Share on Facebook

Liviu Antonesei a publicat recent două cărți – una de poezie, alta de proză – care trebuie neapărat citite. Nu le recomand cu foarte mare căldură  doar pentru că autorul lor îmi este prieten, o fac pentru că este vorba despre două volume de maturitate ale unui autor de primă mână.

Editura Herg Benet

14.

Doar diferenţa dintre fierbinte şi răcoros

Separă peştera zeului de văgăuna din septentrion –

Ştiu asta, am călătorit, m-am scufundat în amîndouă.

Una rămîne mereu rece, cealaltă fierbinte,

Indiferente la temperatura din jur.

În peştera din Lassithi, am pătruns de fiecare dată,

Pe cumplită caniculă – briză nu este, vîntul bate

În flăcări fără sincope.

Odată, ca într-un cinematograf îngheţat şi pustiu,

Cealaltă m-a vindecat de hipotermia sufletului.

(Un interviu realizat de Andra Rotaru: http://bit.ly/JuwDgC)

***

Editura Polirom

(Un interviu realizat de Anda Rotaru: http://bit.ly/KdxrI5)

Felicitări, Liviu Antonesei!

Share on Facebook

Copertă & Copyright 2012 – ION BARBU

Un cititor îmi semnalează că în toate volumele mele de poezii există și una bucată poem care nu îmi aparține. Iat-o:

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

Spre deosebire de ministrul Educației, dl. Ioan Mang, eu știu cine și de când tot bagă plagiatul ăsta în cărțile mele. E vorba de un bagabond pe nume Eminovici, care, sanchi!, semnează M. Eminescu și continuă să-mi facă porcăria asta încă din decembrie 1883.

Acest terchea-berchea se dă redactor la Timpul, oficina Partidului Conservator. Dacă mogulul ăla de Dan Voiculescu nu ia măsuri, iau eu. Și eu când iau, iau cu toptanul.

P.S. La întrebarea privind posibilitatea unei reînvieri luminoase, de tip Pasărea Phoenix, răspunsul meu pentru dl. Mang este: “N-aș crede.”

Dar, recunosc, nu le știu nici eu pe toate, așa că se poate adresa prietenului meu Mircea Vintilă.

Share on Facebook

Le plac vorbele mari, dar, după ce le rostesc, se reped să le golească imediat de conținut. Nu de alta, dar să facă loc altor vorbe mari, că din vorbe mici e greu să-ți construiești un viitor politic, palat lângă București, vilișoară la mare, vilă la munte, relații pe axa Washington – Băicoi, bașca să-ți înregistrezi niște partide-alternativă ca să contracarezi cu ele emanciparea copilelor din flori ale Albei ca Zăpadă.

Nu se terminase bine o busculadă parlamentară și cuvântul magic a fost “Coabitare”. Cum am depins mai mereu de modele franceze, ni s-a dat și “modelul paradigmatic”: Fronçois Mitterrand – Jacques Chirac. Numai că în România, actorii se numesc François Ghițescu și Jacques Ghițulescu. Vizita la București a celuilalt Jacques – Attali – poate fi foarte interesantă, dar nu va vindeca boli locale.

Șeful statului și Ministrul de Externe reprezintă pârghia fundamentală a diplomației. Chiar dacă nu se iubesc, cei doi trebuie să-și vorbească. Firește, nu de mamă – “Ba, pa’ mă-tii!”. În public, trebuie să-și strângă mâinile. Binențeles, nu cu ușa. Nu inviți un om la tine, ca să-i da un cap în gură, când intră pe ușă, și un picior în fund, când pleacă.

Înțeleg mâhnirea dlui Traian Băsescu de a-l fi văzut pe profesorul Andrei Marga făcând o paralelă între unele decizii ale președintelui  și inițiative ale lui Benito Mussolini. Rămâne antologică însă și invitația nu tocmai discretă adresată profesorului Marga de un importator-exportator transoceanic de democrație, aflat la adăpostul Președiniției. Dacă nu era fericit cu situația României sub guvernare PD-Listă, spunea transoceanicul pro-prezidențial, dl Marga n-avea decât să se sinucidă – îi oferea  și bibliografie potrivită.

