. Altfel n-am cum să-mi explic nici creativitatea, nici umanitatea: suntem creativi, pentru că la maturitate putem fi şi copii ludici şi bătrâni cumpătaţi; suntem umani, pentru că putem fi şi copiii şi bătrânii oricărei naţii.

  • Dezideriu Dudas

    No Name / DP # 42

    REF. LA -- ” Our millionaire shepherd & honourable member of the E.P. a spus, la un post TV, ca in spatele succsesului lui DDD la licitatia pentru Oltchim sta PD-L-ul, cel care va veni si cu banii, pentru ca ii are ” -- E VORBA DE GIGI BECALI SI ROMANIA TV ? MA INTERESEAZA F.MULT SUBIECTUL SI PARE A FI O IPOTEZA INTERESANTA, CUM NE SCRIA ODATA SI D-NUL DT CA DD AR FI ( “INTERESANT” )…Tinand cont si de cel ce transmite informatia si de suportul ei ( postul TV ), prin analiza relationata, se poate da o informatie suplimentara in sensul (des)cresterii in plus/sau in minus, a veridicitatii informatiei primare.

    In rest, si “DRACU” daca ar cumpara acum OLTCHIM, in afara “strategiilor” cunoscute ale privatizarilor de pana acum din economia romaneasca, nu ar mai putea sa vanda totul la fier vechi…In cadrul “strategiilor” cunoscute, nu cred ca ar mai fi imposibil sa “mai mearga o tura”…Pana la “victoria finala”…

  • @Dezideriu Dudas #44

    Exact! Ati identificat si “sursa” si postul tv.
    Acuma mi-ati starnit mie curiozitatea: in conditiile astea, in opinia dvs., “informatia” castiga sau pierde in veridicitate?

  • InimaRea

    “Jiji” (Becali) e O Momîie -- de veghe în lanul de secară, eventual. Deşi, mai apropriată referinţă literară ar fi Mări sub pustiuri (Dumitru-Radu Popescu) o povestire frumoasă fiindcă simplă şi tragică (nu ca F, Vînătoarea regală etc, parcă nişte cronici ale coşmarurilor autorului -- un soi de surrealism în care dicteul automat îşi cam face de cap).
    Ideea povestirii este că găunosul aparent inert e spectrul -- “avatarul” i-am spune azi -- viului ascuns acolo “din joacă”. Jocul fiind inevitabil tragic, şi joaca se termină rău.
    FSN lansase, în primii ani ‘990, sloganul “anticapitalist” Nu ne vindem ţara. Creierul ori creierele sale genitoare au pus la punct mecanismul de spoliere a economiei ţării, prin mai multe metode, cea a Momîilor fiind una de succes. Acelea erau nişte neica-nimeni (de preferinţă, uşor interlopi, proxeneţi, derbedei -- neapărat, fiindcă era nevoie de “dimensiunea golănească”) împinşi “la înaintare” cu dublu rol: să dosească -- în nume propriu -- ceea ce merita deranjul, din iarmarocul care devenise ţara asta; să ascundă adevăraţii “investitori” -- diabolizînd, în acelaşi timp ideea de capitalism -- pînă ce, totuşi, se crea massa critică necesară instaurării “democraţiei roiginale”. După care, adevăraţii proprietari ieşeau la lumină şi preluau controlul pe faţă.
    Dintre Momîi, puţine au rezistat timpului -- “Jiji” e una dintre ele (nu-i locul analizării “cauzelor”, iar cine nu-i cunoaşte povestea, să vadă Academia Caţavencu de-acum 6-8 ani, cred, unde-i erau expuse minunatele fapte de arme care l-au făcut miliardar, mangat, “figură emblematică” a economiei de piaţă funcţională, din Ro).
    Pe-aici, se tot vorbeşte despre păpuşari -- ăi de trag sforile celor pe care-i vedem noi ca persoane publice, şi care n-ar fi decît nişte păpuşi. Dacă e aşa (şi poate fi, e greu de combătut ideea) atunci lupta pentru putere e pentru accesul la sforile marionetelor, la “mări sub pustiuri”.
    Atunci, cine-l mînuieşte pe “Jiji”, cînd dă el pe goarnă informaţii de genul celei semnalate (timid, aş zice)de No Name/DP? El fiind genul farfara dar perfect pregătit (părerea mea) şi pentru rolul “slugă la doi stăpîni”. Cineva pro ori anti DD care, la rîndu-i, este anti ori pur şi simplu sistemic 100%?
    Pornind o discuţie despre OLTCHIM, risc să ies în decor fără cale de întoarcere (s-a tot bătut apa-n piuă, în presă, şi-i toată lumea lămurită buştean: are ori nu vreo valoare combinatul acela?) La “preţul de pornire a licitaţiei” -- de cam 1 mil de euro -- trebuia să fie buluc de oferte, ţara asta colcăind de milionari “adevăraţi”. Dar n-a fost aşa, pînă şi DD a apărut drept “exotic” -- deci vînzarea OLTCHIM trebuia să fie un fel de afacere de familie (a PSD, probabil). Mai curînd a fost un joc de poker decît o licitaţie, în care DD a supralicitat. Se zice c-ar fi mers la cacealma. În scurtă vreme trebuie să arate cărţile.
    Nu că nu s-ar găsi oameni cu bani care poată aduna 10mil. de euro. Dar problema e politică -- de guvern depinde soarta OLTCHIM şi după vînzare (cu ARPECHIM, draci-laci). Aşadar, DD -- singur ori împreună cu “investitorii” -- are asigurat feu vert pentru punerea pe picioare a combinatului? După reacţia lui Ponta, după anunţarea cîştigătorului licitaţiei, nu s-ar prea zice. Zvonul că-n spatele lui DD ar sta PDL întăreşte pesimismul.
    Oricum, şi DD -- tot Momîie. Cînd se luptă momîile-ntre ele, cine se luptă -- de fapt? Cum “Jiji” e arondat Cotrocenilor, rămîne de văzut dacă DD este al PSD ori al “altui grup de interese”.
    Cum-necum, pentru reglementarea situaţiei combinatului -- chestia cu creanţele, în primul rînd (să ne amintim “Cazul Midia”) e nevoie de nişte hotărîri de guvern dacă nu chiar de o lege -- acolo. “Acum, nu e momentul” deci soarta combinatului o vom afla abia peste 6 luni, de la noul guvern. Dar o putem afla şi mai repede dacă-şi dă obştescul sfîrşit în următoarele 3 luni. Fiindcă nu e clar cine-o să-l ţină-n viaţă pînă se limpezesc apele. Poate că tocmai cine vrea să-l vadă mort -- s-au mai văzut cazuri. În politică, se moare cînd trebuie, neapărat -- la momentul oportun. Altfel, se face mortul moroi.

