S-a spus că există trei feluri de oameni: cei care fac lucrurile să se întâmple, cei care asistă la lucruri cum se întâmplă şi cei care se întreabă ce s-a întâmplat. Când este vorba de consolidarea spiritului cetăţenesc, nu se poate conta pe cei din ultimele două categorii. Doar cei ce aparţin primei categorii reuşesc să se ridice de la condiţia de locuitor – simplu număr într-un recensământ – la statutul de cetăţean.

Pentru mulţi, „democraţia participativă” pare un pleonasm. Ei consideră că democraţia implică, în mod automat, participarea. Eroare. Diferenţele între o democraţie participativă şi una pasivă, reluctantă, sunt substanţiale. În ultimă analiză, fibra democraţiei este determinată exact de calitatea participării.

Participarea separă. De aceea, dacă priveşti o hartă a lumii într-un mod neconvenţional, în loc de munţi, ape şi deşerturi, poţi observa ţări de cetăţeni şi ţări de simpli locuitori. Mai există o categorie specială, numită de engleza britanică denizen. Potrivit dicţionarelor, el este „un locuitor, un rezident sau un obişnuit – o persoană care frecventează un anume loc” sau un „străin cu drept la rezidenţă şi cu anumite drepturi cetăţeneşti”. Limpede – participarea se structurează pe mai multe niveluri.

Privarea de drepturi datorată unui slab context democratic și autoprivarea de drepturi prin dezinteresul de a fi un cetăţean responsabil sunt cauzele principale pentru ceea ce se înţelege prin democratură – „înlocuitor” de democraţie sau dictablanda – un soi de dictatură mai blândă.

Ce să mai spunem despre o dictatură autentică? Să ne gândim doar la coşmarul de a fi numit cetăţean în timpuri total nedemocratice. De la „Cetăţene Danton!” la ”Cetăţene  Robespierre!”, de la „Cetăţene Tukacevschi!” la „Cetăţene Buharin!” ori de la „Cetăţene Pătrăşcanu!” la „Cetăţene Răceanu!” a fi numit cetăţean nu înseamnă nimic altceva decât pedeapsa capitală. De aceea, există puţine eforturi mai nobile decât restaurarea noţiunii de cetăţean.

Pentru a determina calitatea unei democraţii nu trebuie “să fii cineva”. Celebrul judecător american Louis D. Brendeis are dreptate: „Funcţia politică cea mai importantă este aceea de  simplu cetăţean”. A nu lua în serios această funcţie poate conduce la dezastru şi la cea mai gravă dintre demisiile morale cu putinţă. Nu e întâmplător că tocmai Václav Havel scrie: „Tragedia omului modern nu este că el ştie din ce în ce mai puţin despre rostul vieţii sale dar că asta îl deranjează din ce în ce mai puţin”.

Desen & Copyright 2012 - DION

Există drepturi şi răspunderi pe care le poți transfera prin procură. Există însă şi cele ce nu pot fi trecute în seama altcuiva, în nici un chip. Nu poţi urâ sau iubi prin procură. Tot aşa, nu poți să transferi, prin procură, exercitarea unor anumite răspunderi cetăţeneşti.

Ideea că îţi îndeplineşti obligaţiile de cetăţean doar pentru că în ziua alegerilor votezi este falimentară. Abia după ce ai investit încredere în cei aleşi trebuie să-ţi exerciţi obligaţiile de cetăţean. Alesul trebuie să simtă, în fiecare clipă, că nu există fără voinţa celui ce l-a ales. Din nefericire, în sânul popoarelor de locuitori, lucrurile stau exact invers.

Să ieşi la vot o dată la patru ani, iar între două alegeri să te mulţumeşti să constaţi că lucrurile merg prost înseamnă că eşti, de fapt, parte a problemei şi, în nici un chip, parte a soluţiei. A te rezuma să tuni şi să fulgeri împotriva celor pe care i-ai ales iar acum nu dau doi bani pe tine este la fel de util ca şi bătutul ţintelor în apă.

Pervertirea raportului ales-alegător nu se datorează doar lipsei de obraz a celui dintâi, ci şi lipsei de răspundere a celui de-al doilea. Scrupule firave în ograda alesului şi grămezi de indiferenţă în ograda alegătorului – iată reţeta unui mariaj cetăţenesc devastator. Ca să nu mai pomenesc de preacuvioasa Opoziţie, care, odată devenită Putere, se dovedeşte o patroană de bordel politic la fel de hrăpăreaţă ca şi cea dinaintea ei.

Despre secolul al XXI-lea s-au spus tot felul de vorbe mari. Una, repetată ad nauseam, este cea a lui Malraux potrivit căruia acest veac va fi unul religios sau nu va fi deloc. Gândindu-mă la fanatismul produs în numele unei religii ori a alteia, mai degrabă cred că, dacă dorim să vedem o lume ceva mai echitabilă, un pic mai fericită şi mai puţin zgâlţâită de conflicte apocaliptice, paradigma acestui veac trebuie să fie Cetăţeanul.

