≡ Menu

Cântul XXVI

DANTE  ALIGHIERI

(Recită VITTORIO  GASSMAN)

Dante Alighieri
INFERNUL
Traducere de George Pruteanu
Ediţie digitală bilingvă
 



CÎNTUL XXVI

Te bucură, Florenţă, tu, ce-în lume
măreaţă, zbori peste pămînt şi mare:
pînă-în Infern se-întinde-al tău renume.

26-4 Găsii prin hoţii ocnelor tartare

cinci cetăţeni de-ai tăi şi-mi fu ruşine
de cîtă cinste-ţi fac şi cîtă-onoare…

26-7 Dar dacă-un vis în zori meneşte bine,
tu vei simţi, în scurtă vreme, toate
urzelile pratezilor, haine.

26-10 De-ai şi simţit, nici nu-i devreme, poate –
cadă ce-i scris să-ţi cadă peste case:
mai greu mi-ar fi, cu ani mai mulţi în spate!

26-13 Plecarăm, deci, şi-aceleaşi scări stîncoase
– abrupta coborîrii noastre brînă –
urcă maestrul şi cu el mă trase

26-16 şi-urmînd mereu sinistra cale spînă
tot printre bolovani şi colţi de stîncă,
piciorul nu răzbea fără de mînă.

26-19 Cum m-a durut atunci, mă doare încă
de-mi amintesc de cele-în drum văzute
şi-oprelişti pun pe mintea mea adîncă

26-22 spre-a nu rodi nestrînsă de virtute
şi dacă bună stea sau vreri divine
haruri mi-au dat, să nu le fac pierdute.

26-25 Cum un ţăran, din vîrfu’-unei coline,
– în miez de vară, cînd
­, pe ceruri, farul

întregii lumi cel mai prelung se-aţine,

26-28 (la ceasul cînd nu musca, ci ţînţarul
prinde-a zbura), – zăreşte-în cîmp, la poale,
cum licuricii-îşi pîlpîie amnarul,

26-31 astfél aici, în cea de-a opta vale,
făclii noian luceau cu vie pară,
străfulgerînd adîncurile sale.

26-34 Şi cum acel ce urşii-îl răzbunară,
privind cum carul lui Ilie piere
cînd roibii nărăvaşi spre cer zburară

26-37 îi şi pierdu pe dată din vedere
nemaizărind decît ca o săgeată
de foc lăsînd un nor cît o părere,

26-40 aşa fugeau şi-în valea-întunecată
aceste flăcărui, şi-în fiecare
era ascunsă-o umbră vinovată.

26-43 Stăteam pe pod scrutînd cu-aşa-încordare
încît, de n-aş fi stat lipit de-o stîncă,
să cad ne-împins cred că-aş fi fost în stare.

26-46 Iar călăuzul, cînd văzu ce-adîncă
mi-e luarea-aminte,-îmi spuse: “-’N foc sunt duhuri
închise-în flama care le mănîncă.”


26-49 “-Maestre,-am zis, în negrele văzduhuri
am înţeles ce e, chiar pînă-a-mi zice
ce-mi desluşeşti. Dar spune-mi alte lucruri:

26-52 Sub limbile ce par să se despice
dintr-una numai, cine-i? Parcă-s rugul
lui Eteocle şi-al lui Polinice…

26-55 “-E torturat în flăcări vicleşugul
lui Diomede şi Ulise care
îşi poartă-în Iad, uniţi ca-în viaţă, jugul.

26-58 Sunt răzbunaţi cu-aşa fierbinţi calvare
perfidul cal, care-a deschis zăgazul
romanei stirpe, nobilă şi mare

26-61 şi furtul ce-a adus Troiei necazul
şi Deidámia care încă-îl plînge,
şi-în lumea morţii, pe Achil’ viteazul.”

26-64 “-De pot vorbi din focul care-i strînge,
te rog, maestre, ruga ia-mi-o-în seamă,
că-i una cît mai multe rugi adînce,

26-67 să-aştept, mă lasă,-îngemănata flamă
cu coarnele-i de foc, să vină-încoace,
căci sufletul, cum vezi, spre ea mă cheamă.”

26-70 El mi-a răspuns: “-Ceea ce-mi ceri îmi place
şi fi’ndcă-i demn de cinste,-îţi fac pe voie,
dar limbii tale-îi poruncesc a tace,

26-73 căci ei sunt greci, duşmani ai vechii Troie:
ce-ai tu de spus, voi spune eu. Pe tine
ei nu te-ar asculta de bunăvoie.”

26-76 Cum flama se-apropié de noi mai bine,
vorbi maestrul cînd găsi că locul
e potrivit şi clipa se cuvine:

26-79 “-Voi, cei pe care vă uneşte focul,
de-am meritat a’ voastre bune gînduri
pe cînd trăiam, şi de-am avut norocul

26-82 să-mi preţuiţi eroicele cînturi,
opriţi-vă puţin şi unul spună
pe care mări pieri, sub care vînturi?”

26-85 Mai ’naltul corn din flacăra străbună
să murmure-începu şi să se zbată
ca focul răscolit de o furtună.

