≡ Menu

“e-o vreme de scris capodopere/dar mie îmi vine să casc…”

În ziua de 15 februarie, Petre Stoica ar fi împlinit 81 de ani.

Casa lui ar fi fost plină de prieteni şi admiratori. N-am reuşit să ajung la Jimbolia decât sâmbătă, 18 februarie, împreună cu Marcel Tolcea şi Cornel Ungureanu, venind dintr-o Timişoară unde timp de câteva zile numele poetului era rostit cu dragoste pretudindeni unde m-am aflat.

După-amiaza de la Jimbolia a fost liniştită, cu vorbe la locul lor, fără discursuri lungi şi patetice care ucid asemenea comemorări. De fapt, omagiul cel mai potrivit care i s-a adus lui Petre Stoica a fost firescul. Prietenii poetului – de la primarul oraşului, Kaba Gabor, la colegi din Fundaţia PAX – Petru Ştefea, Dorel Julean şi alţii – au vrut ca totul „să-i fi plăcut şi lui Petre”.

Am zăbovit nu doar în casa memorială Petre Stoica, dar şi în Muzeul Presei „Sever Bocu” construit de Petre la Jimbolia. Pasiunea lui de colecţionar e răsplătită pe deplin de cele două spaţii.

Pentru Petre, rafturile de bibliotecă sunt mereu prea puţine ...

Mă întreb dacă, dincolo de dragostea pentru acest reprezentat strălucit al Banatului, oamenii din Jimbolia au bănuit magnitudinea investiţiei culturale pe care o făceau în momentul în care l-au adopt şi i-au dăruit o casă.

Cămăşile poetului — apretate şi călcate – atârnă pe umeraşe, gata parcă să fie purtate. Biblioteca oferă rarităţi de nebănuit – de la cărţi greu de aflat azi la reviste şi ziare ce acoperă presa românească a câtorva decenii.

Colecţiile de tablouri, corespondenţă, portrete, medalii, bancnote, sticle, instrumente de scris, de băut & de fumat etc. sunt îngrijite de Mona Crasnoşanu cu aceeaşi atenţie ca pe vremea când Petre era în viaţă.

În cuier, faimoasa geantă de umăr, un soi de pelerină şi pălăria poetului dau mărturie despre un om pentru care călătoritul a fost o artă – oriunde l-ar fi purtat paşii.

Într-o poezie dedicată unuia dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi, pictorul Alin Gheorghiu, poetul scrie: „eu plec spune pictorul /pentru multă vreme /şi nu priviţi tabloul /nu am apucat să-l termin.”

Nu am apucat să-l văd în ultimii săi ani de viaţă, deci nu ştiu dacă  Petre a reuşit şi în “Arta de a îmbătrâni”, cum sună titlul uneia dintre poeziile sale, dar mă urmăreşte definiţia dată de el acestei încercări dintre cele mai complicate: “arta de-a îmbătrâni/presupune răbdare transformarea sughiţului/ în deliciu.”

 

Revin în Timişoara natală. O ultimă îmbrăţişare, în holul hotelului, cu acest rob al prieteniei care este Marcel Tolcea.

Marcel Tolcea şi Cornel Ungureanu

Urc în cameră. Îmi pregătesc bagajul pentru plecarea de mâine dimineaţă. Termin. Aş vrea să-l sun pe Şerban, dar s-a făcut prea târziu, în plus  l-a cam ajuns şi gripa. Mă gândesc la Matei, nepotul lui Petre, pe care l-am întâlnit în ziua sosirii la Timişoara. Mă gândesc la Radu – tatăl lui Matei şi fiul lui Petre – de la care am primit un mesaj înainte de a pleca la drum.

Mă uit pe fereastră – în noaptea strălucind de zăpadă, piaţa este extraordină. Îmi torn un pahar de vin roşu, pun un deget de vin şi în celălalt pahar, paharul lui Petrică, mă gândesc la seara în care Nicolae Prelipceanu m-a luat pe sus să mergem în grădină la Cina unde ne întâlnim cu Petre, Nichita, Ion Drăgănoiu, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Grigore Hagiu, Virgil Mazilescu şi Daniel Turcea – colegul meu de grădinţă, la Piteşti.

