≡ Menu

Întunecările dlui Andreescu – Nicolae Pleșiță și “imperativele categorice” în filozofia morală a lui Immanuel Kant (III)

Încă o turnătorie nu strică nu strică, nu?

ÎNCĂ O TURNĂTORIE NU STRICĂ, NU?

Carcaletele este altă componentă a lecției de ”psihologie” pe care mi-o administrează public dl Andreescu. Pentru a zăpăci cu totul consumatorii, ”barmanul” aruncă în acest cocteil (Molotov?) băuturi de toate felurile. Numele invocate reprezintă cazuri diferite – Nicolae Balotă, Mihnea Berindei, Mihai Botez, Nicolae Breban, Ștefan Aug. Doinaș, Mircea Iorgulescu, Adrian Marino, Mona Muscă, Vasile Vetișanu etc. Uneori există un solid numitor comun și ceva diferențe specifice între asemenea cazuri. Alteori, numitorul comun e aproape invizibil, diferențele specifice ocupând toată scena. Ce ar trebui să unească toate aceste nume ar fi nedreptățile de care sunt eu (și alții) vinovat față de toți nevinovații, fii și nepoți ai Albei ca Zăpada. Câteva precizări:

Am fost întotdeauna reticent în a acuza oameni cărora li s-au smuls Angajamente scrise de colaborare în timpul detenției. Am învățat de la N. Carandino, om cum mulți ani de pușcărie, că “Dragul meu, nu știi niciodată când se rupe fibra morală în om.” N-am petrecut ani grei în pușcărie, nu am de unde să știu dacă fibra morală s-ar fi rupt ori nu în mine, și dacă s-ar fi rupt, în ce condiții s-ar fi întâmplat tragedia. Mi se pare o indecență să pui pe același plan cazuri de acest fel, tragice, cu ipostazele pline de entuziasm ale celor care, abia ieșiți de pe băncile facultății, s-au înrolat în armata de colaboratori ai Securității fiindcă le plăcea munca la ambasadă, la Scînteia, la Scînteia tineretului, la Agerpres sau cu cele ale pofticioșilor de putere, faimă și înlesniri de toate felurile care se omorau să ajungă lectori de partid, membri în CC al UTC, apoi în CC al PCR, în Marea Adiunare Națională etc.

Punctual: nu l-am acuzat pe Adrian Marino; l-am apărat. Nu am acuzat vechi și buni prieteni ca Ion Caraion sau Ștefan Aug. Doinaș. Am deplâns felul neinspirat în care Mona Muscă și-a administrat un moment de criză, dar i-am rămas fidel ca prieten, nu m-am codit să îmi asum, public, prietenia cu ea. Când dl Liiceanu (cu ale cărui reacții dl Andreescu nejustificat le aliniază pe ale mele) a scris acel text extrem de dur, am întrebat ce cuvinte vom folosi, când vom fi confruntați cu adevărate cazuri de colaborare, dacă în cazul Monei Muscă folosim cele mai dure cuvinte care ne stau la dispoziție. Nu e nevoie ca dl Andreescu să-mi spună cine este și ce merite excepționale are Mihnea Berindei. Nu am avut, niciodată, decât cuvinte de laudă și sentimente de recunoștință pentru Mihnea. Probabil că dl Andreescu mă confundă cu unul (sau altul) dintre distinșii membrii ai Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România care îi transmitea lui Mihnea să-și dea ”demisia de onoare” din Comisie, fiindcă ar fi existat informații că a colaborat cu Securitatea. Am fost rugat să-i transmit același lucru (deși am declinat onoarea de a fi membru al Comisiei) sau ”măcar” să o rog pe Monica Lovinescu să-l convingă pe Mihnea să-și dea ”demisia de onoare”. Am refuzat, fiindcă am fost convins că Mihnea Berindei nu este vinovat. Din pagini dedicate de dl Andreescu cazului Nicolae Balotă se poate ajunge la concluzia că dl Balotă este aproape inocent, capul răutăților fiind dl N. C. Munteanu. Urmând o asemenea logică oloagă, ar trebui să acceptăm concluzia că documente cum ar fi cele care mă privesc (de exemplu, Mihai Pelin, Operațiunile Melița și Eterul, pg. 462) nu sunt opera informatorului “Someșan”, ci opera lui N. C. Munteanu, sau, și mai ”științific”, că ”Someșan” este… N. C. Munteanu. Absurdul nu mă fascinează în asemenea contexte. Carcaletele oferit de dl Andreescu celor atrași de banchetul său “factual” și ”psihologic” este de o toxicitate maximă.