  • Ardan

    @ Shadow ˝In natura inadaptabilitatea se plateste prin “extinctie”.

    Depinde la ce nivel, de individ, sub-specie, specie?
    Pana una alta, cu precizie aproape matematica, romanii se afla intr-un proces ireversibil de extinctie.Romanii ca specie.Sau, dupa unele opinii, romanii ca sub-specie (dupa dvs., n-ar avea de dus in spate povara unor caracteristici dobandite bine fixate).
    Nichita Stanescu spunea ca viata e o scurta absenta intre doua inexistente.
    In paradigma evolutionista pe care o propuneti, a fi roman ar fi o halta de tranzitie pe drumul catre una dintre speciile bine fixate.Subspecia roman ar fi o scurta absenta pe drumul de la sub-om catre uber-om, pe drumul de la animal la neamt, francez, american, englez si pentru unii rus.Dupa caz.Adaptare.
    In tot cazul, dupa toti indicii demografici, extinctia romanilor pare de-acum sigura.

  • Dezideriu Dudas

    “Sursa” nu era greu de identificat dupa datele transmise de dvs. Postul TV insa, da. Am combinat insa informatia de la dvs. cu ceea ce aflasem recent ref. la fortele din spate RTV. Banuiam asadar ca ei sunt cei care “trebuie” sa-i ofere suport de comunicare lui JIJI…Doar din datele de mai sus, va raspund : informatia castiga in veridicitate, cel putin din 2 motive :

    -- Doar al’de Jiji mai poate sa spuna ce trebuie pentru toti : pentru Vest, e cel “cu capul”…, pentru “noi”, este fix forta miraculoasa din Miorita ce ne poate salva…Pentru ca nu poate fi peste tot…, macar transmite mesajele “mioritice” ( un fel de “Miorita” pe invers, atunci cand “dacii” re-“inving” in istoria moderna “romanii”…) .