(Cotidianul, 13 iunie, 2002)

Share on Facebook

Am primit un mesaj din partea dlui Claudiu Crăciun. Îmi îngădui (fără să mai aștept acordul Domniei sale) să postez mesajul și aici, în afara forumului de discuții de sub textul meu Am ascultat un român normal, fiindcă m-aș bucura să fie citit de cât mai multă lume.

Dl Vlad Stoicescu i-a adresat dlui Crăciun o Scrisoare deschisă pe recent-lansata platformă de comentarii și opinii România de la Zero. Iată aici link-ul spre textul dlui Stoicescu. Dincolo de o nuanță sau alta cu care sunt ori nu de acord, Scrisoarea aduce în discuție un subiect important. L-aș numi vecinătăți care ucid. Știu despre ce vorbesc, căci port eu însumi o cicatrice sau două…

Textul dlui Stoicescu ar trebui să reamintească fiecăruia dintre noi câte capcane se află în calea celor ce nu se mulțumesc cu un status quo și cât de adevărat este că, deseori, “percepția e mai puternică decât realitatea”.

În sfârșit, o întrebare legată de cele semnalate de dl Stoicescu: după întoarcerea de la Bruxelles, a fost invitat dl Crăciun și la vreo emisiune la TVR?

Stimate domnule Tudoran,

Va multumesc pentru articolul Dvs. Le multumesc si celor care au intervenit pe forum.In primul rand pentru ca au ales sa nu fie indiferenti si ca si-au articulat opinia si au facut-o publica.

Am citit articolul cu bucurie. Si nu pentru ca ati apreciat discursul meu si normalitatea gesturilor ci pentru ca am simtit ca ati avut o reactie la randul Dvs. sincera. Lucrurile importante se spun in cuvinte simple. Daca le spunem si cu sinceritate ne facem noua si celorlalti un imens serviciu.

Cititorii Dvs. au inteles mesajul chiar daca nu au fost de acord cu el. Aceasta intelegere descopera ceva mai profund insa. In zilele trecute am fost acuzat ca sunt “‘omul USL” sau al cuiva. Un fel de hate-speech previzibil. Cei care impart lumea in doua tabere, in buni sau rai sau prieteni sau dusmani, nu au capacitatea sa observe nuantele, masurile si poate chiar inconsistentele. Au aversiune la diferenta si pluralism. Se simt inconfortabil cand apar voci care nu se integreaza acestei lumi simplificate si conflictuale. In al doilea rand, cei care se indoiesc de capacitatea unui om implicat de a fi liber si autonom, au la randul lor o problema. Daca pentru dansii oamenii nu sunt autonomi ei insisi nu pot fi autonomi. Tradeaza faptul ca ved oamenii exclusiv ca agenti ai unei vointe si persoane superioare.

Piata este un exercitiu de solidaritate. Dar mai este si o imensa provocare pentru societatea romaneasca. Piata este o oglinda, chiar daca sunt 200 de oameni inghetati in ea. Reactia societatii romanesti este insa cea importanta.
Si am observat aceste doua reactii, una maniheista si alta care suspenda autonomia individuala. Atat de profunda este problema societatii romanesti. Am ajuns sa tratam cu frica si neincredere orice stimul, orice mesaj, orice gest. Observam un om daca este trimis, provocat sau controlat de cineva si daca se integreaza in grupul dusmanilor sau al prietenilor.

Dar a mai existat o reactie. Una relevanta si care este de natura sa ne dea speranta. Reactia oamenilor “normali”. A celor care vor nuante si mai presus de asta, sinceritate. Reactia celor care decid sa fie ei insisi sinceri. Nu e deajuns insa. Avem nevoie de asumare si de gesturi. Iesit in Piata sau format un ONG. Discutat cu prietenii sau o plangere administrativa. Reactiile la discurs mi-au aratat ca suntem mai multi decat credem. Am lasat insa spatiul public si media, triburilor partizane, entertainerilor vulgari si cetatenilor-consumisti.

Piata va da sau nu jos Guvernul. Nu stiu. Eu personal mi-as dori insa ca Piata sa distruga aceasta lume rece a neincrederii in ceilalti. Un prieten din Piata intervievat de un reporter a raspuns ca am trait 20 de ani in frig. “‘Frig social”‘
Are dreptate.

Desi in Piata sunt -15 grade acolo este de fapt cald.

Cu simpatie,
Claudiu Craciun

Share on Facebook

Eram copil şi extrem de mândru când bunica îmi dădeau o mână de aluat să o ajut. Îl întindeam cu făcăleţulul pe masă, apoi, cu diverse forme de metal, săpam în aluat forma prăjiturelelor ce urmau să ia drumul cuptorului: steluţe, inimioare, ouă, iepuraşi, cerbi, brazi, săniuţe – în funcţie de sărbătoarea pentru care ne pregăteam.

Uneori, turteam, rotunjeam sau alungeam acele tipare pentru a da prăjiturelelor o formă mai fistichie. Bunică trăgea cu coada ochiului la mine şi, din când în când, mă întreba ”Ce faci tu acolo?” ”O steluţă?” ”E frumoasă, dar nu e o steluţă”, spunea bunica. ”Uite, asta-i o steluţă”, şi-mi dădea o formă nouă. Aveam şi o înţelegere: prăjiturelele pe care le produceam cu formele retuşate de mine erau doar pentru consumul meu. “Ţi le păstrezi, le iei la tine în cameră. Nu le amesteci cu cele pentru musafiri.”