Desen & Copyright 2012 - ION BARBU

Deși fostul șef al diplomației românești, dl Teodor Baconschi, a fost felicitat chiar de domnișoara EBA pentru “succesuri” strălucite, dl Marga are de desțelenit multe zone înțelenite de predecesorul său. Cum va putea să o facă, din moment ce președintele nu vrea să-l vadă, greu de înțeles. Să nu uităm că numirea ambasadorilor și, implicit, rechemarea lor, sunt prerogative ale Președintelui. Aici, șeful diplomației are mâinile legate

Consulii  (mai cu seamă cei Generali, chiar dacă unii nu sunt decât colonei ) sunt numiți, dacă nu mă înșel, de către premier. Daca așa stau lucrurile, dl Ponta va avea mult de lucru aici, fiindcă rechemarea unor clovni ratați, vânzători de rațe sau degustători de vinuri înșurubați în “diplomație” cam este o prioritate.

În sfârșit, știm ce se întâmplă (sau ce ar trebui să se întâmple) cu un înalt demnitar de stat, dacă se dovedește că a fost informator al Securității. Nu știm însă ce se va întâmpla (sau ce ar trebui să se întâmple) cu un om care a lansat o acuzație calomniosă.

Deci: dacă se dovedește că dl Andrei Marga a fost ce a insinuat dl Sebastian Lăzăroiu, dl Marga trebuie destituit cât mai rapid. Dacă se dovedește că dl Lăzăroiu a mințit, cu Domnia sa cum devin lucrurile?

Tocmai în răspunsul la asemenea întrebări se află o altă întrebare. Cea în legătură cu trăinicia sau șubrezenia statului de drept românesc. Stați liniștiți, după “Moartea domnului Lăzărescu”, nimeni, nici chiar dl Cristi Puiu, nu mai are chef să filmeze “Moartea (politică) a domnului Lăzăroiu”. Au și românii nemuritorii lor, nu?

Probabil că dl Lăzăroiu va fi re-promovat, pentru că știa lucruri pe care nu le știau nici Președintele, nici SRI, nici SIE, nici CNSAS. Chiar, de unde le știe pe toate dl Lăzăroiu? Mai că-ți vine să zici: “Al dracu’, domn’ Lăzăroiu ăsta!”

Cum a încercat să se-ndrepte un pic din șale, coabitarea a trosnit din toate încheieturile, dovedindu-se defectă.

Păcat!

Share on Facebook

Natural, căderea Cabinetului Ungureanu continuă să fie resimțită în chip diferit: PD-Liștii și suporterii lor sunt din în ce ce mai frustrați;  adversarii politici ai partidului condus de dl Emil Boc și suporterii lor jubilează; oamenii săraci în patimi politice dar bogați în necazuri se întreabă cine, când și cum va putea  oferi României o cale spre liniște socială și prosperitate.

Manifestarea frustrărilor cunoaște forme apoplectice: în interval de numai câteva zile, Speedy Gonzales ne-a asigurat că venirea Opoziției la guvernare va conduce și la mexicanizare, și la lukașenk(o)izare. Greu de înțeles cum se împacă cele două scenarii, dar e sigur că în următoarele săptămâni același autor ne va vorbi de alte  pericole iminente – Pinochet, dictatura militară din Grecia anilor ‘50, NKVD, potopul lui Noe, sfârșitul pământului (exclusiv românesc) prin accelerarea calendarului mayas etc.

Un alt autor ne spune că, de fapt, toată mizeria de azi se datorează guvernării Tăriceanu. Pe vremea lanțului de cabinete Boc, am scris că necazurile României nu se datorează doar guvernărilor PD-L & Associates, ci constituie o acumulare a pașilor greșiți făcuți de toate guvernele postdecembriste. Dar a pune mizeria de azi doar pe seama guvernării liberalilor este ca și cum suporterii peședintelui american Barack Obama ar afirma că toate necazurile Americii de azi se datorează cabinetului Theodor Roosevelt. Dacă nu chiar celui condus de Abraham Lincoln.

Bucuria furioasă a celor sătui de guvernările PD-L & Associates îmbracă și ea forme care nu pot duce la nimic bun. Se cere, ”la pachet”, mătrășirea tuturor pupinilor (dovediți ori ba, asta-i altă discuție, deși ar trebui să fie cea principală) prezidențiali și PD-L. Cu toată înțelegerea pentru cei scârbiți de servilismul respectiv, a o pune pe dna Rodica Palade alături de dna Andreea Pora mi se pare o enormitate. Și-apoi, dl Traian Băsescu este încă șeful statului și de oamenii numiți direct de el sau protejați de el nu se poate atinge nimeni.

Premierul-desemnat, dl Victor Ponta, a declarat că, deși între el și președintele Traian Băsescu nu există o relație personală, în viitoarea calitate de Prim-ministru va încerca o coabitare cu Președinția. O poziție înțeleaptă și benefică pentru oamenii care nu-și mai văd capul de nevoi. Un spirit din cale afară de revanșard ar trebui evitat.