    -- RTV este in “gratiile” ( sau invers, nu conteaza ) “sistemului “…Ar fi si imposibil ca o televiziune nationala sa nu fie, de unde si zbuciumul OTV pe de-o parte dar si potentialulul enorm al lui DD de acum ( a facut tot ceea ce cei ce erau “pe linie”, nu aveau voie…), atat timp cat ” si japonezii mananca branza”, d-apai DD ( pe “vremuri”, un sef de autobaza, maistru, a fost luat la misto’ de un inginer care, ca inginer, cu greu ar fi putut fi sef de autobaza in acele vremuri… : ” Ce te faci daca vin japonezii, cu automatizarile lor ? ” Raspunsul lui : ” Da-i in p… mea de japonezi ! Ce ei nu mananca branza ? ” ) !

    A mai intervenit un argument si mai interesant : “Dusmanul” de serviciu, “Antena 3”, aseara a reluat subiectul intr-o forma relativ asemanatoare. Jiji a asteptat cuminte sfarsitul emisiunii ( la “ai lor”, la “prieteni”, face spume daca e intrerupt sau lasat sa astepte ), si a zis ca afirmatia sa ca TB l-ar fi sfatuit sa intervina la OLTCHIM doar dupa ce se consulta cu el ( ca sa nu-l pacaleasca “aia”) a fost facuta la un sprit, intr-o intalnire pasagera de cateva secunde, si nu poate fi luata in serios ca atare…Iata deci mesajul “brici”” pentru toti” : basistii spera la energiile miraculoase ale Mioritei…, antibasistii sunt “ïnformati” la gazeta lor de perete ca nu e chiar asa si ca guvernul actual respecta conditiile de privatizare impuse de FMI si altii asemenea….

    Am cititi un articol extrem de interesant al lui Dan C. Turturica despre PCC , OLTCHIM si privatizarea petrochimiei din Polonia. Nu e greu de inteles de ce Polonia e respectata iar noi suntem “circul Europei “….Am mai citit un articol si despre stadiul actual in care se afla SIDEX. Au fost 28.000 de angajati la privatizare iar acum mai sunt 9.000 si numarul se tot diminueaza, SIDEX fiind privatizarea de succes cu care se lauda toti…Aceasi “toti” spun ca e problema cu piata…Sigur ca e, dar tot la fel de sigur e ca un indian si un Tony ( Blair ) nu vor lupta niciodata mai bine decat noi pentru locurile noastre de munca…

    Asa ca D.D. ori face ceea ce n-au fost in stare nici politicienii ( partidele implicate in privatizarea economiei de pana acum ) nici pietele ( oamenii de afaceri implicati in economia Romaniei, unii cu scopul de a trai din functionarea ei, unii cu scopul de a lua doar piata intreprinderilor romanesti, piata aia de care ne plangem ca a cazut….) ori o invie pe ELODIA si se scoate…

  • Shadow

    @No Name
    Nu suntem chiar toti niste clone ale lui Raducioiu :-).
    Dezradacinarea exista si este de multe ori dureroasa. Eu nu i-as spune “desnationalizare” :-).
    Sunt oameni care s-au saturat de Romania, nu vor sa mai aibe de-a face cu ea. Considerand ca toatea esecurile “locale” s-au datorat acestei “familii” care reprezinta Romania. E modul lor de a se “adapta”. Sau mai bine zis “argumentul” dupa care se ascund adeseori.
    Eu imi bat capul destul de mult sa-mi invat baietii(am doi, 9 si 5 ani) sa vorbeasca romaneste, sa citeasca romaneste, etc. Si e bataie de cap cand 5 zile pe saptamana ei sunt cea mai mare a parte a timpului in “franceza”. Consider insa ca “diversitatea” lor ii va ajuta. Nu are cum sa le strice. Poate sunt naiv.

    @Ardan
    Da aveti dreptate romanii sunt intr-un proces de extinctie. Nu exista momentan nici o “motivare” pt romanii din tara de a avea copii. Ori perioada prea lunga de lipsuri de oportunitati aparuta imediat dupa aberatia comunista a interzierii avortului si a metodelor de contraceptie duce inevitabil la o “inadaptabilitate” a romanului fata de propria sa societate. Azi tinerii din Romania viseaza doar sa plece. Nu reusesc sa se proieteze intr-un viitor “posibil” (legat de decenta) in Societatea Mama. Adaugat la ei cele cateva milioane care au pleat si care nu-si mai pot gandi viitorul decat in alte societati chiar si in criza problema este critica. Oricate “inginerii reformiste” ai putea imagina este imposibil in realismul actual sa poti sa mai suporti cu un numar de doar 4 milioane de contribuabili cele aproape sapte milioane de pesnionari. Poti chiar taia toate cheltuielile, sa elimini statul ca simplu cost(educatie si sanatate cu saderea motivatiei si mai pregnanta pt existenti) si tot nu vei putea gasi o modalitate de echilibrare a balantei impozite versus pensii. Singura optiune pe care nu cred a romanii sunt inca pregatiti sa o ia este “importul de mana de lucru” din tari mult mai sarace decat Romania. Cum o faci insa cand si pt acestia Romania nu reprezinta decat cel mult o modalitate de tranzit spre tari mai bogate.
    Nu pronez nici pe departe “evolutia” de la “sub om” la “super om”. Consider ca lipsind istoria de propria noastra diversitate societatea “mondiala” va pierde. Nu am insa raspunsuri “nete” pt ce ar trebui sa “facem” in Romania. Si cand spun “ce facem” ma includ si pe mine aici, nu mi-am propus sa nu ma mai intorc in Romania.