Fireşte, aluatul era mereu pregătit de bunica. După o vreme, am fost iniţiat şi în prepararea lui. Abia atunci am priceput că a face prăjiturele nu e o glumă. Cu alte cuvinte, descoperisem că treaba implica o responsabilitate serioasă. Multă vreme am păstrat în nişte cutii de carton câteva dintre acele  forme şi nişte cornete de hârtie din care mama turna bezelele ei fără pereche. De făcut prăjiturile m-am lăsat, de timpuriu, fiindcă mai descoperisem ceva pe lângă responsabilitate: lipsa mea de îndemânare.

Citesc noutăţile dimineţii. Ecranul monitorului (împărţit în casete ce adăpostesc editoriale, ştiri, contra-editoriale, cronici, reportaje, dezvăluiri senzaţionale sau doar lovite de senzaţionalism, mă amuz dând peste caricaturi de bună calitate etc.) îmi aminteşte cumva de masa din bucătăria bunicii. În astfel de momente, încerc să privesc dincolo de textele citite şi să ghicesc dacă autorii sunt şi cei care au frământat aluatul ori este vorba doar de nişte oameni care se pricep să toarne ceva aluat într-o anumită formă ce li s-a pus la îndemână.

Desen & Copyright 2012 - Alex. DIMITROV

Cum numărul de ”template”-uri a devenit enorm, am senzaţia că prea mulţi dintre cei care se consideră azi formatori de opinie sunt, de fapt, fumători de opinie. De s-ar mulţumi să-şi fumeze de unii singuri adicţiunea la minciună şi “ierburile” pe care le prepară, n-ar fi decât o problemă personală. Oferind şi altora produsele ”ingeniozităţii” lor, oamenii aceştia intră în altă categorie.

Uneori, ei şi admiratorii care-i urmeză necondiţionat îmi par aflaţi într-o transă din care nu mai pot ieşi, fiindcă au uitat atât de unde şi de ce au plecat la drum, cât şi locul unde-şi propuseseră să ajungă. Fumează opinii încontinuu, se-nvârtesc ameţiţi în loc şi privesc fascinaţi la rotocoalele ce se ridică spre cer, fără să bănuiască vreo clipă că e vorba chiar de fumul ce le iese pe nas şi pe urechi. De atât fum, devine din ce în ce mai greu să deosebim formatorii de fumătorii de opinie.

Ne chinuim să elaborăm analize dintre cele mai sofisticate pentru a distinge diferenţa între bine şi rău, între acceptabil şi inacceptabil, între autentic şi impostură, când, de foarte multe ori, totul ţine de ce fel de bunică ai avut; sau încă ai.  

*

P.S. Iată o declaraţie stupefiantă prin care conducătorul unei instituţii publice regretă că este obligat să respecte legea?!?

“Alexandru Lăzescu, Preşedinte-Director General al TVR, declară: “Mă delimitez de această hotărâre pe care, iată, legea mă obligă să o pun în aplicare. E vorba de o presiune juridică, nu de «cedarea la presiuni politice». Consider că este o practică periculoasă ca un consiliu de administraţie, indiferent de culoarea lui politică, să forţeze în această manieră schimbarea unor persoane care fac parte din structura de management editorial al televiziunii publice”.

Atunci când ajungem să regretăm că trebuie să respectăm legea, numai într-o lumină bună nu ne punem. Să fim serioşi: evident că îndepărtarea dnei Rodica Culcer din TVR este şi rezultatul unor presiuni politice. Dar tot politică a fost şi aducerea Domniei sale în televiziunea publică. Nu trebuia să se ajungă aici, nu era nevoie de tot acest circ în care  au fost amestecate ”vârsta de pensionare”,  ”cumulul pensie-salariu”  şi jungla  luptei politice.

Doamna Culcer trebuia concediată de foarte multă vreme; din momentul în care a renunţat la deontologia profesională şi a început să se comporte (asemeni unor “bravi” precursori, începând cu neuitatul Cornelius Roşiianu) ca un lobbyst al unei grupări politice. A confunda blogul personal cu televiziunea publică este inacceptabil. Ce este dezgustător în cazul unei televiziuni private este ilegal în cazul unei televiziuni publice. Sau ar trebui să devină astfel.

Share on Facebook

Numele său este Claudiu Crăciun şi s-a adresat Parlamentului European de la Bruxelles. Într-un discurs mai scurt de 8 minute, ţinut într-o engleză aproape impecabilă, acest tânăr a arătat Europei că România poate avea mâine un chip cu totul altul decât masca schimonosită, disperată ori cinică a zilei de azi.

 Vorbitorul s-a adresat atât puterii politice din România, cât şi Opoziţiei, răpind celei din urmă iluziile că ajunsă la putere îşi va putea face de cap, nepenalizată de cetăţeanul de rând, dacă nu va fi cu nimic mai performantă decât Puterea de astăzi. Da, a spus clar Claudiu Crăciun, guvernul de azi trebuie să plece, pentru că a dovedit a nu avea habar ce înseamnă un dialog, dar schimbarea în România nu va însemna doar înlocuirea celor ce deţin azi puterea. Va însemna o schimbare de paradigmă, o modificare a felului cum se face politică pentru şi în numele cetăţenilor.