Agentul de influență pentru care dl Andreescu are nevoie de un Angajament scris spre a-i recunoaște colaborarea este un alt subiect care pune la grea încercare puterea de înțelegere a cercetătorului nostru, în schimb îi trezește multă empatie. Fiindcă pomenește de niște texte ale mele pe această tristă temă – Agentul de influență – dl Andreescu ar trebui să recitească ce am scris, nu o dată: nu l-am considerat pe Agentul de influență un om semnând un Angajament de colaborare, o condică de prezență și un stat de plată la fiecare chenzină. Dimpotrivă, am scris că este o prostie să cauți asemenea dovezi, căci ele nu au existat vreodată. Fiindcă pe mine continuă să nu mă creadă, poate că dl Andreescu îl crede pe dl Teodor Meleșcanu, despre care e imposibil de spus că nu știe ce spune, căci domeniul respectiv îi este foarte bine cunoscut în secvențele lui pre și postdecembriste: “Agenții de influență sunt persoanele care nu sunt neapărat recrutate cu acte în regulă.” Ba, unii nu sunt recrutați în niciun fel. Când un Serviciu și o persoană găsesc că au interese comune, Serviciul încurajeze activitatea voluntară a persoanei și împinge persoana să se simtă importantă și să conteze pe ”empatia” Serviciului respectiv, ba chiar să o și obțină. Pentru țintele comune ale Serviciului și persoanei rezultate pot fi la fel de devastatoare ca și atunci când între un Serviciu și o persoană există un contract scris – Angajamentul. Potrivit legii croite exact spre a face foarte dificilă deconspirările colaboratorilor Securității (altfel partidele, Parlamentul și alte instituții ale statului ar trebuie să importe membri de pe alte planete), fără Angajament scris nu prea ai fost colaborator. Dl Andreescu scrie despre felul în care aș gândi eu: “faptul că Nicolae Breban a vorbit cu generalul Pleşiţă la telefon reprezintă dovada irefutabilă a conspiraţiei dintre prozator şi Securitate.” Fals. Pentru mine, problema nu este că dl Breban vorbea la telefon cu numărul 2 al Securității, deși nu cred că dl Andreescu vorbea și Domnia Sa la telefon cu Pleșiță, cum mă îndoiesc că Pleșiță l-ar fi rugat vreodată pe dl Andreescu să-i transmită “sărutări de mâini lui mama”; așa cum indică documente românești și nord-americane, mama mea nu era lăsată nici măcar să vină la mine, sub pretextul că blocul în care locuiam era în carantină din cauza unei epidemii. Problema este despre ce și cum, în ce termeni vorbeau dnii Pleșiță și Breban. Un drum spre documente i-ar prinde bine dlui Andreescu, fiindcă cei doi nu vorbeau nici despre “imperativele categorice” în filozofia lui Immanuel Kant, (cerințele pe care oricine le poate justifica extrem de greu, dar a căror neîndeplinire măcar unii o resimt ca o lipsă de onoare), nici nu își declarau acordul cvasitotal în legătură valoarea operei lui Thomas Mann sau frumusețea celei a lui Hölderlin:

“Notă T.O, transcriere a convorbirii titularului cu generalul Pleşiţă, din 18.02.1977, redactată şi semnată de lt.col. G.S. din cadrul Direcţiei 1.

Baltag, ora 14.09 CHEMAT:

Necolaboratorul: Vă salut tov. general, a fost la mine (…), azi la prânz şi am avut o discuţie (…)

Tov. Pleşiţă: Spuneai că te duci ieri.

Necolaboratorul: Nu, mi s-a umflat piciorul (…)

Tov. Pleșiță: Deci a venit el la matale(…)

Necolaboratorul: A venit, eu i-am dat ieri un telefon şi el mi-a spus că nu pot să merg la el că se găsea un miliţian la poartă.

 Tov. Pleșiță: Aiurea!… Nişte insinuări, domnule…

 (…)

 Tov. Pleșiță: Dar despre tâmpenia asta la care spuneai că te-au invitat şi pe dumneata să semnezi…

 Necolaboratorul: Da, mi-a povestit de câteva cazuri, a spus că au primit nişte oameni paşaport rapid şi că pleacă şi..

 Tov. Pleșiță: Şi că a realizat ceva!…Pentru ăia!…

 Necolaboratorul: Daa…mă rog! Aspectul ăsta m-a interesat mai puţin.

 Tov. Pleșiță: Deci, discuţia aţi axat-o pe treaba asta…

 Necolaboratorul: Da, pe problema lui şi pe rezolvarea problemei lui.

 Tov. Pleșiță: Dar ai încercat să-l temperezi.

 Necolaboratorul: Păi acum eu cred că dacă am avut discuţia asta şi dacă o să mergem săptămâna viitoare la tovarăşul secretar, eu cred că…

 (…)

 Tov. Pleșiță: Da, să vedem, că poate că (…) îl trage şi pe (…).

 Necolaboratorul: Da. Nu ştiu, nu v-am spus că tovarăşul secretar mi-a spus că şi cu problema (…) s-ar putea găsi o rezolvare.

 Tov. Pleșiță: Ei, probabil că s-a gândit la ceva. Mie nu mi-a spus. Probabil că au ei nişte proiecte, pe la “propagandă”, pe acolo. E o treabă bună, ai făcut o treabă bună!.

 Necolaboratorul: Ei, servim cultura şi ţara!

 (…)

Necolaboratorul: Pentru asta eu vă mulţumesc în special, tovarăşe general.

Tov. Pleșiță: N-aveţi de ce. Vă răspund şi eu ca dumneavoastră: servim ţara (amuzament). Caută-l neapărat pe tovarăşul Burtică, pentru că aţi făcut o treabă bună.

Necolaboratorul: Să sperăm că iese cu bine.