Căderea Cabinetului Ungureanu a fost considerată de către fostul premier și președintele Băsescu un act deloc neobișnuit într-o democrație. Pupinii, însă, nu și nu, că e vorba de o ”lovitură parlamentară”. Când actorul politic acceptă o asemenea schimbare drept un act democratic, dar pupinul incită, pune paie pe foc și folosește etichete nepotrivite, disperarea îl lasă în pielea goală pe cel de al doilea.

Desen & Copyright 2012 - DION

Printre cei care jubilează se află și dl Dan Voiculescu. Să-i fie de bine, dar să dea drept sigură suspendarea sau demiterea președintelui Traian Băsescu în lunile următoare mi se pare o cacealma. Cabinetul Ponta există încă doar pe hârtie și până la confirmarea lui a face asemenea afirmații este un soi de a vinde pielea ursului din pădure. O pădure neagră, în care dl Voiculescu a pierdut – de mult și definitiv – războiul său personal cu dl Traian Băsescu. A planta un alt război personal în grădina USL nu va aduce niciun beneficiu coaliției respective.

Ca și cum nu eram lămuriți ce înseamnă pentru nucleul dur al PD-L jocul democratic, dl Vasile Blaga ține să ne convingă definitiv: “Poziţia PDL este că nu votăm niciun guvern din care nu facem parte. Asta a fost poziţia noastră şi în 2007, şi în 2008, şi asta va fi poziţia partidului”. Cu alte cuvinte, nu lăsăm pe nimeni să producă pâine, dacă nu ni se asigură accesul necondiționat la miezul ei: cozonacul.

Nu democrația mă înspăimântă, ci originalitatea variantelor ei românești!

Share on Facebook

Desen & Copyright 2012 - DION

După ce moțiunea de cenzură a USL a fost introdusă în Parlament,  Speedy, bazându-se pe informațiile primite de la dl Sever Voinescu, s-a repezit să-i transmită dlui Victor Ponta să-și pună pofta’n cui. În limbaj politologic: “Cotu’ și pișcotu’ ”.

După ce președintele Traian Băsescu n-a mai glumit și chiar l-a desemnat pe dl Victor Ponta să formeze noul guvern, Speedy, fără să aștepte măcar să vadă cabinetul confirmat și apucând-se de treabă, ne-a anunțat că România riscă să se mexicanizeze.

După toate acestea, și după multe altele, nu se știe ce îi va da dl Ponta lui Speedy, când dl Băsescu nu va mai fi președinte: poate un nou sombrero, o nouă decorație ori o nouă doctrină. S-ar putea chiar să-i dea papucii. Cum ar veni, volumul al treilea al Marelui Șoc.

Rar o  pereche de buci mai îndrăgostită de scaun decât marii fesieri ai legendarului Speedy.

P.S.  In versiunea originala cu Pat Boone

Share on Facebook

Eram prin ultimele clase de liceu. Aveam un maculator în care notam mai tot ce spunea profesorul nostru de istorie, dl Mihai Rațiu, pe care-l adoram. De la o vreme însă m-am pomenit folosind maculatorul pentru a scrie în el niște lucruri  care, așa cum aveam să înțeleg mai târziu, pot intra în categoria ”proză scurtă”. Într-o zi, mi-a dispărut maculatorul. Am căutat peste tot – nimic.

Peste vreo două săptămâni, m-am trezit băgat într-o încăpere din vecinatatea Cancelariei Mari a liceului. Înăuntru, dirigintele meu și un tovarăș necunoscut. Dl diriginte a spus: ”Acesta este elevul Tudoran Dorin. După ce terminați, vă stau din nou la dispoziție.” Apoi, dl diriginte a ieșit. Când a trecut pe lângă mine, am simțit că duduie de nervi, dar nu mi s-a părut teribil de încruntat, așa cum era alteori.

Tovarășul necunoscut m-a invitat să iau loc la masă. A băgat mâna în servietă, a scos din ea maculatorul meu și m-a întrebat: ”E maculatorul dumitale?” ”Da”, am răspuns fericit. ”Mă bucur foarte mult că l-ați găsit. Țin foarte mult la el. Vă mulțumesc. Unde era?” Tovarășul necunoscut s-a uitat foarte atent la mine, a schițat un zâmbet ușor și m-a întrebat: ”Dumneta crezi că eu mă ocup cu găsitul maculatoarelor?”