]www.youtube.com/watch?v=vjX9nljXGgU

Claudiu Crăciun a avut un discurs coerent, cu mesaj precis, l-a rostit pe un ton politicos dar lipsit de orice fel de menajamente: nu este vorba doar de România; este vorba de întreaga Europă de Est, de Noua Europă. Actuala clasă politică din zonă este depăşită şi va părăsi scena, oricât de mult s-ar crampona de putere şi de arsenalul ei de represiune.

În acest moment, nevoia de schimbare autentică este mai mare decât apetitul pentru represiune. S-a atins, probabil, acea masă critică de care este nevoie pentru apariţia unei primăveri politice.

Dezideologizat şi cald, aruncând în derizoriu trogloditismul politicienilor şi ifosele consilierilor care bat câmpii şi aruncă în ochii oamenilor revoltaţi citate din Kierkegaard, Kolakowsky, Geller ori Raymond Aron, pentru a-şi apăra patronii politici, discursul lui Claudiu Crăciun a fost, cu adevărat, o fereastră deschisă spre înnoire. “Aţi inventat un nou mod de adresare în Parlamentul European”, i-a spus moderatorul sesiunii.

Căutaţi secvenţe video cu discursurile europarlamentarilor români la Bruxelles şi comparaţi-le cu discursul lui Claudiu Crăciun. Indiferent de opţiunile noastre politice, ar trebui să fie limpede că analfabetismul, nepotismul, isteria, foamea de căpătuială şi cinismul pe care electoratul român le-a trimis în Parlamentul Europei reprezintă unul din cele mai mari eşecuri ale Româniaei post-decembriste. Românii au nevoie să retragă de la Bruxelles România de ieri şi să trimită acolo România de mâine.

Pentru ca tranziţia de la iresponsabilitate la responsabilitate, de la fărădelege la lege şi de la inechitate la echitate să se producă nesângeros, oamenii politici au nevoie să înţeleagă exact ce spune Claudiu Crăciun când li se adresează repetat “Dear politicians, do you hear me?”

Momentele în care “politicienii ascultă şi cetăţenii vorbesc” nu trebuie considerate drept revoltă ci parte a unui dialog ce asigură vieţii o normalitate de care este nevoie ca de aer.

De peste două decenii, cei mai în vârstă le cer celor mai tineri să asculte la ei. Tinerii au ascultat şi nu s-au ales cu aproape nimic demn de reţinut. A venit vremea ca oamenii ce au ratat toate modelele de redresare a României să asculte mai atent la cei tineri. Asta dacă vor ca mâine aceşti tineri să-şi mai aducă aminte de ei fără furie şi deplin dispreţ. 

Nu ştiu cum va arăta viitorul lui Claudiu Crăciun, ştiu însă că prin acest discurs şi-a asumat responsabilităţi enorme: a transmis Europei că România poate şi va  fi una cu mult mai bună decât România despre care s-a dus să vorbească la Bruxelles, iar celor ce vor să facă politică în România le-a transmis că politica nu mai poate fi făcută ca până acum.

P.S. Pentru cei care nu cunosc limba engleză, iată traducerea discursului lui Claudiu Crăciun. Sursă: Jurnalul Naţional

Acesta este un mesaj mai degrabă pentru politicieni decât pentru cetăţeni. Nu sunt aici nici în calitate de lider, nici ca reprezentant, nu există această «funcţie» în piaţa publică. Mă aflu aici ca «povestitor», şi vă aduc câteva poveşti scurte din Piaţa Universităţii. Chiar dacă sunt aici cu voi, inima mea este alături de oamenii din Piaţă, acasă. Unii dintre ei protestează de două săptămâni la rând la minus 15 grade Celsius. Aici, în piaţa publică, este locul în care se află conştiinţa democratică a României. Aşadar, alăturaţi-vă pentru a-i aplauda împreună pe oamenii care au restaurant democraţia în România. Sunt timpuri dificile, în care o ţară nu are încredere în politicienii ei, dar are încredere în cetăţenii ei. Însă ar trebui să aibă încredere în ambele entităţi. Acesta este cel mai important mesaj din Piaţa Universităţii: «Vrem să avem încredere în politicieni/ vrem să avem încredere în democraţie/ vrem să avem încredere în instituţiile publice. Dar nu faceţi să ne fie atât de greu».

Am fost martor la un mic miracol în Piaţa Universităţii: oamenii au venit împreună, de la studenţi, activişti, pensionari şi până la oameni care lucrează în companii/corporaţii şi au salarii foarte bune. Toţi au venit împreună şi au scandat împreună. Nu este atât de simplu să spui: «Nu vrem ca Guvernul actual să plece». Bineînţeles că vrem ca Guvernul actual să plece; aceasta este o schimbare imediată şi necesară. Dar totodată avem nevoie de schimbări mai profunde. Nu vrem să-i schimbăm pe deţinătorii puterii actuale şi să ne trezim în anul următor în aceeaşi situaţie.