Tov. Pleșiță: Domnule, într-adevăr, e o chestie de surpriză dacă s-a angajat şi la un reportaj.

Necolaboratorul: Da, asta a fost şi surpriza mea.

Tov. Pleșiță: E perfect! E justificată surpriza. Eh, e un om nestatornic, îl bate vântul.”

 (…)

“Notă T.O, transcriere a convorbirii titularului cu generalul Pleşiţă din 22 februarie 1977

Necolaboratorul: Alo, vă salut tovarăşul general!

Pleșiță: Tot respectul. Ce vă face piciorul?

Necolaboratorul: Uitaţi, acum m-am întors de la partid. A durat mai bine de o oră jumătate întrevederea.

Pleșiță: Aha, e bine.

(…)

Pleșiță: Dacă ar fi fost vorba de arestaţi, în primul rând trebuia el arestat, că-i instigator.

Necolaboratorul: Da, da i s-a şi spus, că s-a plâns de anumite presiuni, i-a spus: “Nu, nu. Dacă era vorba să fii arestat, ai fi fost arestat”. I s-a spus că este spiritul conducerii de partid şi a tovarăşului Nicolae Ceauşescu să nu se ia măsuri administrative, că ideea de conducere, ştiţi?

 (…)

Necolaboratorul: Aţi auzit, ieri? N-aţi auzit. Eugen Ionescu, la “Europa Liberă”, a avut un interviu cu Monica Lovinescu, de 10 minute, să-l cereţi că este…

Pleșiță: Interesant…

Necolaboratorul: Interesant. În ce sens? Chiar şi (…) a spus că bătrânul s-a scrântit.

Pleșiță: S-a zăpăcit.

Necolaboratorul: Da. Şi-a permis să ia un ton, faţă de tovarăşul Ceauşescu, inadmisibil pentru… să discuţi aşa cu un şef de stat!

Pleșiță: Da, e un tâmpit! Da, am să-l cer, mulţumesc.

Necolaboratorul: Da, şi chiar vă spun, acum, confidenţial, chiar(…), pe stradă, mergând la partid, mi-a spus: “dom-le, este inadmisibil cum a vorbit Ionescu”. Inadmisibil.

Pleșiță: Ei, ar trebui influenţat să ia atitudine.

Necolaboratorul: Ei, n-o să ia. N-o să ia, bineînţeles. Mai ales că pe el l-a făcut mare scriitor, ceea ce, iarăşi, e fals. (…) nu-i un mare scriitor, dar, mă rog, aşa se umflă lucrurile, ştiţi. Ei cer obiectivitate şi uită-te!

(…)

Necolaboratorul: Să vă spun ceva: acum venind acasă, mama aştepta şi zice:”Bine, bine cu(…), dar cu cartea ta cum rămâne?” şi zic: “uite, mi-a spus tovarăşul Burtică că s-a rezolvat cu cartea, că a dat dispoziţie să meargă la tipar” şi mama mi-a spus acum în bucătărie “să-i mulţumeşti şi tovarăşului Pleşiţă pentru asta”.

Pleșiță: Da, spune-i sărutări de mâini lui mama.”

Mihai Botez rămâne o temă care oferă imaginației debordante a detectivului și psihologului amator Andreescu un maidan larg de desfășurare, cam de aceeași mărime cu mahalagismul și minciunile unor doamne a căror prestație numai bine nu face memoriei lui Mihai. Dimpotrivă. Am spus ce am avut de spus – în volumul ”Eu, fiul lor” –, în interviuri și discuții care au pornit de la documentele din carte. Nu l-am acuzat pe Mihai de nimic, am mărturisit că mă confruntam cu anumite neliniști de foarte mulți ani, am scris ”Acesta este singurul Mihai pe care am hotărât să-l păstrez în suflet – nici drac, nici sfânt. Doar un frate mai mare, tandru, generos, pe care mi l-am dorit întotdeauna. A-l fi avut, fie și doar pentru scurtă vreme, nu poate fi decât un motiv de mulțumiri.și am mărturisit că, în pofida documentelor găsite în dosarul meu, care mi-au sporit neliniștile, de ar fi să retrăiesc acei ani, aș lua-o de la început și m-aș “înhăita” (termenul Securităii) din nou cu Mihai. Aceasta este și astăzi poziția mea și oameni ca dl Andreescu fac rău încercând să-mi facă rău pe această temă, fiindcă pot sfârși prin a-i face foarte, foarte rău exact memoriei lui Mihai, pe care consideră că doar ei o apără. Când am menționat cândva că, la începutul anilor 90, punându-i niște întrebări, Mihai mi-a răspuns ”Monșer, orice-ar fi fost, orice va fi, vreau să știi că v-am iubit foarte mult pe tine, Cora și Alexandra, adăugam că nu mă îndoisem că Mihai ne iubea, numai că eu nu-l întrebasem dacă ne iubește sau nu. M-am oprit la secvența respectivă și nu vreuu să merg mai departe de ea, fiindcă Mihai nu mai este printre noi, ca să răspundă. Pentru mine opțiunile au fost să includ în carte toate documentele din dosar emanate de la Mihai/atribuite lui Mihai sau niciunul. Am ales să le includ pe toate, fiindcă, devenind oricum accesibile cândva, aș fi putut fi întrebat de ce le-am evitat. Nu am sugerat nimănui să-mi împărtășească neliniștile, nu pot împiedica pe nimeni (nici măcar pe îngrijitorul ediției, dl Radu Ioanid) să aibă o părere diferită de părerea mea. De aceea, îmi este greu să înghit polonicul cu borhot pe care dl Andreescu și alții ca Domnia Sa încearcă să mi-l toarne pe gât. Mitizările de doi bani nu pot face bine memoriei unui om ca Mihai Botez. Și teamă îmi este că  încercări de acest fel, iresponsabile, vor da, mai devreme sau mai târziu, roade. M-ar fi interest să aflu – la timpul respectiv – ce credea dl Andreescu despre aberații de felul: Mihai ucis la Spitalul Elias de oameni ai puterii politice care îl numise ambasador; puterea politică acuzată de asasinat o numește, în două rânduri, consul pe soția care acuzase puterea că i-a omorât soțul; un înalt ofițer CIA vine de la Washington la București să-i spună soției cine și de ce i-a omorât soțul și să ia trupul lui Mihai spre a-l înmormânta la cimitirul militar din Arlington etc. În timp ce dl Andreescu se codea să-și dea cu părerea și să apere memoria lui Mihai Botez de asemenea mistificări extrem de periculoase, eu am adresat scrisori deschise celor care trebuiau să pună capăt, printr-un răspuns scurt și limpede, acelui bâlci care numai bine nu putea face memoriei lui Mihai – aici. Am adresat aceeași scrisoare și dlor Adrian Năstase (chiar pe blogul Domniei Sale), Teodor Meleșcanu, Ion Talpeș etc., oameni care, în momentul morții lui Mihai Botez, ocupau funcții din care aveau acces la informații de felul celor menționate de văduva lui Mihai. N-am primit niciun răspuns. Ceea ce a constituit răspunsul cel mai limpede despre jena adresanților de a discuta public asemenea aberații.

