≡ Menu

BAC 1963

La sfârșitul primăverii lui 1963, un grup de zece-cinsprezece elevi ai Liceului Mihai Viteazul din București a avut o idee: să marcheze terminarea anilor de liceu într-un mod mai puțin convențional decât permitea tipicul vremii. Și-au împărtășit planul unuia dintre părinți – George Hazgan, actor al Teatrului de Operetă. Dlui Hazgan i-a plăcut ideea și profitând de complicitatea a doi colegi de scenă – Virginica Romanowski și Bimbo Mărculescu – i-a împropietărit temporar pe liceeni cu costume dintre cele mai haioase și pestrițe aflate în magazia Operetei.

Într-una din zilele ultimei săptămâni de școală, liceenii și-au dat întâlnire, dis-de-dimineață, la Piața Obor, au închiriat trei trăsuri – cu birjari cu tot – și au descins în fața liceului costumați nevoie mare. Râsete, amuzament, stupoare etc. Reacții de toate felurile. Unele de neuitat: au fost exmatriculați și trimiși acasă, peste două zile au fost expuși pe scena Sălii de festivități a liceului, criticați de un reprezentant al corpului didactic și de o elevă și un elev, dintre cei eminenți, firește.

”Demascarea” liceenilor zurbagii a continuat printr-o notă usturătoare în ”Informația Bucureștiul”, ziarul de seară al capitalei și – tare de tot! – chiar printr-o scurtă secvență introdusă în ”Jurnalul de actualități” care rula înaintea oricărui ”film artistic”.

La Secția de învățământ a raionului din care făcea parte liceul s-a luat hotărârea ca liceenii respectivi să nu aibă dreptul de a se prezenta la examenul de maturitate (bacalaureatul). Cu această decizie, lucrurile intrau într-un registru sever și foarte periculos. Nu luai maturitatea, nu puteai să dai examen la facultate. Nu intrai la facultate, erai recrutat și trimis în armată pentru doi ani. La ”liberarea” din armată, nu se știe cum ar fi arătat cărarea vieții.

Noroc de câțiva profesori sufletiști și înțelepți și de pilele unuia dintre părinți. Cu numai două zile înaintea examenului de maturitate, făptașilor li s-a comunicat că li se va îngădui să se prezinte la examen, dar că nota lor generală va fi scăzută cu un punct sau două.

S-au prezentat la examene. Le-au luat. Au fost bine depunctați. Au dat cu toți la facultate. Au intrat cu toți. Câțiva dintre ei au făcut cariere strălucite – acasă sau în străinătate.

Cvartetul “SILITORII” (de la stânga la dreapta, “Borțică”, “Țiganu”, “Trompă” și “Bătrânu” protestând împotriva interdicției de a se prezenta la examenul de bacalaureat

De câte ori trec pe lângă liceu, arunc o privire spre o anume clasă ale cărei ferestre dau spre strada Matei Voievod. Din cel puțin trei motive.

Primul – în acea clasă am pretrecut doi dintre anii de liceu și una din bucuriile mele și ale altora era când brațele troleibuzului săreau de pe liniile electrice, o luau spre ferestrele clasei și făceau zob câteva geamuri. Eram scoși din clasă, dl director adjunct Ion Udriștoiu aducea oamenii de la atelierul liceului și meșterii înlocuiau geamurile sparte în vreme ce fetele mai cleveteau între ele iar băieții băteau mingea în curtea spațioasă a liceului. Distrație mare, ce mai!

Al doilea – în acea clasă am dat două dintre probele examenului de bacalaureat. Eram atât de îngrozit, încât mi-am amintit până și lucruri despre care aveam certitudinea că nu le învățasem niciodată, că, orice ar fi făcut un profesor sau altul, lucrurile acelea îmi intraseră pe-o ureche și ieșiseră pe cealaltă.

Al treilea – mă uit de fiecare dată la ferestrele acelei clase cu nostalgie pentru anii de liceu și cu irepresibilă recunoștință pentru cei care au avut înțelepciunea să nu deraieze destinele unor adolescenți zgubilitici pentru un act de bravură ce i-a făcut să se simtă “altfel” decât ceilalți. Au avut maturitatea de a nu ne răpi bacalaureatul.

