≡ Menu

Dan Hăulică – Secolul 20 și MicroMagazin

images

(1932 – 2014)

Când am plecat pentru prima oară în Occident, unul dintre primii căruia m-am dus să-i dau vestea a fost Dan Hăulică.

A zâmbit și mi-a spus: ”Ți-au dat viza, fiind siguri că vei rămâne afară și în felul acesta scapă de tine. Evident, ei nu te cunosc.”

Ne-am revăzut peste o săptămână și mi-a adus mai multe coli de hârtie acoperite cu scrisul său migălos.

Cuprindeau itinerariul meu – ce muzee nu trebuia să ratez, ce muzee erau facultative, ce spectacole trebuia să nu ratez etc.

Ajuns la un priten al său, acesta mi-a dat un plic. Înăuntru erau niște bani și o notă scurtă – ”Din partea lui Dan.”

Când am hotărât să părăsesc definitiv România, a fost unul dintre primii cărora le-am comunicat hotărârea mea:

”Am făcut tot ce-am putut să te conving să eviți un asemenea pas. Acum, nu pot să-ți spun decât că plecarea e singura voastră alternativă.”

La despărțire mi-a dat o cutiuță. În ea se afla cochilia superbă a unui melc – “Încearcă să n-o pierzi. Ține-o mereu în buzunar. Îți va purta noroc.”

Ajunși la New York, în seara de 5 august 1985, rupți de oboseală după un zbor lung de la Roma, pe aeroport am fost întâmpinați de doi necunoscuți.

Unul dintre ei avea o fotogafie a mea și mi-a spus : ”Domnule Tudoran, sunteți de nerecunosct…”

După 40 de zile de grevă a foamei și două săptămâni la Pensiunea Dina din Roma, coșmarul emigranților ce deveneau imigranți, nu era de mirare.

Era Liviu Floda, corespondentul Europei libere la New York, cunoscut ascultătorile ca Nicolae Brânduș

Ni l-a prezentat pe celălalt domn, în vârstă și el, care i-a dat Alexandrei o păpușă. Era Marius Ligi, directorul și proprietarul publicației MicroMagazin.

Dl Ligi mi-a propus pe loc o colaborare la publicația sa și, după ce mi-am revenit din oboseală, am început să-i trimit texte.

Unul întârzia să apară. M-a sunat și mi-a explicat care era motivul:

“Nu pot publica un text în care se spune că o revistă din România comunistă este printre cele mai bune din lume.”

Nu-mi amintesc dacă textul a apărut până la urmă în MicroMagazin, dar, într-o zi, am încetat să mai trimit colaborări la MicroMagazin.

Textul ce nu putea fi publicat la New York nu putuse să apară nici la București – era unul despre Dan Hăulică și opera lui de suflet, revista Secolul 20.

Fusesem împiedicat să îl citesc la o ceremonie organizată la Uniunea Scriitorilor, în care era sărbătorit Dan Hăulică.

Eram deja interzis. O copie a textului a rămas la Dan Hăulică, una – la mine.

images-1

Pe Dan și Cristina Hăulică (dispărută și ea nu de mult) nu i-am revăzut după ce m-am expatriat.

De câte ori am trecut prin Paris, unde Dan Hăulică era ambasadorul României la UNESCO, am ratat întâlnirea cu el.

L-am văzut doar de la o anumită distanță, într-o sală de spectacole din Paris. Purta la gât unul dintre faimoasele sale fulare – roșu închis

Cândva, la București, Cristina Hăulică – fata germanistului Mihai Isbășescu — îmi spusese amuzată:

“Sunt sigură că habar nu ai, dar suntem rude.”

Evident, habar nu aveam. Dan Hăulică, nu-mi menționase niciodată acest amănunt.

Discreția era însemnul său.

Bunica mea, Alexandra, s-a născut la Câmpulung-Muscel. Numele ei de fată fusese Isbășescu.

Astăzi, bunica nu mai este; Cristina și Dan au plecat și ei. Liviu Floda și Marius Ligi – la fel.

Într-o zi, pe plajă la Lido (Veneția), am pierdut și cochilia melcului dăruită de Dan Hăulică.

Mi-au rămas însă o puzderie de amintiri prin care încerc să citesc ce a fost, cum ar fi putut fi altfel etc.

Dar a fost, cum a fost.

 

dt_signature2-e1270748737227[1]

  • Vasile Gogea

    Emoţionantă şi, cred, meritată evocare. Eram, prin anii 70-72, elev la Liceul “Radu Negru” din Făgăraş şi, împreună cu un coleg, eram singurii abonaţi din oraş la revista-fereastră spre literatura şi cultura lumii, “Secolul 20” (atenţie: nu XX). Îni amintesc cum trebuia să mergem personal la poştă s-o “ridicăm” şi să semnăm de primire! Apoi, două zile de chiul de la ore şi stat pe malul Oltului la citit!
    Acum “semnez”, aici, şi eu de despărţire, nu numai de Dan Hăulică, dar, din păcate, de un model de om de cultură.
    R.I.P.

  • mihaidg

    Emotionant, intr-adevar, si foarte bine scris.

  • Dezideriu Dudas

    O pozitie publica impresionanta a lui Dan Haulica din anul 2012 ( an in care “Romania” parca a inceput “sa aiba voie”…) m-a determinat pentru prima data sa ma indoiesc major de judecatile de valoare ale lui Paul Goma….

    Acum d-nul Dorin Tudoran ma nedumereste si mai tare, de data asta, in sens pozitiv….La fel si d-nul Vasile Gogea….Ce mister inconjoara “gradina valorilor romanesti”, atat timp cat parca e obligatoriu sa fie acoperita de mirosuri pestilentiale ? De ce, intrebandu-l pe Marin Mincu despre Paul Goma, pozitia sa a fost destul de rece, a d-lui Goma, ca raspuns, parca si mai si…, dar la moartea lui Marin Mincu, toata lumea, inclusiv d-nul Goma, vorbea elogios de scriitorul tomitan ? Excedand “marja de eroare” ce tine de “sintagma despre morti numai de bine”…., de ce, “prostii”, abia la sfarsit… isi dau seama ca s-a mai dus unul “de-al lor” ? E drept, trebuie sa tinem cont si de o “arheologie a prostiei”…., atat timp cat, la fiecare nivel al “arheologiei terorii” au mai ramas si “reziduuri” neasimilate de “sistem”. Acestea au insa nevoie de un sistem integrator, ca din ‘celea divergente avem parte “cacalau” ( “dansul” acopera “gradina”…? ), vorba lui I.D.Sarbu….

WP Admin