Incoerența este altă caracteristică a discursului-serializat al dlui Andreescu. Câteva exemple:

i) Dl Andreescu începe prin a-i condamna pe cei care dau note foștilor disidenți, după care se lansează în stabilirea de clasamente ale disidenților, de evaluări și reevaluări etc. Cu alte cuvinte, singura autoritate care poate emite judecăți în legătură cu verticalitatea totală sau parțială ori orizontalitatea desăvârșită a unor oameni este dl Andreescu. Ipostaza aceasta de monitor de necontestat al clasei este ridicolă. Unele dintre opțiunile postdecembriste ale dlui Andreescu ar trebui ferite de ochiul public, nu oferite cu atâta generozitate – că dl Andreescu îl disprețuiește pe Octavian Paler, căruia i-l preferă pe Adrian Severin, spune multe: “Puteam apăra frenetic politica lui externă de atacul monumentului de ipocrizie care era Octavian Paler, deşi primul se afla la putere, iar celălalt părea un stîlp al opoziției.” Părea? Adică nu era cu opoziția, era cu ceilalți? Interesant.

ii) După ce mă acuză de “gîndire iacobină”, dl Andreescu mă acuză și pentru faptul că, împreună cu dl Radu Ioanid, am trecut, cu vremea, peste un conflict pe care l-am avut  – “Conlucrarea Ioanid-Tudoran are şi o dimensiune absurdă. Sociologul se află în tabăra celor care l-au acuzat pe fostul disident de antisemitism, în timp ce eu fac parte din grupul celor care l-au apărat.” Nu mai înțeleg: ce înseamnă pentru dl Andreescu “gîndire iacobină”? Ce înseamnă pentru Domnia sa “dimensiune absurdă”?

iii) Dl Andreescu reia cunoscuta teorie a românilor ca dalmațieni – nimeni nu e doar alb, nimeni – doar negru. Am ieșit din comunism tărcați, dalmațieni, teorie împinsă la extrem de un cunoscut colaborator al Securității care, după ce a negat colaborarea, când a fost dovedit a spus ceva de genul “Toți am colaborat cu Securitatea.” Apoi aflăm de la dl Andreescu că numai Domnia Sa e nepătat ”viaţa mea în comunism nu a conţinut nici măcar compromisuri minore. Nu vorbeam folosind formula ‘tovarăşe’, nu aplaudam cînd mi se cerea, nu spuneam ce se dorea”.

iv) Dacă puritatea dlui Andreescu sub Ceaușescu este singura care egalează puritatea dnei Elena Udrea sub Băsescu – azi, și sub Ponta – mâine, eu am fost și rămân plin de impurități și ezitări:

“Paşii revoltei sale urmează o evoluţie graduală spre radicalizare.” Am recunoscut, în repetate rânduri, că spre deosebire de alții (y compris dl Andreescu) eu nu mă consideram încă din pântecul mamei un Nicolae Bălcescu, iar la două minute după ce am apărut pe lume nu am urlat, asemeni altor disidenți români: “La arme, frați căuzași!”