De ce scriu aceste rânduri?

Din mai multe motive. Unul dintre ele fiind acela de a spune că pe acele vremuri nu tocmai fericite pentru români și în pofida celor pe care mi le repeta săptămânal mama mea, profesoară – ”Școala nu mai e ce-a fost cândva…” – se făcea, totuși, carte.

Trei viitori exmatriculați pe scările Palatului Republicii – de la stânga la dreapta: “Țiganu”, “Trompă” și “Cipi” 

Îmi amintesc cât de mult uram uniforma, dar după atâta amar de vreme realizez că atunci când îmi trec prin fața ochilor chipurile foștilor mei colegi și colege ele sunt extrem de bine conturate, precis individualizate. Uniforma nu-i face o masă cenușie de chipuri și gesturi amorfe. Îmi apar la fel de clar conturate ca siluetele unora dintre eleganții noștri profesori, de la care eu, unul, am învățat nu doar carte, ci chiar cum să mă îmbrac – Ioan Vicol, Mihai Rațiu; sau ca gesturile pitorescului profesor de ”fizico-chimice” pe care-l poreclisem ”Tololoi”; ori ca urechelile primite de la rigoristul diriginte Ion Ilie; sau ca dizertațiile inegalabilului dascăl de limba română, Constantin Marinescu. El i-a spus mamei mele, ”Marioaro, dragă, nu te îngrijora că Dorin al tău nu prea se ține de carte. Îl iau pe mâna mea, nu te costă nimic și intră la facultate.”

Astăzi mi-aș dori să pun pe mine uniforma pe care o uram atât de tare și să fac pace cu toți dascălii care mi-au făcut ”rău”, pentru a-mi face foarte mult bine.

Cine se angajează să refacă podul dintre liceenii și profesorii de azi?

Nu de alta, dar astăzi  bacalaureatului  i se spune din nou bacalaureat. S-a renunțat la surogatul ”maturitate”. Dar este nevoie, ca de aer, de un alt tip de maturitate.

  • Florin Iaru

    Ehei, Dorin, cum fug anii…
    Mie nu mi-e de bacalaureat. Eu îmi aduc aminte cum era să fiu exmatriculat pentru că, la muncă patriotică, cîţiva nebuni naivi cîntaseră: “Foaie verde, barabulă / Noi muncim şi luăm o pîine.” Tot aşa, cîţiva profesori şi-au pus tot prestigiul la bătaie. Din clasa de nebuni, F, am intrat 95%. Dar ce spaimă şi ce disperare pînă la ultima zi de examen. Poate că eram prea încrîncenaţi la vîrsta aia.
    Dar nici chiar aşa. 56% picaţi. Gauss şi clopotul lui ar spune că e ceva neadevărat în ceea ce se întîmplă!