Aşadar, dragi politicieni de la guvernare sau din opoziţie, vă rog, ascultaţi, pentru schimbare: să preţuim acest moment în care politicienii ascultă, iar cetăţenii vorbesc. Dragi politicieni de la guvernare, dialogul nu înseamnă să trimiteţi trupe de ordine care să bată oamenii. Acesta nu este dialog. Aceasta nu este democraţie. Aceasta nu este o situaţie de care să vă aparaţi. Acesta este un lucru de care să vă fie ruşine, vouă şi oamenilor care au hotărât să se întâmple asta. Partide de opoziţie, nu este uşor, poate vă bucuraţi că oamenii au ieşit în stradă, dar poate anul următor vor fi din nou acolo în stradă dacă veţi câştiga alegerile. Vă rog, ascultaţi! Ascultaţi-i! Am fost într-adevăr martor la un mic miracol. Oamenii din toate categoriile au venit împreună şi au găsit ceva care i-a unit, au găsit solidaritate. Nevoia de schimbare, de a avea o voce, i-a adus împreună. Să nu oprim asta!

Să vă dau un exemplu legat de suporterii galeriilor de fotbal (ei sunt huliganii, aşa au fost prezentaţi de mass-media). Am descoperit că sunt oameni absolut normali, tineri, cu studii. Am descoperit şi activişti civici şi ecologişti care, dupa ce au stat zile de-a rândul în Piaţă, au început să susţină celelalte grupuri (suporterii susţinându-i pe activişti, pensionarii pe studenţi, şi invers). Toate vocile (şi acest lucru este un excelent exemplu pentru ce s-a întâmplat în Piaţă), toţi oamenii, chiar dacă nu au auzit despre Roşia Montana Gold Corporation, bazată pe cianură şi corupţie, după zile de protest, au început laolaltă să strige că nu vor asta. «Vrem cianură pentru dictatură», scandau ei.

Şi acesta nu este decât începutul, pentru că, probabil, Europa de Est are nevoie de o primavară democratică. După 20 de ani, oamenii nu au încredere în democraţie. Nimeni, sau aproape nimeni, nu vrea să o apere. Poate că după 20 de ani avem nevoie de o primăvară democratică. Şi aceasta va veni! Va veni dacă ei continuă să ignore oamenii, aşa cum s-a întâmplat în Spania, Israel, în SUA. Oamenii din Europa de Est se uită la Bucureşti. Avem prieteni în Serbia, Bulgaria, Ungaria care spun că trebuie să facem împreună un lucru ca acesta. Spun că avem nevoie de schimbare. Aşadar, nu vreau să spun prea multe în continuare. Însă spun asta: timp de două săptămâni la rând sunt acolo, în piaţa publică, alături de oameni pe care nu-i ştiam înainte, chiar şi alături de oameni care nu au case şi trăiesc în stradă. Ei au venit cu toţii acolo şi au protestat alături de noi. Am rămas fără voce de mai multe ori, dar am câştigat în schimb speranţa din noi.
Vă mulţumesc!”

Share on Facebook

“În ceea ce mă priveşte, sunt de meserie comandant de navă şi n-am ratat niciodată destinaţia. Nu o s-o ratez nici acum cu România. Vă mulţumesc!”

Traian Băsescu, 25 ianuarie 2012

TITANIC

- Francesco De Gregori -

La prima classe costa mille lire,
la seconda cento, la terza dolore e spavento.
E puzza di sudore dal boccaporto
e odore di mare morto.
Sior Capitano mi stia a sentire,
ho belle e pronte le mille lire,
in prima classe voglio viaggiare
su questo splendido mare.

Ci sta mia figlia che ha quindici anni ed a Parigi ha comprato un cappello,
se ci invitasse al suo tavolo a cena come sarebbe bello.
E con l’orchestra che ci accompagna con questi nuovi ritmi americani,
saluteremo la Gran Bretagna col bicchiere tra le mani
e con il ghiaccio dentro al bicchiere faremo un brindisi tintinnante
a questo viaggio davvero mondiale, a questa luna gigante.

Ma chi l’ha detto che in terza classe,
che in terza classe si viaggia male,
questa cuccetta sembra un letto a due piazze,
ci si sta meglio che in ospedale.
A noi cafoni ci hanno sempre chiamato
ma qui ci trattano da signori,
che quando piove si può star dentro
ma col bel tempo veniamo fuori.

www.youtube.com/watch?v=vcOEYq8jG08

fdg&ld

Su questo mare nero come il petrolio ad ammirare questa luna metallo
e quando suonano le sirene ci sembra quasi che canti il gallo.
Ci sembra quasi che il ghiaccio che abbiamo nel cuore piano piano
si vada a squagliare in mezzo al fumo di questo vapore di questa vacanza in alto mare.
E gira gira gira gira l’elica e gira gira che piove e nevica,
per noi ragazzi di terza classe che per non morire si va in America.

E il marconista sulla sua torre,
le lunghe dita celesti nell’aria,
riceveva messaggi d’auguri
per questa crociera straordinaria.
E trasmetteva saluti e speranze
in quasi tutte le lingue del mondo,
comunicava tra Vienna e Chicago
in poco meno di un secondo.