“Însă chiar şi în luna mai a anului 1980, Tudoran mai invoca autoritatea secţiei de presă a Comitetului Central al PCR şi a lui Nicolae Ceauşescu pentru a rezolva conflictul din interiorul Uniunii Scriitorilor.” Așa este! Oportunist – cum am fost toată viața – nu am cerut KGB-ului, Mossadului, CIA-ului, celor de la MI5 și armatei nucleare a statului Burkina Faso să rezolve problemele sistemice și conflictele instituționale din România lui Ceaușescu. Mă bucur însă că a făcut-o dl Andreescu, rezolvând astfel toate problemele respective și aducând izbăvirea neamului.

“Inspectoratul Municipiului Bucureşti-Securitate îşi dă totuşi avizul, în august 1979, pentru participarea lui Tudoran, în Elveţia, la o întrunire.” Fals! Aici – ca și în alte părți – cercetătorul Andreescu trebuie să se reîntoarcă la documente. Din empatie, îi acord șansa la încă două încercări.

“Dar Tudoran i se adresează marelui tartor cu „Excelenţă“, repetat, şi nu spune un cuvînt despre crimele regimului, pe care „Excelenţa“ le patrona. Iar formularea la care se referă Ioanid: ‘îmi e greu să cred, Excelenţă, că ceea ce obţinea un scriitor şi cetăţean sovietic de la Iosif Visarionovici Stalin în timpul celei mai cumplite terori îi poate refuza domnia voastră, azi, în 1984, unui scriitor şi cetăţean român“ nu face o comparaţie între cei doi. Din contră, reprezintă un fin apel la orgoliul tiranului. Fiind o scrisoare de obţinere a paşaportului, era acceptabil să includă astfel de ingrediente.” Așa este! Și Ceaușescu s-a prins că-l lingușesc punându-l alături de Stalin, drept care m-am trezit cu haidamacii săi urlând la la mine “Ce e aia ‘Excelență’? Tovarășul Ceaușescu este Președintele României și Secretarul General al PCR. Să nu uiți asta nici dacă pleci vreodată din România!” N-am uitat.

În schimb, dl Andreescu a uitat (sau mă ocrotește?) să dea citate din eseul “Frig sau Frică? Despre condiția intelectualului român” (de a cărui traducere și publicare în Franța, pe când eu trăiam în România, s-au ocupat Marie-France Ionesco și Mihnea Berindei) în care nu doar că nu criticam sitemul; chiar îl apăram de acuzațiile că ar fi comis crime la scară națională.

Adaug încă un fapt uitat de dl Andreescu: este de notorietate publică (astăzi se pot consulta documentele respective) că, spre deosebire de mine, toți disidenții adevărați cărora le-a trecut prin cap să i se adreseze lui Nicolae Ceaușescu își începeau scrisorile fie cu ”Băi, criminal împuțit”, fie cu ”Băi, analfabet nenorocit” sau, mai ales, cu “Javră, care o să putrezești în pușcărie sau vei fi împușcat ca un câine în cetatea de scaun a Târgoviștei”, adresări care au sporit considerabil șanasa adresanților să stârnescă, fie și pentru o clipă, atenția celui căruia i se adresau. Eu, mai oportunist, îl lăudam pentru deținere de ostateci și alte gingășii asigurate de el poporului român, fapt care l-a făcut să se convingă că sunt un lingușitor care nu merita nicio atenție. Să-i amintească un diletant ca mine cercfetătorului profesionist Gabriel Andreescu că dacă Ludovic al XIV-le a considera că “Statul sunt eu!”, Ceuașescu credea că el este sistemul și, pe cale de consecință, dacă loveai în Ceaușescu, loveai în sistem și invers?

– În vreme ce dl Breban critica vehement și sistemul, și cuplul conducător, eu – cum bine arată documentele scoase la iveală de dl Andreescu, dădeam cuplului conducător dedicații emoționante pe cărți:

“Pentru aniversarea zilei de naştere a unuia din bărbaţii istoriei de aur a României, tovarăşului Nicolae Ceauşescu, Preşedintele nostru, mulţi ani de sănătate şi putere pentru binele întregii naţiuni, împreună cu omagiul adânc respectuos, de o viaţă, al lui…”;

“Preşedintelui Nicolae Ceauşescu, istoriei prezente şi viitoare pe care o poartă pe umerii săi uriaşi, umerii naţiunii, această carte ce există şi datorită Lui, Conducătorului înţelept şi tînăr. Cu recunoştinţa profundă a lui…”;

“Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, simbol şi garanţie a unei Românii comuniste, demne şi libere în Europa, rolului Său istoric şi sfînt, adîncul omagiu al autorului, care-i mulţumeşte fierbinte pentru apariţia acestei cărţi…”;

“Tovarăşei Elena Ceauşescu, neobositei Sale activităţi în slujba ştiinţei şi umanizării relaţiilor noastre socialiste, protectoare a Artelor, profundul omagiu al autorului…”

08.22

Dl Andreescu are dreptate și în anularea opiniei lui Adrian Marino despre mine:“Radu Ioanid îl invocă pe Adrian Marino, care a susţinut că Dorin Tudoran este cel mai ‘reuşit’ rezistent român din străinătate. Afirmaţia cărturarului era absolut contextuală. Ioanid îi oferă însă poetului locul unu pe podium, deşi Tudoran nu avea nevoie de el.” Corect – era contextuală. Care era contextul? Corect – nu aveam nevoie de acel loc unu pe podium. Liber și nesilit de nimeni, îl ofer oricui dorește să-l onoreze. Free of charge!