Până să mă ducă mintea mai departe, m-a întrebat: ”Cunoști pe cineva în Grecia? Cunoști acolo oameni din familii importante?” În Grecia nu cunoșteam pe nimeni, dar născut în Grecia era colegul meu de internat Dimitrie “Piki” Inglessis (Liceul Mihai Viteazul și Școala Greacă au împărți aceeași clădire pentru câțiva ani), ghitarist minunat, care (împreună cu alți prieteni și colegi ai mei de liceu  – Dorin “Chubby” Zaharia, Mihai “Teo” Teodorescu) a înființat una dintre primele trupe pop/rock  – Olimpic ’64.

Am răspuns: ”Nu, nu cunosc.”

”Gândește-te mai bine… Ceva nobili dintr-ăștia, așa, mai săraci acum..?”

”Nu, nu cunosc pe nimeni”, am spus, dar gândul meu tot la Piki era; să nu fi făcut ceva.

După alte întrebări, tovarășul necunoscut mi-a dat maculatorul înapoi și mi-a spus: ”Măi băiete, dacă tot ai chef să scrii, să ajungi vreun scriitor acolo, scrie acasă, nu la școală. Dacă nu poți să te abții să tragi chiulul în timpul orelor de Istorie, măcar stai singur în bancă, fiindcă sunt destule bănci goale în clasa ta.”

Dus a fost tovarășul necunoscut. Nu l-am mai întâlnit vreodată.

Copertă & Copyright 2012 - ION BARBU

După câteva decenii aflu că maculatorul mi-ar fi fost șterpelit de un coleg de bancă. Spirit mediocru, dar extrem de muncitor, conștiincios și activ prin ședințele școlărești, s-a dat peste cap să vadă maculatorul meu ajuns “acolo unde trebuie”. După terminarea liceului, a urmat Facultatea de Comerț Exterior, a trăit mai mult în străinătate decât în țară și în urmă cu câțiva ani a fost pensionat cu gradul de General.

Nu pricep cum de-a putut ajunge unul ca el general de Securitate, când a fost incapabil să înțeleagă ceva din cele scrise de mine în maculatorul de Istorie? Și dacă el a ajuns atât de sus, îmi spun că drept ar fi fost ca tovarășul necunoscut să ajungă un al doilea Einstein, nu?

Ce era în acel maculator? O prozuliță. Eu trimiteam o scrisoare celui mai bun prieten al meu. Îl poreclisem Contele, fiindcă avea maniere ireproșabile. Îi comunicam că am hotărât să plec în lumea luminată (ce premoniție, nu?), că îmi va fi foarte dor de el și că, nefiind prea înstărit, tot ce-i puteam lăsa era Peloponezul.

Cine era Peloponezul?

Peloponez era un câine, fictiv și el, despre care în finalul scrisorii fictive trimise prietenului meu fictiv scriam:

”Bătrâne Conte, păstrează Peloponezul. E tot ce am mai de preț pe lume. Te va servi cu mult mai multă credință decît servește unchi-tu căcatul ăla de partid.”

Despre unchiul Contelui, nu am fost întrebat niciodată nimic. Nici atunci, nici mai târziu. Oricum n-aș fi avut ce să le spun, fiindcă și unchiul Contelui era fictiv.

(Acest text poate fi citit și în revista TIMPUL, Mai 2012)

Share on Facebook

Sunt de acord cu dl Sever Voinescu, purtătorul de cuvânt al PD-L, care denunță patima politică și retorica necugetată. Adevărat: ”Istoria României cunoaște asasinatul politic, iar oamenii politici ar trebui să fie mult mai atenți la ceea ce afirmă.“

Totuși, numărul crimelor pasionale este mai mare decât numărul asasinatelor politice. Politicienii români, precum cel din fotografia de mai sus, nu sunt în pericol de a fi țintele unor asasinate politice, dar pot deveni, ușor, victimele unor crime pasionale.

Share on Facebook

A. începuse un mini-serial pentru o revistă literară, ceva în stilul lui Alexandru Ivasiuc, despre tânărul Marx. Vroia să le dovedească ”troglodiților ăstora că nici marxism nu știu” și că fugeau ca dracu’ de tămâie de ”textele adevărat remarcabile ale tânărului Marx”.

Mă prinde pe picior greșit (adică îndrăgostit lulea) cu primul episod al mini-serialului, text, zicea A.,”cu bătaie lungă, băi ăsta mic.” Citesc și zic că-l recitesc peste noapte și a doua zi îi spun ce cred. A doua zi scriu pe o coală de hârtie câteva cuvinte, împachetez coala, o pun în plic, pun plicul la poștă și plec la mare.