E la ragazza di prima classe, innamorata del proprio cappello,
quando la sera lo vide ballare lo trovò subito molto bello.
Forse per via di quegli occhi di ghiaccio così difficili da evitare,
pensò “Magari con un pò di coraggio, prima dell’arrivo mi farò baciare”.
E com’è bella la vita stasera, tra l’amore che tira e un padre che predica,
per noi ragazze di terza classe che per non sposarci si va in America,
per noi ragazze di terza classe che per non sposarci si va in America.

*

“Am citit cu mare atenție ceea ce a spus președintele Traian Băsescu la conferința de presă./…/ Discursul a fost limpede, coerent și la obiect. Mesajul său principal, cum îmi spunea un bun prieten, este în direcția: Nu vă fie frică! Nu vă temeți! Aveți încredere în statul de drept!”

Vladimir Tismăneanu, 26 ianuarie 2012

Share on Facebook

GENERALE

(Francesco De Gregori)

Generale, dietro la collina
ci sta la notte crucca e assassina,
e in mezzo al prato c’è una contadina,
curva sul tramonto sembra una bambina,
di cinquant’anni e di cinque figli,
venuti al mondo come conigli,
partiti al mondo come soldati
e non ancora tornati.

www.youtube.com/watch?v=vLRFD7Z8e8M

 Generale, dietro la stazione
lo vedi il treno che portava al sole,
non fa più fermate neanche per pisciare,
si va dritti a casa senza più pensare,
che la guerra è bella anche se fa male,
che torneremo ancora a cantare
e a farci fare l’amore, l’amore delle infermiere.

Generale, la guerra è finita,
il nemico è scappato, è vinto, è battuto,
dietro la collina non c’è più nessuno,
solo aghi di pino e silenzio e funghi
buoni da mangiare, buoni da seccare,
da farci il sugo quando è Natale,
quando i bambini piangono
e a dormire non ci vogliono andare.

www.youtube.com/watch?v=c_FDG69-oYY

Generale, queste cinque stelle,
queste cinque lacrime sulla mia pelle
che senso hanno dentro al rumore di questo treno,
che è mezzo vuoto e mezzo pieno
e va veloce verso il ritorno,
tra due minuti è quasi giorno,
è quasi casa, è quasi amore.

Share on Facebook

Prin fereastra biroului meu, privesc zilnic la unul dintre cele două cartiere generale ale mişcării Occupy DC, cel din  părculeţul McPherson, aflat la două străzi de Casa Albă - biroul şi reşedinţa preşedintelui american. Câteodată, chiar mă amestec printre protestatari, stau de vorbă cu ei şi încerc să înţeleg ce vor. Uşor nu este, dar e foarte instructiv. În funcţie de grupul cu care stai de vorbă, răspunsurile sunt diferite, începând chiar cu cel la întrebarea Cine sunteţi?

Împotriva cui şi de ce protestaţi? Şi la această întrebare, răspunsurile sunt multiple:

În afară de DC, ce vreţi să mai ocupaţi?

Ce îi cereţi preşedintelui Obama? Printre multe altele:

Ce le solicitaţi forţelor de ordine? Printre altele:

La ce visaţi? Printre altele:

Dar visul dumneavoastră care este? Simplu:

Dacă suntem de vârste diferite şi am venit aici din motive diferite, putem, totuşi, să stăm de vorbă liniştite? Binenţeles!

Avem şi nişte reguli? Avem!

  Sunt poliţiştii duşmanii noştri? NU! Citiţi punctul #5

Care este platforma minimală a revendicărilor dumneavoastră? Iat-o:

Sunteţi furioşi? Uneori, da!

Alteori, nu!

Veţi fi şi mâine aici? Binenţeles!

A foto-consemnat pentru dvs, azi, luni, 30 ianuarie, 2012,

Share on Facebook

Dintre cele şaizeci şi trei de clauze incluse în Magna Carta Libertatum doar trei mai au astăzi putere de lege, dar în această troikă de supravieţuitoare se află şi aceea care îmi pare a fi chintesenţa morală şi juridică a documentului ce devenea, la 15 iunie 1215, soluţia unei crize politice majore din Anglia medievală. Este clauza cu numărul 40:

“Nulli vendemus, nulli negabimus aut differemus rectum aut justiciam.”//“To no one will we sell, to no one we will deny or delay, right or justice.”

Acceptând să semneze acest document şi făcând astfel un contract cu baronii, un rege abuziv, cunoscut şi ca Ioan-fără-de-Ţară, întemeia, fără să-şi dorească, ceva mai mult decât o ţară. Nu a fost nevoie decât să se respingă verbelor a vinde, a refuza şi a amâna dreptul de a-şi face înainte cu totul de cap, pentru a se aşterne temelia instituţiei devenite şi recunoscute apoi drept statul de drept – The Rule of Law.

A fost John Plantagenetul un rege slab? Da.