În sfârșit, dacă există o afirmație atât de adevărată și strălucită, încât îl invidiez de moarte pe autorul ei – dl Andreescu – aceea este următoarea: ”Cînd un cercetător a fost dovedit că manipulează date, el trebuie scos din lista celor care mai pot fi citaţi.”

Sublim!

Îl scot pe dl Andreescu din lista celor care mai pot fi citiți și citați. Dar asta începând abia cu poimâine, fiindcă mâine trebuie să ne luăm la revedere așa cum se cuvine.

dt_signature2-e1270748737227[1]

  • InimaRea

    Pur și simplu, mă amărăște
    lectura asta. Dar ce să fac? E inevitabilă, ca un leac rău la gust dar necesar.

    Mă amărăște fiindcă-i transparentă suferința celui care scrie. Îmi zic c-ar fi
    nedrept ca-n partea cealaltă -- la destinatar -- să fie indiferență, rece
    evaluare a argumentelor potrivite pentru susținerea tezei de bază. Care-a’ mai
    fi și-aceea, că nu mi-e clar cum a calculat dl Andreescu că, amestecînd atîtea
    și-n așa fel, avea să iasă ceva convingător.

    Deja-i fac un serviciu dlui Andreescu, socotind că a produs întregul ciclu de
    reevaluri -- dacă le pot spune astfel -- pentru oameni cu pretenția de a citi
    texte coerente, măcar, dacă valoarea lor de adevăr stă sub semnul pledoariei
    pro domo.

    Văd că-i dezavantaj faptul că nu-l cunosc personal pe dl Andreescu. N-ar trebui
    să fie fiindcă, de pildă, nici pe dl Tudoran nu l-am întîlnit în carne și oase,
    doar în scris. (Adevărat, l-am întîlnit cîndva, la Luceafărul, dar numai eu țin
    minte -- normal, eram într-un mic grup studențesc care-și încerca norocul pe-acolo.)

    În intervențiile mele din Obs c., mi-am permis să-l suspectez -- citeț -- pe dl
    Andreescu de diletantism. N-am nevoie să mă tragă cineva de mînecă, mi-e și-așa greu cu mine însumi, cînd mă-ntreb ”Pe ce te bazezi?” Adică, omul ăsta e
    autoritate în domeniu, clădită pe reputația de dîrzenie în relația cu
    ”Sistemul”, și confirmată de mulți alții, în urma exgezei aplicate arhivelor
    Securității.

    Da dar sînt note -- nu informative însă aducînd oarece informație -- că dl
    Andreescu n-are cunoștință de unele practici ale ”aparatului de partid și de
    stat”. Bunăoară, că nu știe că nici un text adresat personal lui Ceaușescu -- de
    orice fel (memoriu, felicitare, telegramă de mulțumire ori mesaj din partea
    cine știe cărei adunări populare) -- nu ajungea la Ceaușescu personal. I se
    prezentau sinteze, în care erau menționate unele din (în nici un caz, toate).
    Rarisim -- presupun -- ar fi fost curios să vadă textul întreg. La cît de ocupat
    era, e de înțeles. Și mai de-nțeles e dacă ne amintim ce fel de text îi era
    accesibil -- de genul celor la care trudea ore-ntregi, la cîte o tribună, pentru
    a le duce lectura la bun sfîrșit.

    Așa se face că memoriul -- de pildă -- era cu formă fixă, stabilită de armata de
    pițifelnici mișunînd prin cancelariile lui Ceaușescu (a CC, a președinției).
    Dacă nu era-ntocmit ”ca la carte”, autorul putea fi sigur că se ostenea degeaba
    -- și-asta, în cazul tot rarisim că vreun funcționar de pe-acolo ar fi
    catadicisit să mimeze primirea și înregistrarea memoriului. Oricum erau filtre
    berechet pînă ce și semnalarea unui memoriu să ajungă pe lista scurtă de pe
    biroul lui Ceaușescu. ”Autocenzura” funcționa la cel mai înalt nivel, pentru
    liniștea marealui conducător -- mai ales, pentru liniștea pițifelnicilor care
    ”își asumau răspunderea”. Zburau de nu se vedeau dacă veneau cu prostii. Nici
    nu-ncerc a-mi imagina cum trăiau oamenii aceia -- nu că i-aș compătimi; ce
    instinct infailibil să fi avut pentru a rezista în mașinăria aia pusă pe
    terciuit minți altminteri educate -- pînă la un anumit nivel de competență,
    desigur (nu-i am în vedere pe membrii CPEx).