  • InimaRea

    Acestei nostalgice evocări, i-aş opune una despre aproape următorul ciclu liceal -- 1966-1970, la Liceul nr. 33 din Bucureşti (Drumu Taberei).
    Adolscenta, cimitir al tineretii mele! -- continuare
    …Era un barbat frumos Inefabilu: inalt, cam gras la cei nici 40 de ani ai lui, dar asta-i soarta fostilor poloisti; cu o frumoasa figura barbateasca, „rasata” cum zicea el -- ii placeau grozav „rasatii”, dar fiti linistit, eu nu intram in categoria asta, fi-mi-ar rasa sa-mi fie! A venit ca profesor de romana cind eram in clasa a XI-a si a inceput sa vorbeasca intr-o limba ciudata (se si preta materia, era vorba despre curentele literare in literatura romana de la inceputul secolului XX) o limba pe care nici n-o visa biata baba Adamache, cea care ne fusese profesoara intr-a X-a, si pe care nu si-ar fi permis-o nici austera doamna Faur, cea dintr-a IX-a … Cel putin cu inefabilul poeziei simboliste ne-a ametit de tot, asa ca si noi i-am spus Inefabilu. Altminteri, il chema Ion Dobrescu, dar isi zicea Igor, iar pseudonimul lui literar era Irimia Gotu (de la Irimia, cel ce a dat cu oistea-n gard, explica Inefabilu. Ca multa dreptate a mai avut saracu`!). De altfel si Ion Rotaru (istoric literar şi amic de-al lui) isi zicea Hans. Cine stie care erau “dedesupturile”? …Era suplintor, traia cu o blonda misto, tot filoloaga dar care lucra pe la revista literara Luceafarul, corector; suferea cu rinichii, avea un succes nebun la femei si-i imbonavea pe barbati, mai ales pe ambitiosul moldovean Ghita Untaru, care doar ca nu latra cind il vedea. Mai ales dupa ce i-a luat si dirigentia clasei noastre, si sarcina extrascolara a participarii la concursul de teatru, cu vedete cu tot, fiindca a pastrat echipa…
    Cel putin colegele noastre erau lesinate cind il vedeau, se udau de tot (sa ma iertati de vorba proasta, puilor, dar asa vorbeam noi, baietii, atunci, mai curind cu admiratie decit cu ranchiuna) cind intra ala in clasa, mare, leonin, imperial, de arunca din usa catalogul pe catedra, in semn de buna ziua. „Avea intrare”, ce mai !
    Nu era un adevarat profesor insa nici nu-si propunea asa ceva. El era elitist: Daca pot lucra cu 1-2 elevi din clasa, mie mi-e de-ajuns, spunea el, si chiar asa si facea… cu „prostii” n-avea treaba, doar ii teroriza putin, cit sa simta gheara leului. Fiindca asa vedea el viata, ca pe o arena in care – ca-n razboi si-n amor – totul era permis, iar de cistigat, cistiga doar cel mai puternic. Or, puternic insemna musai – dar musai – inteligent, asa cum era el…
    Si, vorba ardeleanului, unde-i multa minte e si multa prostie. Inefabilu nostru a facut-o de oaie: a calcat in gura lacomiei, a gustat dintr-o pustoaica, a ramas fata gravida, a vrut (sau n-a mai avut incotro) sa faca un copil cu el, Inefabilu a fost urgent dat afara, a fost si un proces penal acolo (corupere de minori, abuz in serviciu) dar a scapat relativ ieftin: a sustinut ca el „o iubea sincer”, ca „voia sa intemeieze o familie adevarata”, fiindca de sotia lui de la Satu Mare, sau de unde era ea, era despartit „in fapt” de multi ani, asa ca a luat o condamnare cu suspendare, i-a fost interzis sa mai fie profesor si a fost obligat la plata pensiei alimentare. Dar a obtinut si divortul de morganatica lui nevasta si bineinteles ca nu a luat-o de sotie pe Cristiana. Pina la urma, din povestea asta a ramas o fetita, Madalina Dobrescu, pe care nu am vazut-o niciodata si care trebuie sa aiba vreo 34 de ani acum… (2004, data scrierii).