Mă întorc peste o săptămână. Mă sună A. Mai întâi urlă apoi zice: “Băi zurbagiule, hai să tragem un fotbal pe Tineretului, până nu te saltă ăștia și înfunzi, dracu’, pușcăria.”

Mergem, tragem fotbalul, după care bem bere. A. mă întreabă: ”Auzi, băi ăsta micu’? Nu puteai și tu să bați rândul ăla la mașina de scris, te-apucași să mi-l trimiți scris de mână?”

”Păi”, zic eu, ”și dacă-l băteam la mașină, care era diferența?

”Băi, dacă te saltă ăștia, poate găsesc pe cineva, să pună, dracu’, o vorbă bună pe lângă ăia să te bată peste mașina de scris, nu peste mâini până rămâi, dracu’, fără ele. Ha! Ha! Ha!”

Apoi mă întreabă: ”Auzi, băi Dorinache, și care dracu’ e legătura între Marx al meu și Lenin al tău?” ”Păi”, zic eu, ”o să aflăm de la tine la finalul serialului. Ha! Ha! Ha!”

Copertă & Copyright 2012 - ION BARBU

Ce-i scrisesem prietenului meu A.? Iată:

“Vladimir Ulianov a fost un tânăr mediocru, care, neavând talent nici măcar la stalin, s-a apucat de marx și a făcut o carieră strălucită ca lenin.”

Pe Tineretului se juca un fotbal foarte mișto!

(Acest text apare și în revista TIMPUL, Mai 2012)

P.S.  Primesc de la Alex. Dimitrov fotografia de mai jor însoțită de textul următor:

“Mulțumesc! Pentru mine, Lenin în copilarie era cel mai bun și blând bunic din toată lumea.Îmi plăcea mult să citesc carți despre el. Deci, sistemul lucra foarte eficient și nu făra talent. În adolescență, când cântam la ghitară într-un grup de pop-rock, tot sub Lenin eram. Făceam rock-n-roll cu insigna comsomolistă pe piept. Interesante timpuri! Ce-i drept îl asociam pe Lenin cu Dreptatea. Dar și sistemul actual este departe de a fi Dreptate. Cele bune.”

Share on Facebook

Într-una din camerele proaspăt-înființatei reviste Amfiteatru, A. tocmai disputa un aprig meci de ”silică” (fotbalul jucat pe mese și birouri cu monede de metal neprețios pe care Fănuș Neagu le botezase ”cocoșei”) cu asistentul nostru de la facultate, Mircea Martin, când a fost somat să se prezinte în biroul Redactorului-șef, Ion (“Guță”) Băieșu.

Guță îi spune supărat lui A.: ”Ce dracu, bătrâne, te-am rugat să bagi în numărul ăsta și poezia băiatului de la Filozofie. Mă f-t ăia de la UASCR la cap să-l publicăm.” ”Nu pot, domne, să-l public”, răspunde A. ”De ce?”, întreabă Guță. ”Cum de ce, domne? Tu ai citit poezia ăluia?” ”Nu, nu mă pricep la poezie și d-aia te-am pus redactor la Secția de Poezie.” “Da’ românește mai știi?” ”Bătrâne, du-te dracu’! Cum adică?” ”Domne, tu ai citit măcar titlul poeziei?” ”Nu, bătrâne.” ”Păi, titlul este Elegie la Partidul Comunist Român”…

Copertă & Copyright 2012 - ION BARBU

Guță să cadă sub birou. Recuperează: ”Păi, schimbă-i titlul, zi-i și tu Odă la Partidul Comunist Român.” ”Nu pot, domne”, răspunde  A. ”Degeaba îi schimb titlul. Trebuie să-i scriu și altă poezie, fiindcă poezia nefericitului  e pe măsura titlului.” ”Păi, bătrâne, scrie-i altă poezie și mă scapi, dracu’, de telefoanele ălora de la UASCR. Ce-ți ia ție? Zece minute, hai un sfert de oră. Dau o bere.” ”Nu pot, Guță, trebuie să mă întorc dincolo că Martin mă conduce cu 1:0 și am făcut pariu pe mai multe beri și pe-o friptură”

Gândindu-mă la câte poezii nefericite a scris mai târziu prietenul meu A., îmi spun că mai bine scria poezia pentru băiatul ăla de la Filozofie și poate că omul respectiv făcea (doar) carieră de poet patriotic și nu ajungea  ditamai mahărul pe la partid, de unde a mâncat sufletul multora.

(Acest text apare și în revista TIMPUL, Mai 2012)

Share on Facebook