    Pun mereu atmosfera aceea -- doar bănuită -- în relație cu o-ntîmplare trăită:
    eram la un meci pe Republicii, cu un fel de coleg de-al meu, frate al lui
    Gheorghe Pană (Nea Fănică-i ziceam). Um omuleț la locul lui dar care s-a
    trezit, odată ajunși la Tribuna I, să zică ”Hai tovule, să stăm în loja
    oficială!” Am stat cît a durat meciul din deschidere, pe urmă au venit unii
    disperați să-i explice tovului că ”era protocol special” și trebuia să ne mutăm
    de-acolo. Eu am dat să plec -- îmi făcusem damblaua -- dar pas de poți pleca!
    Holul de sub tribună era interzis accesului, se aștepta sosirea ”protocolului
    special” (primarul general de atunci, chiar tov Gheorghe Pană!) Era unul
    desfigurat de frica să nu cumva să calce vreun neavenit prin spațiul sacru.
    M-am oltenit și m-am dat la el: Băi nea, mă piș pe mine, lasă-mă să trec!” A
    luat o hotărîre eroică -- m-a lăsat să trec dar m-a avertizat că-napoi nu mai
    aveam voie.

    Și era vorba de ”doar” primarul Bucureștilor, care tremura-n fața Tovarășului,
    cum toți tremurau -- c-asta era atmosfera tovărășească în care lucra,
    științific, Partidul. Una în care adresarea ”Excelență” era inacceptabilă, din partea ”unui supus”.

    Și-atunci, cum să-i reproșezi lui Dorin Tudoran forma în care a-naintat memorial către Ceaușescu? Mai ales dacă știi că era vital, pentru petent, ca trimiterea acelui memoriu să ajungă la cunoștința tartorului? Cum altfel decît ori din ignoranță, ori din rea-voință? Oricum să fi fost, tot neprofesionalism – sub forma ”fals, intelectual” – se vădește a fi fost.

  • Dezideriu Dudas

    Nu retinusem ca “inhaitalea” era atat de “distinsa”…

    O buna tema de discutie pentru viitor poate fi si aceea pe care ati decelat-o dvs. la aparitia cartii “Eu, fiul lor”….respectiv, faptul ca Mihai Botez a sperat tot timpul ca poate reforma sistemul…Dealtfel, “disidenta solitara” cred ca va ramane in istoria institutionalismului romanesc, nu doar la capitolul directia raului extrem, fara speranta, ci si la germenii demararii retarghetarii energiilor sociale pe directia binelului…

    Un alt solitar extrem, mai timpuriu…, mi-a confirmat ca vrea sa va intalneasca cand veti reveni in Romania, la propunerea pe care i-am facut-o l De ce ? Intuiam ca va ganditi la acea “caramida”…, desi scriati odata ca trebuie noi sa construim acea masa critica…Intr-adevar, noi.

  • Dezideriu Dudas

    RECTIIFICARE

    1. Mai apropiat in timp si NU “mai timpuriu”….

    2. Inhaiteala si NU ” inhaitalea”…
    PS 2. Acum se inhaiteaza in “grupuri de interese”…Noroc cu “oamenii de bine”…

  • Dan Neumann

    E multa vanitate de ambele parti in acest schimb de replici. Domnul Andreescu ataca prin interpretare rau-voitoare, dvs. ii replicati tot prin atacuri la persoana. Nu vreau sa decupez fragmente din text. E trist ca doi romani anti-sistem nu pot cadea de acord doar pe ceea ce ii leaga, nu si pe amorul propriu ce ii desparte.

  • Probabil — sau mai mult decat probabil — vanitatea nu lipseste din acest schimb de replici.

    Disputele de acest fel sunt mereu pandite de reprosuri -- daca scrii si nu dai nume, esti acuzat de generalitati, ti se cere sa dai exemple, nume. Daca folosesti nume, multe lucruri par atacuri la persoana; unele sunt, altele -- nu.

    În sfârșit, unde îmi este greu să cad de accord cu cineva — fie că este vorba de un prieten sau de un neprieten, de un om anti-sistem ori de unul cxare este parte a sistemului etc. — sunt evidentele. Nu pot fi complezent, cand evidențele sunt foarte pregnante, deseori chiar irefutabile.

    Daca vom continua sa fugim de ce ne spun evidențele, doar fiindcă nu ne place ce spun ele, nu cred că vom ajunge la răspunsurile pe care, de altfel, toți pretindem că dorim să le aflăm. Sunt, cum scriam într-un text de acum câteva luni, pentru nuanțe, pentru scrutarea fiecărei nuanțe, dar cu condiția ca de dragul nuanțelor să abandonăm culoarea primară.

  • nuku kaduku

    dom tudorane,

    bine barim c’a scapat de saracie (d. anreescu, zic), ceea ce nu’i putzin lucru!

    altzii au platit un pretz mult mai mare pentru asta.

    altfel, vedetzi ca cititorii mai neatentzi chiar vor ramine cu ideea ca d-voastra sintetzi autorul dedicatziilor alora 😀

  • Mircea G.

    Iar formularea la care se referă Ioanid: ‘îmi e greu să cred, Excelenţă, că ceea ce obţinea un scriitor şi cetăţean sovietic de la Iosif Visarionovici Stalin în timpul celei mai cumplite terori îi poate refuza domnia voastră, azi, în 1984, unui scriitor şi cetăţean român“ nu face o comparaţie între cei doi. Din contră, reprezintă un fin apel la orgoliul tiranului.”

    Asta e mult prea gogonată. Rar am văzut așa ceva. Avem în text o comparație pe care o poate identifica și arăta cu degetul pînă și un elev de școală generală, și G. A. zice că nu e comparație. Ca Groucho Marx cînd l-a găsit nevasta cu alta în patul conjugal: “Who are you going to believe, me or your own eyes?”.