Au fost baronii nişte altruişti, gata să apere drepturile individuale ale tuturor sau doar hotărâţi să-şi vadă propriile interese puse la adăpost de abuzurile regelui? Puţin mai contează astăzi. Nu conteză foarte mult nici opinia istoricului care propunea ca traducerea titlului din latină în engleză să nu fie The Great Chart of Liberties, ci The Long List of Privileges. Fireşte, “privilegiile nobilimii pe spinarea statului”, cum reaminteşte Winston S. Churchill în a sa A History of The English-Speaking People.

Ce contează este că în contractul între rege şi baroni a fost îngăduită şi sămânţa drepturilor individuale. A încolţit şi s-a dovedit un soi de miraculoasă ”iarbă a fiarelor”: a dinamitat (nu dintr-o dată, ci peste timp) instituţia abuzului absolut. Restul a urmat. Nu ”de la sine”, nu ”în chip absolut”, dar a venit.

Deseori, vorba ”unde dai şi unde crapă” propune mai mult adevăr decât acoperă teorii sau cercetări ştiinţifice dintre cele mai sofisticate.

În şcoală, Istoria este o materie de studiu. În viaţă, este o materie vie. Şi viul îşi croieşte drum după legi ce scapă, cel puţin pentru o vreme, ştiinţei. Să însemne asta că istoria trebuie făcută la întâmplare, lăsată la voia întâmplărilor fericite? Nicidecum. Înseamnă doar că, atunci când masa critică necesară unei schimbări de paradigmă începe să câştige contur, şansa trebuie jucată până la capăt.

Şi Ioan-fără-de-Ţară şi baronii şi-au jucat şansa supravieţuirii la timp. Unul cu o inteligenţă de care nu fusese bănuit de ceilalţi. Ceilalţi – în forţă. O forţă îndârjită, pe care regele a provocat-o fără intenţie. Dar de câştigat, nu au câştigat doar ei, ci şi cei neluaţi prea serios în calcul.

Anul trecut, am privit fascinat  copia cea mai bine conservată a Marii Carte a Libertăţiilor: cea de la catedrala din Salisbury. Şi n-am găsit nici un răspuns mai potrivit gândurilor ce mă încercau decât spiritul şi litera contractului ce a creat un istoric punct de plecare:

“Nimănui nu-i vom vinde, nimănui nu-i vom refuza sau amâna (un) drept sau dreptatea.”

Share on Facebook

Luat cu alte treburi, ieri  am uitat  că era ziua de naştere a lui Nicolae Ceauşescu. Sper să-mi fie iertată scăparea şi, în semn de căinţă, vă ofer două blitzuri.

N-am fost printre cei care să fi crezut povestea reluată azi – în egală măsură – de dobitoci ”naţionalişti” şi manipulatori nostalgici, după care, bietul Ceauşescu, a murit pe degeaba, fiindcă, de-ar fi ştiut el adevărul despre cât de prost mergeau lucrurile în ţară, le-ar fi reparat imediat. Dar, vedeţi, boieri dumneavoastră, Vodă era minţit şi izolat de popor, de către sfetnici lacomi şi fără suflet.

În schimb, m-a interesat relatarea unui om aflat cândva ”în cercul din jurul Tovarăşului”, perimetru din graţiile căruia a căzut într-o zi, când, imprudent, credea că se află în vacanţă. O reproduc, poate va fi de folos cuiva. Aşadar:

Fiu de ţăran, făcând mult tapaj de legăturile lui permanente cu palma ţării, Ceauşescu află că ţăranii sunt din ce în ce mai nemulţumiţi. O altă colectivizare în forţă este exclusă. Întreabă: ”Care-i buba, tovarăşi? De ce sunt nemulţumiţi ţăranii noştri?”

I se răspunde cu teamă, în reprize, incoerent. Până la urmă,  Ceauşescu simte despre ce este vorba: ”Pământul de casă… N-au destul pământ să-şi ridice case. .. N-au cum să-şi facă o gospodărie pe lângă ea… N-au loc pentru acareturi...”

Tovarăşii dau aprobator din cap. Sunt fericiţi – “Uite ce repede a înţeles Tovarăşu’ “

Ceauşescu îi pune la treabă; le spune ce şi cât de repede trebuie dat ţăranilor; proiectul de lege trece ca vântul prin Marea Adunare Naţională; noua lege este anunţată cu surle şi fanfare. După câteva zile, Ceauşescu primeşte tot felul de rapoarte din care se înţelege că ţăranii nu sunt deloc mai fericiţi. Că, dimpotrivă, sunt mai nemulţumiţi decât înainte. Că există zone unde “se coace ceva.”

Nu mai pricepe nimic. Devine din ce în ce mai nervos; e sincer întristat – cum să-i facă tocmai lui ţăranii aşa ceva? A vrut să-i ajute, le-a dat ţăranilor lui dragi mai mult pământ pentru un loc de casă şi acareturile din jurul ei decât puteau visa ei, şi ei tot nemulţumiţi sunt? O fi mâna ruşilor?

Camarila tace, se uită cu ochii în pământ, îngrozită de momentul în care Ceauşescu va izbucni într-o criză de mare furie. Se uită unii la alţii şi nici unul nu are curaj să-i explice Tovarăşului că  100 m²  de pământ nu înseamnă 100 m x100 m, ci 10 x 10.