Înainte de a  stinge lumina, recitesc un poem al lui Petre dintr-un volum purtat cu mine în aceste 60 de ore de repatriere temporară:

Jurnal

(IV)

Ninge peste această localitate idilică despre care

se spune că ar avea şi un telefon

 

 

cît de frumoasă e iarna la noi în Balcani

emblema ei e şoricul de porc

 

 

stau la fereastră şi privesc ţurţuri de gheaţă

iată-mă iarăşi în colivia copilăriei

cînd mîncam compot de prune afumate şi doream

să ajung ofiţer de marină

 

 

acum sînt un bătrîn ponosit căruia la bufet

sătenii îi spun ironic să trăiască domnu poet

nu eu mi-am ales o asemenea meserie stupidă

sînt victima parcelor

orătăniile dorm de mult

amintirea se spulberă şi apa îngheaţă

în soba mea ţărănească focul e-o limbă de aur

ce şuieră fraze de basm

Paulina se piaptănă bem ţuică fiartă şi discutăm

despre structuralism şi despre viitoarea mea crescătorie de melci

 

 

liniştea se face subtilă e-o vreme de scris capodopere

dar mie îmi vine să casc şi treptat treptat

adorm visînd cum o sanie mă duce

spre poarta înaltelor împliniri la care zadarnic tot bat

 

Da, liniştea se face subtilă…

  • Şi subită şi subtilă!
    Vă mulţumesc pentru aceste mo(nu)mente de linişte!

  • mihai rogobete

    Ați pus fruncea pe Banat.

  • Iată, Dorin, să încercăm să adăugăm ceea ce, atît de frumos şi emoţionant ai continuat tu, la ultima însemnare din jurnalul “Viaţa mea la ţară” (datată 26 iunie 1977):
    “Bagajele pe prispă. Plec în inimă cu un gînd de Montherlant descoperit aseară cu puţin înainte de culcare:
    “Singura soluţie: să creezi opere frumoase. După aceea, fie ce o fi.” ”
    Da, ai fost un pic plecat în… inimă! Poate, chiar în inima lui Petre Stoica!

  • Daca_nu_nu

    „…nu eu mi-am ales o asemenea meserie stupidă
    sînt victima parcelor…”

    PROFESORII DE GIMNAZIU

    Ei s-au retras în cimitirul
    cu îngeri de bronz înverzit;
    azi memoria mea
    îi ridică din morminte
    redându-le siluetele vechi:

    Vara, pe străzile oraşului mic…
    Sunt îmbrăcaţi în haine sobre
    lucind de atâta şi atâta călcat,
    la gâtul lor mereu transpirat
    atârnă lavalierele
    ca nişte păsări căzute în praf…

    O, iată-i acasă, martiri ai chinului zilnic,
    în camere cu umbre mucegăite
    tuşesc uşor, vorbesc fără sens,
    taie lemne în curte
    sau tac lângă soţiile lor
    legate la frunte din pricina
    migrenelor fără sfârşit:
    lefuri mici, fetele nici azi măritate…

    Spre seară, cu învierea zorelelor
    ei tresar şi ies în strada răcorită
    intrând în cazinoul suav tapetat.
    Acolo aşează ceasul pe masa de marmoră
    -- de fapt ce timp să măsoare? –
    comandă o turcească, frunzăresc “Universul”
    şi-n clipa aleasă în urmă cu două decenii
    încep să discute la flacăra focului scăzut
    despre Napoleon şi amantele sale.

    O, viata lor
    citită în oglinda restului de cafea
    presărat cu scrum de ţigară:
    misterioase litere spun
    o poveste nespus de amară.

    În drum spre căminele strâmte
    trecătorii îi salută cu teamă ascunsă
    domnii profesori îşi ridică meloanele grele de praf
    şi le raspund cu zâmbet prietenos
    căci ei, îmbătrâniţi înainte de timp
    nu mai au energia să fie prea răi…

    şi altele, aici:
    http://petrestoicadinpoezii.blogspot.com/search?updated-max=2009-04-01T12:19:00-07:00&max-results=7

  • gellu dorian

    Foarte frumos foto-reportajul si plin de sperante ca Poezia va salva lumea. Poetul a cochetat cind a spus ca nu el si-a ales aceasta meserie stupida. Cind este vorba de un adevarat poet, destinul are o singura ramificatie -- cea a vesniciei! Iar vesnicia se naste in fiecare poet mare! Ce a lasat Petre Stoica in urma este un exemplu ca nimic nu trebuie risipit, atunci cind constiinta propriei valori exista! Ce urme grele a lasat acest poet! Si putini au sansa sa aiba urmasi care stiu sa puna in valoare aceste urme. Tu ai facut un gest colegial de mare finete, de eleganta. Multumesc.