26-88 Din para-încolo,încoace zbuciumată,
precum o limbă iute grăitoare,
ţîşni un glas vorbind: “-Pe cînd, odată

26-91 m-am smuls de lîngă Circe – vrăjitoare
la care m-am dat singur în sclavie
de dragul unor greci schimbaţi în fiare –,

26-94 nici dragostea de fiu, nici cea de glie,
nici cea de tată şi nici chiar chemarea
a Penelopei, vrednica-mi soţie,

26-97 nu mi-au putut înfrînge-înflăcărarea
de a cunoaşte lumea necuprinsă
şi, omului, micimea şi grandoarea.

26-100 Ci am purces la drum pe marea-întinsă
cu nava mea şi cîţiva inşi, compánia
de-atunci de mine pururi nedesprinsă.

26-103 Văzui un mal şi altul, pînă-în Spania
pînă-în Maroc şi insula cea Sardă –
şi ce-am văzut mi-a răsplătit strădania.

26-106 Bătrîni şi frînţi, hoinara noastră hoardă
ajunse,-în urmă, gura strîmtei poarte
cu stîncile lui Hércule de gardă

26-109 ca nimeni să nu calce mai departe.
Trecusem de Sevilïa cea veche
şi de Ceúto, pe cealaltă parte.

26-112 «Voi, fraţii mei, voi, prin amar de leghe
şi de primejdii-ajunşi la cap de lume,
vă cer în cea din urmă, scurtă, veghe

26-115 a mult prea vlăguitei noastre hume,
să mergem! – daţi frîu liber năzuinţii! –
tot după Soare,-în Lumea fără lume!

26-118 Scrutaţi-vă menirile fiinţii:
nu-s oamenii născuţi să fie fiare,
ci pelerini ai binelui şi-ai minţii!»

26-121 În camarazii mei aşa ardoare
a semănat acest discurs de-o şchioapă,
că-abia de-i mai ţineam sub ascultare.

26-124 Şi-apoi, cu pupa către zori în apă,
la vîsle-am pus arípi, mai acătării
ca pasărea cînd din capcană scapă.

26-127 Ne lumina acuma steaua zării
opuse nouă şi scădea a noastră
pîn’ce se stinse sub deşertul mării.

26-130 Cinci Lune stinse-au fost pe bolta-albastră
şi tot de-atîtea ori a fost învoaltă,
de cînd pluteam pe-întinderea sihastră,

26-133 cînd ne-apăru spinarea sumbră,-înaltă,
a unui munte, deodată,-în cale,
cum niciodată nu văzusem altă.

26-136 Am rîs întîi, dar rîsu-apoi fu jale,
căci un vîrtej cumplit ţîşni din munte
prinzînd şi vasu’-în vrejurile sale.

26-139 De trei ori îl rotiră sorburi crunte
şi-al patrulea îl prăvăli-în abise
trăgînd – cum El a vrut – fragila-i punte,

26-142 pînă cînd marea peste noi se-închise.”


CANTO XXVI

Godi, Fiorenza, poi che se’ sì grande,
che per mare e per terra batti l’ali,
e per lo ‘nferno tuo nome si spande!

Tra li ladron trovai cinque cotali

tuoi cittadini onde mi ven vergogna,
e tu in grande orranza non ne sali.

Ma se presso al mattin del ver si sogna,

tu sentirai di qua da picciol tempo
di quel che Prato, non ch’altri, t’agogna.

E se già fosse, non saria per tempo.

Così foss’ei, da che pur esser dee!
ché più mi graverà, com’più m’attempo.

Noi ci partimmo, e su per le scalee

che n’avea fatto iborni a scender pria,
rimontò ‘l duca mio e trasse mee;

e proseguendo la solinga via,

tra le schegge e tra ‘ rocchi de lo scoglio
lo piè sanza la man non si spedia.

Allor mi dolsi, e ora mi ridoglio

quando drizzo la mente a ciò ch’io vidi,
e più lo ‘ngegno affreno ch’i’ non soglio,

perché non corra che virtù nol guidi;

sì che, se stella bona o miglior cosa
m’ha dato ‘l ben, ch’io stessi nol m’invidi.

Quante ‘l villan ch’al poggio si riposa,

nel tempo che colui che ‘l mondo schiara
la faccia sua a noi tien meno ascosa,

come la mosca cede alla zanzara,

vede lucciole giù per la vallea,
forse colà dov’e’ vendemmia e ara:

di tante fiamme tutta risplendea

l’ottava bolgia, sì com’io m’accorsi
tosto che fui là ‘ve ‘l fondo parea.

E qual colui che si vengiò con li orsi

vide ‘l carro d’Elia al dipartire,
quando i cavalli al cielo erti levorsi,

che nol potea sì con li occhi seguire,

ch’el vedesse altro che la fiamma sola,
sì come nuvoletta, in sù salire:

tal si move ciascuna per la gola

del fosso, ché nessuna mostra ‘l furto,
e ogne fiamma un peccatore invola.

