≡ Menu

Esto es para Don Alfredo! (restanțe, #1)

photo[2]În lipsa mea, aflat la braziliadă, blogul a fost atacat.

Pare că își revine, dar nu sunt sigur. Încerc să postez trei restanțe, texte puse “la vremea lor”, direct pe Facebook.

Mare și important nu sunt același lucru. Există mari artiști, există artiști mari și importani. Ultimii sunt cei care, dincolo de valoarea intrinsecă a operei lor, provoacă schimbări de paradigmă, ireversibile.

Eminescu a fost un asemenea creator.

Într-o seară de 1883, s-a culcat în suflet cu ”Pe lângă plopii fără soț,/Adesea am trecut;”.

Dimineața s-a trezit, amintindu-și că doar cu câteva luni înainte scrisese ”Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi/…/Ca să pot muri liniştit, pe mine/Mie redă-mă!”

A fost dimineața poeziei noastre. Limba română nu s-a mai uitat înapoi.

Există mari sportivi, există sportivi mari și importanți. Ultimii sunt cei care, dincolo de valoarea intrinsecă a performanțelor stabilite, provoacă schimbări de paradigmă, ireversibile.

După ce, în ziua de 28 august 1968, Dick Fosbury a stabilit un nou record mondial la săritura în înălțime, răsucindu-se în aer cu spatele la stachetă, mai nimeni nu folosește azi “Foarfeca”, “Eastern Cut-Off”, “Western Roll” sau “Straddle”. Legea o face “Fosbury Flop”.

Alfredo Di Stéfano a fost un fotbalist mare și important.

Înainte de el, Real Madrid era o echipă cu ceva pretenții locale. Grație lui Di Stéfano, Real Madrid a devenit o mare putere mondială. După Don Alfredo, fotbalul nu s-a mai jucat niciodată ca înainte de el. Și nu doar la Real Madrid.

Sunt atât de bătrân, încât l-am văzut jucând la sfârștitul carierei sale – cred că era 1966. Fizic, mașinăria nu mai era aceeași, dar din fiecare mișcare era ușor de ghicit ce-l propulsase pe Di Stéfano în rândul legendelor.

Johan Cruyff este un alt exemplu. Ce a fost mai frumos și mai elaborat în jocul Barcelonei vine de la jucătorul și antrenorul olandez. Goardiola a fost cel care a înțeles cel mai exact arhitectura vie gândită de Cruyff.

Deși Ronaldo spunea la moartea lui Di Stéfano că “legendele nu mor niciodată”, cusurul adevăraților fotbaliști mari dar și importanți este că nu sunt pe atât de mulți, pe cât ne place să credem.

Deasupra pianinei mele din București, am păstrat pentru foarte mulți ani două fotografii decupate din ziare străine și o cartolină cu autograf. Fotografiile erau, una cu Di Stéfano, cealaltă – cu Evaristo.

Di Stefano plutea perfect orizontal cu pământul. Un picior era îndoit – călcâiul propulsa mingea în poarta celor de la Valladolid.

Evaristo (de Macedo), brazilianul care a jucat 5 sezoane la Barcelona, înainte de a fi vândut Realului, plutea și el perfect orizontal cu pământul. Cu capul, trimitea mingea în vinclul porții adversarilor.

Fotografia era, parcă, dintr-o finală: Copa del Generalisimo, competiție cunoscută azi drept Copa del Ray.

Fotbalistul din cartolina cu autograf era Mario Corso, marele decar al lui Inter Milano. După Corso, mingea n-a mai fost purtată de-a lungul și de-a latul terenului de fotbal cum fusese cărată înainte de Corso. L-am văzut la București.

Dacă mi-aș dori ca Argentina să câștige această ediție a turneului final este pentru un sigur motiv: m-ar bucura să-l văd pe Messi ridicând trofeul și strigând: “Esto es para Don Alfredo! Esto es para el señor Di Stéfano!” Cred că și Péle, și Beckenbauer, și Cruyff ar fi emoționați.

Când legendele devin, cu adevărat, universale, naționalitatea lor se estompează.

Alfred Di Stéfano a devenit al nostru, al tuturor.

dt_signature2-e1270748737227[1]

WP Admin