    Pe urma, a plecat la Craiova si nu l-am mai vazut decit peste citiva ani, dar eram – nu stiu cum – instrainati, n-am reusit sa vorbim cine stie ce. Bine, ca si el era cam pe fuga, tot cauta o cabina telefonica, nu-s` ce dracu` telefon avea de dat, asa ca nelamuriti am mai ramas! Si aveam atitea lucruri de lamurit! Sau nu aveam? Nu-mi dau seama prea bine dar imi amintesc ca deja il vedeam cu alti ochi, eram cam pe la sfirsitul facultatii parca, si toate fitele lui din timpul liceului imi apareau in alta lumina. Iar pe de alta parte, recunostinta este apanajul virstei, asa ca de la ăi tineri nu-i prea chibzuit sa astepti recunostinta, lor li se cuvine pur si simpu totul, si pe urma sint si foarte prinsi cu propria lor viata, cind sa se mai gindeasca si la altii?
    …Ghita Untaru a avut un rol important in viata mea de „ilev”, rol pe care l-a jucat corect si, culmea imi vine a spune, cu demnitate la sfirsit, intr-un moment important – examenul de bacalaureat. Fiindca el, atunci cind a venit sa ne faca partasi la betia victoriei sale impotriva lui Dobrescu, era doar partea vizibila a icebergului care ne pindea – mut si rece – din adincurile mintii acelor oameni de nimic. Tot „corpul diadactic” („cadavrul didactic” – in limba noastra de rebeli) era pornit impotriva a doi elevi a caror singura vina era aceea de a fi fost preferatii lui Dobrescu – Madeleine, fiindca facea meditatii cu el; eu, pentru ca eram considerat disciplolul lui. Si ne-o coceau dascalii, cu minie rece, olteneasca (vorba lui Marin Preda). Astfel, la bac, si-au propus sa ne pice pe amindoi, mobilizind la aceasta crestineasca lucrare si presedintele comisiei de examen, un profesor universitar de la Facultatea de biologie. Sau invers? Ala a venit cu directiva „de Sus”? Era posibil orice in lumea aceea necajita…
    Ei, si la bac, pornesc tovii sa ne marteleze… Cu mine insa, n/a ţinut. Eu eram antrenat in razboaie de gherila, aveam aerul ca nu mi se poate intimpla nimic. Bine, ca eram si inspirat! Ma bagam unde era pericolul mai mare, Thunderbird ce mai! Adica, la bac, am ales istoria, nu biologia, ca materie de examen. Toti au spus ca eram nebun, ca nu mai luam eu bacul in veci, doar se stia ce meciuri avusesem cu Dobitocu`. Dar eu am preferat sa ma duc la un examen unde, de bine de rau, mai puteam misca un pic, pe cind la biologie – cu morule si blastule – eram tamiie, nu asa! Si asta m-a salvat. Daca alegeam biologia ala eram, de m-ar fi chemat Babes Pasteur. Eram chiar in gura lupului. Mai deschisese ala botu`, in doua rinduri – prima oara la oral, la romana, cind a vrut sa ma-ncurce, dar nu avea nici o sansa, era paralel cu materia; or, eu, cu instinctul meu sanatos, i-am pus-o cu toata seriozitatea, i-am indicat si pagina din compendiul lui Calinescu (dracu` o stia, dar asa e cacealmaua, nu? De-aia-i si dulce victoria citeodata!); a doua oara la oral, la istorie.
    Atunci a fost Ghita al meu la inaltime: mare om, mare caracter! Eu am cam balmajit-o pe-acolo – nu era pericolul indeajuns de mare ca sa si pun mina pe carte serios – tovu` s-a prins si astepta sa-mi iau nota patru. Iar Ghita imi da 7! Asta sare la el: Cum, tovarase profesor, dar elevul nu a stiut nimic! Si Ghita, de colo: Tovarase presedinte, este materia mea, eu i-am explicat ilevului cum trebuia sa prezinte acest subiect pentru ca am pretentii de la dumnealui, il cunosc de cind era in clasa a sasea (a saptea, mai exact, doar nu era sa-l si contrazic atunci, nu?)
    Cind am iesit, au sarit aia pe mine, ca stateau cu sufletul la gura, aproape convinsi fiind ca gata, o furasem! Le-am spus incet, rar, stil Inefabilu: Bai, tirlicilor, stiti voi ce barbat adevarat e Dobitocu`? Mi-a dat 7 in loc de 4, numai ca sa-i ia fata bulangiului de presedinte. Ohohooo…