Io stava sovra ‘l ponte a veder surto,
sì che s’io non avessi un ronchion preso,
caduto sarei giù sanz’esser urto.

E ‘l duca che mi vide tanto atteso,

disse: «Dentro dai fuochi son li spirti;
catun si fascia di quel ch’elli è inceso».

«Maestro mio», rispuos’io, «per udirti
son io più certo; ma già m’era avviso
che così fosse, e già voleva dirti:

chi è ‘n quel foco che vien sì diviso

di sopra, che par surger de la pira
dov’Eteòcle col fratel fu miso?».

Rispuose a me: «Là dentro si martira

Ulisse e Diomede, e così insieme
a la vendetta vanno come a l’ira;

e dentro da la lor fiamma si geme
l’agguato del caval che fé la porta
onde uscì de’ Romani il gentil seme.

Piangevisi entro l’arte per che, morta,
Deidamìa ancor si duol d’Achille,
e del Palladio pena vi si porta».

«S’ei posson dentro da quelle faville
parlar», diss’io, «maestro, assai ten priego
e ripriego, che ‘l priego vaglia mille,

che non mi facci de l’attender niego

fin che la fiamma cornuta qua vegna;
vedi che del disio ver’ lei mi piego!».

Ed elli a me: «La tua preghiera è degna
di molta loda, e io però l’accetto;
ma fa che la tua lingua si sostegna.

Lascia parlare a me, ch’i’ ho concetto
ciò che tu vuoi; ch’ei sarebbero schivi,
perch’e’ fuor greci, forse del tuo detto».

Poi che la fiamma fu venuta quivi
dove parve al mio duca tempo e loco,
in questa forma lui parlare audivi:

«O voi che siete due dentro ad un foco,
s’io meritai di voi mentre ch’io vissi,
s’io meritai di voi assai o poco

quando nel mondo li alti versi scrissi,

non vi movete; ma l’un di voi dica
dove, per lui, perduto a morir gissi».

Lo maggior corno de la fiamma antica

cominciò a crollarsi mormorando
pur come quella cui vento affatica;

indi la cima qua e là menando,

come fosse la lingua che parlasse,
gittò voce di fuori, e disse: «Quando

mi diparti’ da Circe, che sottrasse
me più d’un anno là presso a Gaeta,
prima che sì Enea la nomasse,

né dolcezza di figlio, né la pieta
del vecchio padre, né ‘l debito amore
lo qual dovea Penelopé far lieta,

vincer potero dentro a me l’ardore
ch’i’ ebbi a divenir del mondo esperto,
e de li vizi umani e del valore;

ma misi me per l’alto mare aperto
sol con un legno e con quella compagna
picciola da la qual non fui diserto.

L’un lito e l’altro vidi infin la Spagna,

fin nel Morrocco, e l’isola d’i Sardi,
e l’altre che quel mare intorno bagna.

Io e ‘ compagni eravam vecchi e tardi

quando venimmo a quella foce stretta
dov’Ercule segnò li suoi riguardi,

acciò che l’uom più oltre non si metta:

da la man destra mi lasciai Sibilia,
da l’altra già m’avea lasciata Setta.

“O frati”, dissi “che per cento milia

perigli siete giunti a l’occidente,
a questa tanto picciola vigilia

d’i nostri sensi ch’è del rimanente,
non vogliate negar l’esperienza,
di retro al sol, del mondo sanza gente.

Considerate la vostra semenza:
fatti non foste a viver come bruti,
ma per seguir virtute e canoscenza”.

Li miei compagni fec’io sì aguti,
con questa orazion picciola, al cammino,
che a pena poscia li avrei ritenuti;

e volta nostra poppa nel mattino,
de’ remi facemmo ali al folle volo,
sempre acquistando dal lato mancino.

Tutte le stelle già de l’altro polo
vedea la notte e ‘l nostro tanto basso,
che non surgea fuor del marin suolo.

Cinque volte racceso e tante casso
lo lume era di sotto da la luna,
poi che ‘ntrati eravam ne l’alto passo,

quando n’apparve una montagna, bruna
per la distanza, e parvemi alta tanto
quanto veduta non avea alcuna.

Noi ci allegrammo, e tosto tornò in pianto,

ché de la nova terra un turbo nacque,
e percosse del legno il primo canto.

Tre volte il fé girar con tutte l’acque;
a la quarta levar la poppa in suso
e la prora ire in giù, com’altrui piacque,

infin che ‘l mar fu sovra noi richiuso».


Warning: include_once(/data/21/2/75/65/2075554/user/2275436/htdocs/WordPress) [function.include-once]: failed to open stream: Success in /data/21/2/75/65/2075554/user/2275436/htdocs/WordPress/wp-content/themes/thesis/lib/core/wp/boxes.php on line 557

Warning: include_once() [function.include]: Failed opening '' for inclusion (include_path='.:/usr/share/php:/usr/services/vux/lib/php') in /data/21/2/75/65/2075554/user/2275436/htdocs/WordPress/wp-content/themes/thesis/lib/core/wp/boxes.php on line 557

WP Admin