    Fiindcă gogonata asta nu poate să aibă alt public țintă decît tineretul, că doar n-o să-mi spună el mie ce am trăit eu atunci și acolo, încerc să împrăștii puțin din fumul ăsta toxic.

    Cine nu a trăit teroarea comunistă din România nu știe de cîtă autocenzură aveai nevoie în relațiile cu “ierarhii” partidului și ai statului. De la Ceaușescu la ultimul secretar de partid sau șef de intreprindere erau toți niște brute necioplite, niste umanoizi semianalfabeți, primitivi, rudimentari și violenți. Dacă nu aveai încotro și trebuia să te adresezi în scris mafiei comuniste, apoi trebuia să fii atent la fiecare expresie și cuvînt pe care le foloseai. Multora li s-a atras atenția, cu voce tunătoare și cu fulgere în priviri, că în jalbele lor a fost identificată cîte o expresie care… “se poate INTERPRETA, tovarășe!”. Iar ăsta era un lucru grav, periculos și putea să aibă urmări. Au fost destui, din păcate neștiuți azi, care au fost arestați, torturați, internați la balamuc și “tratați” pentru cîte o scrisoare trimisă lui Ceaușescu.

    Lui Ceaușescu nu puteai să i te adresezi decît cu “Tovarășe”, “Stimate tovarășe”, “Mult stimate tovarășe” (formula recomandată), “Mult stimate și iubite tovarășe”. Orice alte inovații sau abateri de la aceste forme fixe le erau permise, după o atentă evaluare a tuturor implicațiilor și interpretărilor posibile, doar poeților de curte și activiștilor de la Scînteia.

    Să sugerezi AZI că puteai să i te adresezi ATUNCI lui Ceaușescu cu “Excelenţă” -- fără ca termenul să fie imediat catalogat ca insultă de gravitate extremă, iar autorul luat de guler sau de gît de trepădușii care îi filtrau corespondența -- e incalificabil. E o minciună destinată celor născuți între timp. “Excelenţă” nu e departe de “Domnule”, iar domnii, se știa, erau toți la pușcărie. Prin urmare, în contextul respectiv, termenul chiar asta era: o insultă gravă.

    Mai departe: nu se poate să fi trăit anii aceia și să pretinzi AZI că mergea să îl flatezi pe Ceaușescu comparîndu-l cu Stalin. Însăși comparația dintre “timpul celei mai cumplite terori” din URSS și Epoca de Aur ar fi fost insultătoare în ochii lui Ceaușescu. E ca și cum i-ai zice cuiva “Băi, uite, tipul ăla de colo e mai prost decît tine!”. Ori “Casa ăluia e mai jegoasă decît a ta.”. Așa se face “un fin apel la orgoliul” cuiva?

    Nu pot să nu le amintesc celor pe care vrea G. A. să-i manipuleze că Stalin fusese scos PESTE NOAPTE(!) din toate cărțile, statuile lui trimise la topit, străzile cu numele lui rebotezate etc. Pînă și cuvîntul Stalin devenise tabu. In-ter-zis. Scos/șters din istorie ca și cum nu ar fi existat. Chiar și simpla menționare a numelui Stalin intr-un text de ziar județean implica riscuri. Nimeni nu îndrăznea, nimeni nu se mai complica cu așa ceva.

    Trebuia să fii nebun sau disperat ca să i te adresezi lui Ceaușescu astfel. Îți puneai pur și simplu pielea în băț.

    Păi, îngheța lumea de frig în case, stătea românul cu orele la cozi pentru o pîine și nu mișca unul în front. Darmite să îi scrie dementului scrisori comparîndu-l cu Stalin pentru ca, în felul ăsta -- după cum vrea să pretindă G. A. ca mergeau treburile atunci -- să-i gîdile orgoliul și să obțină una-alta de la el. Puteai să dai de dracu chiar și pentru o plîngere benignă (și neatent scrisă) la sindicate.

    O ultimă lămurire tot pentru tineret: cum au ajuns românii un popor terorizat și cum de s-a ajuns la formele extreme de autocenzură?

    După ce în perioada 23 august 1944-1964 comunistii au arestat, torturat cu sălbăticie, asasinat, jefuit, tîlharit literalmente ca în codru, transformînd România într-un iad, în anii de după 1964 deja nu mai era nevoie de prea multă violență fizică pentru că poporul, terorizat și traumatizat psihic vreme de două decenii, învățase de frică. Aproape la fel cum copiii bătuți fără nici un motiv încă de foarte mici de părinți idioți “pentru că vor să scoată oameni din ei” -- dar bătuți temeinic, românește, ca să țină minte -, vor trăi toată viața cu frica în sîn, timizi, chinuiți, reținuți, timorați, prudenți, lipsiți de încredere în ei și fără stimă de sine, practic neavînd nici o șansă să devină vreodată adulți responsabili și independenți, un popor terorizat și călcat în picioare două decenii devine cîrpă.

    P.S.
    Cei care au ieșit în stradă împotriva lui Ceaușescu în 1989 erau tineri din generația celor care știau prea puține despre teroarea din anii 44-64. De aici curajul lor.

WP Admin