  • Radu Humor

    Ma amuza si-mi da un sentiment ciudat nostalgia tinerilor in varsta !
    Mai ales atunci cand stiu ce nebuni frumosi am fost unii dintre noi.
    Mai ales….voi !

  • lucid

    Intai sa incerc sa-l lamuresc pe intunericitul Iaru de ce clopotul ala al lui Gauss nu are ce cauta in chestiune: se ia o clasa dintr-o scoala primara de oriunde in lume si se pun copiii sa cante o melodie banala, 2-3 vor reproduce perfect melodia si o vor face si cu o voce “placuta”; vreo 5-6 vor reproduce corect si ei dar vocile le vor suna cam “glaspapier-izat”, vreo 6-7 vor canta absolut fals (se cheama “fara ureche muzicala”), 2-3 nu vor avea nici ureche si nici voce, iar vreo 20 vor lalai melodia intre aproximativ si binisor cu voci “mici” (asta e termenul profesional), asa cum i-a lasat Dumnezeu pe majoritatea oamenilor. ASTA E CURBA LUI GAUSS. In cazul bacaloriatului asta, a intervenit parametrul “prag minim” -- pe care daca nu il treci nu contezi in curba. Daca loazele erau cat de cat pregatite, se intampla ca inainte de 89, adica se reproducea curba lui Gauss -- 2-5% luau 9 si 10, 2-5% picau, iar 50-60% luau intre 7 si 8. Drama actuala a scolii romanesti este ca pentru a reproduce curba asta ar trebui ca pragul practic sa dispara, atat de rebuturi sunt elevii.
    Conteaza desigur si mediul -- atat familial cat si scolar. Eu am terminat “Lazar”-ul, avand profesori ca Alexandru Mitru (Paraianu, cel cu Legendele Olimpului), Georgeta Breazul -- sotzia marelui muzicolog, care organiza anual o STAGIUNE A FILARMONICII in liceu, ca la carte, cu Nicolae Secareanu (statea pe “6 martie” catre Hasdeu), Ileana Cotrubas (fusese eleva a liceului), Vladimir Orlov, Emilia Petrescu, Mihai Constantinescu (nepoata lui, Ioana Pavelescu azi Sion si “nora” a iliescului, desi se zice ca e in divortz, mi-era colega de clasa), Marta Jojea, etc etc. La muzica era si Anton Negoitzescu care ne ducea la Opereta sa vedem “Lasatzi-ma sa cant” dirijat chiar de Dendrino si unde radeam cu Bimbo si Virginica. La rusa era Tania Bratescu-Pauker -- semana la coafura leonina cu “tovarasa Ana” si era de o severitate de speriat (toata pretzuirea mea fatza de ea si doctorul Bratescu pentru felul in care s-au implicat “social” dupa 1990 -- discretzie totala politica dar l-au publicat pe Belutzu Silber cu extraordinara sa “Monarhie”, ca sa nu mai vorbesc de “specialele” in psihiatrie). La engleza era o englezoiaca adevarata -- miss Cluck, plus d-na Mary Polihroniade, traducatoarea “Pe aripilor” sudiste si sotzia extraordinar de promitzatorului intelectual Mihai Polihroniade, asasinat ticalos de Carol II. Era elita chiar si in acele vremuri. Si a format elite.

  • Cristi

    Da, asa este, se facea carte. Si deoarece cunosc episodul evocat foarte bine, nu are importanta de ce si de unde, imi permit sa spun cateva lucruri. Asa cum am mai scris recent un comentariu undeva, in acel liceu(ca si in alte licee foarte bune), in acea vreme, precum si inca o perioada dupa, au existat profesori care puteau cu usurinta sa predea in cadrul universitar. Ion Vicol, Papahagi, Mihai Ratiu, Costica Marinescu si altii. Si asa cum spune Dorin Tudoran, invatai de la ei nu numai carte, ci si bunele maniere, eleganta, respectul, apetitul pentru cultura, f.f.f. multe. Erau profesori care nu ridicau glasul in clasa. Pentru ca impuneau respect. Si in perioada in care am urmat eu acelasi liceu existau astfel de profesori. Imi amintesc de profesorul de limba romana, Anton Chevorchian, Domnul sa il odihneasca, cum a reusit, in primul si in primul rand, sa ne faca sa citim cu placere. Profesoara de franceza, Floare Popescu(Crainic)…. Dar… Pe atunci un profesor de liceu avea un salariu decent. O fosta colega de clasa, profesoara cu vechime maxima, cu gradul I, la 58 de ani, are in 2011 un salariu lunar de 1300 RON. La acelasi liceu. De ce sa vina cineva cu pregatire sa predea in liceu acum? Sigur, din pasiune. Dar cand mori de foame, moare si pasiunea. In vremea studentiei mele existau, roughly speaking, trei categorii de studenti. Cei exceptionali, din care se alegeau viitorii cercetatori si cadre universitare, cei buni si foarte buni, din care cei mai multi ajungeau profesori de liceu(buni si f. buni), si cei slabi. Ce se intampla acum? Prima categorie, in proportie de 90% urmeaza cursurile universitare in strainatate, in special in USA. Daca se intampla sa urmeze universitatea in Romania, pleaca la doctorat in USA si …..
    Studentii din a doua categorie nu sunt deloc interesati de liceu, deoarece profesorii de liceu sunt foarte prost platiti. Iar ei au o pregatire care le permite ca in scurt timp sa ajunga la un venit cel putin dublu decat al uni profesor de liceu. Va las sa ghiciti ce se intampla cu a treia categorie.