  • Pingback: polimedia.us/fain()

  • Daniel StPaul

    @InimaRea (#46)
    Domnule, mi-s zdrumicat ca lanul lui Holden Caulfield (Salinger) a ajuns sa fie asociat, imagologic, la marea jijeala. Cred c-oi supravietui, de nu cumva oi sucomba.

  • Dezideriu Dudas

    Azi i-am trimis din nou un mesaj lui Bogdan Hossu – Cartel Alfa ( desi, pe langa sindicate, cunosc si liderii de la aproape toate patronatele relevante….). In ultimul mesaj catre BH incercam sa reiau initiativa lui Vasile Paraschiv cu organizarea societatii civile ( transmis pe acest blog ), e drept, intr-un context politizat. Credeam ca , pentru echilibru, „ societatea civila ” ar trebui sa-i ceara lui Crin Antonescu sa ramana in politica ( sau nu…) atat timp cat…, usor, usor…, ne-am cam prins ca politica este doar ceea ce avem impresia ca vedem din adevaratul sistem de putere romanesc. N-am reusit asta, am reusit insa sa intelegem ca nici adevaratul sistem de putere global ( la referendum, faza pe Europa…) nu e mai breaz….O surpriza totusi placuta Emil Constantinescu ( exceptand efuziunile de lider regional din a II-a sa scrisoare…)

    O sa redau maine mesajul catre Bogdan Hossu ( dintr-o ciorna, pe mobil l-am pierdut ). Esenta lui este ca „puradelul fara dinti „( DD in viziunea tribunului CVT…) musca mai tare decat toti „ latraii capitalisti „ ( manati in lupta de cei „anti-capitalisti „, care au devenit atat de „corecti” in ultimul timp, ca putem renunta la ghilimele…) la un loc….

    Ce a iesit din „muscatura puradelului „ : Citisem ieri o serie de articole din „Criticatac” legate de „bugetarea participativa” si ma izbise o formulare pe care se pare ca Vestul o cunostea de mult : „anticomunismul, folosit ca arma impotriva oricarei incercari de democratizare a statelor coloniale sau foste coloniale. „. Si mai „tare” mi s-a parut ca primul oras din lume in ale „ bugetarii participative „ este Porto Alegre din Brazilia, in care s-au constituit multe forumuri sociale globale ca replica a Forumului de la Davos….Poate nu intamplator mi-am amintit de „Trancanel Paragina”al nostru….

    Unde a „muscat” DD ? Ca si consultant de investitii, initiator al singurei Asociatii de profil ( fara activitate, dupa ce „s-a reusit” privatizarea si…. etatizarea libertatii in economie …), stiu ca ceea ce incearca sa faca DD, respectiv strangerea de mici sume de bani de la multi investitori, poate genera maretia si puterea Burselor de valori si poate da forta si putere economiilor de piata, prin aparitia si dezvoltarea unor societati comeciale foarte puternice ( infiintate sau dezvoltate prin subscriptii publice ), atat timp cat ideea de afaceri este validata de un mare capital care se strange pentru materializarea ei… Nu stiu daca DD va reusi ceva cu OLTCHIM. Nu stiu daca va avea taria necesara sa nu dea curs propunerilor populiste economic care probabil siroiesc pe langa el…Ar avea nevoie de timp si liniste sa poata evalua corect ce are de facut. Pana acum nu a fost nevoit sa se confrunte mai deloc cu realitatea. A putut sa fantasmeze la nesfarsit in orice a inceput…Nu va mai putea fi cazul cu un obiectiv asa de precis precum eficientizarea economica a OLTCHIM.