Citind ieri transcrierea adresării Preşedintelui către români, n-am avut nici o îndoială că dl Traian Băsescu era sincer, atunci când afirma că ştie care sunt greutăţile pe care le înfruntă oamenii. Şi, evident, spre deosebire de Nicolae Ceauşescu, Traian Băsescu ştie excat cât înseamnă 100 m². Mă întreb, însă, n-a venit vremea ca Preşedintele să explice şi cohortelor de tehnocraţi, analişti, cvartetelor de coarde şi strategilor de toate felurile ce compun camarila sa care este diferenţa între 10 x 10 şi 100 x 100?

1 m³

Sub un alt preşedinte, scandalurile legate de averile cumulate cu viteza sunetului de anumiţi “intreprinzători” au dat în clocot. Un rechin mare, dar mare de tot, a fost ameninţat, dacă e de închipui aşa ceva, cu …Justiţia! Preşedintele însuşi, sub presiunea dezvăluirilor zilnice, a declarat că, deşi el nu se amestecă în actul de Justiţie, dacă acuzaţiile despre care se vorbeşte se vor dovedi adevărate, Justiţia îşi va urma cursul.

Rechinul cel mare, căruia i s-a fluturat ameninţarea cu Justiţia prin parbrizul Mercedesului 600 blindat, a cerut o audienţă la Preşedinte. A obţinut-o. Cei doi s-au întreţinut o vreme cordial, apoi marele rechin l-a întrebat pe Preşedinte dacă e adevărat că a dat declaraţia aceea, cu Justiţia care îşi va urma cursul. Preşedintele i-a confirmat că o dăduse. “Atunci”, a continuat marele rechin, “cu metrul ăla cub de dolari, toate hârtii de-o sută,  pe care l-am dat oamenilor dvs. în campania electorală, cum rămâne? Cine mi-l dă înapoi?” .

“Care metru cub? Are cineva dovezi pentru aşa ceva? Există chitanţe, bonuri de primire, recipise? Există aşa ceva?”

“Există. Eu am tot ce-mi trebuie, dumneavoastră – nu.

Este şi motivul pentru care, chiar nu se face să scoţi în stradă, pe gerul ăsta, Reforma Morală şi Lupta Împotriva Corupţiei. Lăsaţi acolo doar viermii, pegra, ciumpalacii, neaveniţii şi mahalau; să fiarbă în sosul lor!

La ce oră e avionul de Costa Brava?

Share on Facebook

S-a spus (nu, nu era Kierkegaard) că nici măcar apele unui ocean nu pot  spăla o picătură de sânge intelectual nevinovat. Întorcând mânuşa pe dos, ne-am putea întreba dacă, la rândul ei, o picătură de sânge intelectual vinovat poate infecta apele unui ocean.

Citiţi textul de aici şi găsiţi singuri un răspuns. Începutul sună aşa: ”Am citit cu mare atenţie ceea ce a spus preşedintele Traian Băsescu la conferinţa de presă. Cred că a fost un discurs demn şi cinstit care a indicat liniile de forţă ale continuării programului de reforme instituţionale, juridice şi morale.”  La începutul altui paragraf, autorul scrie: ”Discursul a fost limpede, coerent şi la obiect.”

Nu am nici o îndoială că analistul de mai sus a citit cu mare atenţie cele spuse de  preşedintele Băsescu, numai că, fie a făcut-o din poziţie de drepţi, fie în/din genunchi.

Până ne dumirim în legătură cu ineditul ”unghi al abordării” spuselor prezidenţiale atât de limpezi, coerente şi la obiect, de le-a scăpat mai tuturor ciumpalacilor, viermilor de mahala şi pegrelor de tot felul care au comentat aceeaşi adresare către români, reproduc mai jos un text, care, deşi nu are nimic de-a face cu cele de mai sus, mi-a revenit în minte în aceste zile.

Linguşica

Multilateral adaptată, lingușica este și de apă  – azi și de uscat – ieri. Și de câmp – mâine și de pădure -poimâine.  Și de dimineață – alaltăieri și de seară – răsalaltăieri.  Și de parc – când e vremea frumoasă și de seră  – când vremea e ciufută. Și independentă  - pe înserat și preponderentă  – cu noaptea-n cap.

De aceea, lingușica este întotdeauna în proximitatea Locului: și când e apa la putere și când puterea basculează spre uscat. Și când este câmpul la putere și când puterea o ia spre pădure. Și când la putere tronează  dimineața și când puterea se prelinge spre seară. Și când vine parcul la putere și când puterea revine serei. Și când se poartă independența și când  la modă este preponderența.

Lingușica este și floare – când se bat filantropii cu flori la Șosea și copac – când e nevoie de ceva în care să se suie scroafa. Și algă – atunci când Locul comandă “Seafood!” și tufă – când Locul ordonă  ’telectuali, pe loc repaus! 

Ce rămâne cu totul contraindicat este să cauți lingușica de șira spinării. De o faci, dai peste ceva ce seamănă cu plastelina, dar miroase urât, foarte urât și a cu totul altceva.

Și este exact a ce miroase.

(19 iulie 2009)

Share on Facebook