  • Dorin Tudoran

    @ gellu dorian

    Da, Petrica e foarte norocos in privinta felului in care ii este administrata posteritatea. Cand interesul pentru poezie va reveni, “pachetul de actiuni” Petre Stoica va fi gata.

  • Dorin Tudoran

    @Daca_nu_nu

    Multumim pentru link!

  • Dorin Tudoran

    @Vasile Gogea

    Montherlant… Ce vremuri…

  • Dorin Tudoran

    @mihai rogobete

    Pentru o clipa, dar Banatul este etern…

  • Daca_nu_nu

    Cu drag.
    Mai las unul (din păcate, de la moartea poetului), către un articol al dlui Dorian. Îl consider important şi prin aceea că oferă, pe lângă cronologia volumelor lui Petre Stoica, şi numele poeţilor laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu Opera Omnia, până la anul 2008 (cred). Sunt şi trei poeme, la final. Pentru cine nu are la îndemână un volum sau altă sursă de documentare. Sau, de ce să n-o spunem, pentru oricine citeşte (mai) degrabă pe monitor.

    http://www.stiri.botosani.ro/stire/4785/

  • Nicolae Prelipceanu

    In ultimul timp l-am văzut cam o dată pe an, într-o vreme îmi chiar trimitea primarul Kaba o maşină la gară, la Timişoara ca să-l “accesez” mai uşor pe Petre. Nu ştiu dacă îmbătrânise cum voia, el era tot el, acelaşi, egal, chiar când nu mai vedea şi trebuia să-l duc de braţ până la Muzeul Presei, opera lui finală, din care nu ştiu ce se va alege, acum, că el nu mai e. Am auzit că s-ar fi luat obiecte şi din casa/fundaţia lui. Eu, care am asistat la toate metamorfozele acelei case, aş cam vedea-o drept Casa Petre Stoica, din care să nu se mai ia nimic, conform dorinţei lui. L-am vizitat şi “după” şi l-am întrebat, “ca un zevzec”, Petrică, de ce? Dar Petre, “cuminte, n-a vrut să răspunză…” Însă de câte ori mai deschid vreo carte de-a lui (că le am pe aproape toate cu dedicaţii), îmi răspunde şi la ce nu l-am întrebat încă. Ştii, cred, dom’ Dorin, că micile statui din centrul Jimboliei, tot lui i se datorează, fireşte, cu ajutorul lui dom’ Kaba. Şi multe altele…

  • Dorin Tudoran

    @Nicolae Prelipceanu

    Ştiu de statui, cum ştiu şi de încercările de a se “ciupi”, pe ici, pe colo, din ce a strâns el, dar sper că oamenii ce l-au iubit şi l-au sprijinit în acele eforturi vor găsi resurse -- morale şi materiale -- de a apăra proiectul început de Petrică.

    Da, şi eu cred că locul acela trebuie să se numească doar Casa Petre Stoica şi din casa aceea să nu mai plece nimic.

  • mihai rogobete

    La Alui Punake tre să vă duceți neapărat Dorin Alui Tudoran.

  • @) Dorin Tudoran

    Inca o data, calde felicitari si urari de bine. Am fost bucuros sa descopar prin pozele tale citeva unghere ale sanctuarului lui Petre si zaresc doi timisoareni dragi sufletului meu…

  • Ivi

    Din burgul de lux din inima Europei, mulțumesc Domnule Tudoran pentru clipa de liniște -- poetul evocă poetul firescului de-acasă etern al poeziei din noi…
    Multumesc!

  • mihaela

    Frumos.

  • Crasnosanu Mona

    Va multumesc foarte frumos! si multumesc ca am avut privilegiu da a va cunoaste. Ati scris asa frumos, ca m-ati emotionat.

  • Dragomir C.

    Se apropie echinocţiul de primăvară, momentul în care cei care l-au cunoscut şi stimat pe poetul Petre Stoica, comemorează plecarea sa la cele veşnice. Fizic a dispărul, dar în memoria comunităţii a rămas ca unul dintre cei mai distinşi fii adoptivi ai oraşului, un astru care va străluci mereu pe bolta spiritualităţii urbei unde şi-a trăit ultimele zile ale zbuciumatei sale vieţi.
    Omul-instituţie, cum le place contemporanilor să-l numească, a lăsat posterităţii două remarcabile instituţii de cultură, Casa memorială Petre Stoica şi Muzeul presei, care vor dăinui în veacul veacului…

WP Admin