    Ce poate ramane din „muscatura” lui DD, asa stirba cum e, acolo unde de 22 de ani „latraii” nu au avut nici-un dinte….Daca ne luam dupa „ liderii-guru ai latrailor ”( nu „latra” strident ci consecvent…, ceea ce poate deruta si se pot intampla transferuri Stanga-Dreapta spectaculoase, atat timp cat esenta tine de „latrat”nu de directia lui….), avem de infruntat 2 problematici pentru declansarea unor actiuni de forta in economie, de sustinere puternica a unor intreprinderi :
    1. Managementul intreprinderii
    2. Capitalul disponibil pentru infiintare, dezvoltare…
    Intregim cele 2 problematici cu o a 3-a, dupa studiul bugetarii participative….:
    3. Consultarea ( componenta participativa ) cu populatia asupra marilor proiectede investitii in economie .
    Combinand cele 3 directii, se pot forma pe langa ministere, consilii judetene, primarii…, de ce nu, ambasade, consulate, societati publice de investitii, cu capital strict privat, care pot participa la preluarea unor obiective economice sau infiintarea altora noi. Voi continua tot maine planul, care are ca vehicol FICSE – Fondurile de Investitii cu Capital Structurant in Economie, proiectat de mai multi ani….Cum ar spune prietenii mei, „desteptii”…, precum Florin Piersic, am revenit la „castravete”….

  • InimaRea

    Daniel St Paul: Regret disconfortul zdrumicării. Mizez tot pe supravieţuire.
    Sante!

  • Dorin Tudoran

    @ TOTI
    Voi lipsi, incepand de astazi, pana miercuri, 3 octombrie. Cum mi-am propus sa nu iau cu mine un laptop in aceasta calatorie ( ca sa ma pot bucura de ea…), nu voi avea acces la comentariile dumneavoastra. Ne recitim dupa 3 octombrie. Numai bine. DT

  • Domnule, m-ai convins! Am dsiocperet site-ul dumitale din site-ul dlui Brumaru. Recunosc, am crezut ca este o legatura cu cei doi cantareti din Rep Moldova. Dar am inceput sa citesc si pana la urma am citit toate postarile (mai putin cele cu foltbalul). Iar AMR-urile m-au convins: am comandat cartea prin posta, de fapt am comandat 2 carti, a doua fiind Atunci i-am ars doua palme . Astept cu nerabdare sa le citesc, sa va citesc, stimate domn. Si voi reveni. Cu stima

  • InimaRea

    fanu, babanu tr(a)istii (cu) figuri: Elektrik pretin al cestui blog, ş’al meu -- aşadar -- ce zisei io îi mai mult ca un autodenunţ, e amară constatare: am născut şi crescut în aerul viciat intelectual al “scumpei noastre patrii, Republica etc” (aplauze, urale, sala-n picioare).
    De-un paregzamplu, la un congres d’alea, vine “Cel mai iubit etc” şi zice: Am văzut, dragi tovarăşi şi pretini, că un ţăran simpu poate vorbi mai bine ca un profesor universitar. Asta-i esenţa democraţiei, tovarăşi! (Toată Sala Palatului în picioare, fericită, exaltată. Inclusiv universitarii delegaţi acolo, care bucuroşi erau de batjocura proletară în loc s-o pomenească p’a bătrînă, a celui mai iubit, cu gingaşe urări de facu-ţi şi dregu-ţi.)
    Pentru mine, acel “moment înălţător” (apud Scînteia şi, după ea, toată presa comunistă) rămase inubliabil nu prin imbecilitatea oratorului principal, ci prin micimea intelectuală lăbărţată-n cîinesc devotament patriotic. Cum mama dracu’ să fim respectaţi ca intelectuali cînd noi înşine fericiţi pupam papucul cu care ni se da peste bot?
    Abia după ce veni libertatea, mă dumirii io: Mă, neică, aia fu rezistenţa prin cultură. Da’ vezi că pe mine nu mă duse capu’.
    Ei, rezistenţii ăia prin cultură se-nmulţiră prin butăşire, da’ ieşiră rezistenţi la cultură -- adecă, “mai perfecţi”, părerea mea…
    Drept pentru care -- da’ nu aşa oblu cum ar părea -- liberalul Becali se-ntîlneşte cu liberalul Marga, ca-n cîntec: Uşor, puiule, uşor/Nu-mi trimite-atîta dor/ Trimite mai puţinel/ Şi vino tale cu el/ De ţi s-o părea departe/ Bate calea jumătate/ Jumătate bat şi eu/ Să nu-ţ’ fie-atît de greuu…

WP Admin