  • Coande

    Cam lunga evocarea, InimaRea, insa am intrat ca sa-ti spun ca poti consulta arhiva Ramuri unde Ion Dobrescu, alias Irimia Gotu, publica proza si altele. A lucrat si pe la “Inainte”, oficiosul PCR, daca nu ma insel.
    “Morganatica” de care pomenesti a fost viitoarea senatoare PSD, Maria Dobrescu, actuala directoare de la Lic. de Arta “Marin Sorescu”.
    Cred ca dupa ce Gotu a decedat i-a editat o culegere de proze. Poti intreba la Aman, la biblioteca judeteana din oras.
    Cred ca era un scriitor onorabil, nu rupea gura targului, dar te pui cu sarmul poloistilor…

  • Dorin Tudoran

    @lucid
    Mihai Polihroniade, cel despre care — incoltit de tot felul de intrebari — Mircea Eliade spunea ca ar fi fost, de fapt, autorul celui mai nesabuit editorial semnat… Mircea Eliade.
    Mi-as dori foarte mult ca liceenii de azi sa-si aduca aminte de profesorii lor peste decenii cu emotia cu care o facem noi.

  • Cristi

    Emotie? Da, asa este.Dar nu numai. Si respect. Si recunostinta. Si asa cum foarte frumos spuneai, “mi-au făcut ”rău”, pentru a-mi face foarte mult bine.” De fapt “pacea” pe care o doresti, este numai a ta. Ei stiau de atunci ca de fapt la un moment dat o sa vrei, o sa tanjesti, “sa faci pace”. Pentru ca erau PROFESORI. Cu majuscule. Si pentru ca in afara de cunostintele de specialitate, mai stiau si altele. Stiau sa educe, sa transmita, sa evalueze corect. Sa inteleaga adolescenta. Caci voi, pana la urma, dupa o urecheala buna, dupa o spaima, dupa o prelegere a lui Costea, nu ati patit nimic.

  • mariana

    Sunt verde de invidie.
    Am extrem de putine amintiri din liceu. Flash-uri. Si cateva exceptii.
    Bacalaureatul a fost probabil prima mare cumpana a vietii mele. Ca si pe cele multe care au urmat, am infruntat-o cu totala inconstienta !!! Un fel de aruncare in gol, cu o protectie mai mult decat indoielnica. Ori-ori…
    Imi amintesc bine si de profesorul meu de istorie, un domn care-mi punea in catalog note de 6-7, fara sa ma asculte si facandu-se ca n-a vazut pagina imaculata a tezelor mele. Nu stiu daca asta este motivul pentru care nu mi l-am sters din memorie sau, mai degraba, pentru ceea ce s-a intamplat intr-o buna zi cand mi-a povestit ca are un fiu frumos si destept pe care, cand voi mai creste, mi-l va prezenta cu mare placere. A ramas un mister…
    Imi amintesc cu drag de colega mea de banca dintotdeauna, un vulcan de simpatie si capabila de a face tot felul de nazdravanii ( cu broaste, paienjeni, etc ) cu aerul cel mai serios de pe lume, platind eu cu datul afara din clasa din cauza rasului de nestavilit.
    Si-mi mai amintesc de un baiat dragut, destept, simpatic si cu faima printre noi, fetele de a fi unul deja “cu o oarecare experienta”. La o zi de nastere a lui am descoperit “jocul cu sticla si pupaturile”, ce-i drept caste. Mai tarziu, spre 16 ani sau ceva mai mult (da domnilor, asa erau timpurile), i-am cerut si obtinut sa-mi dea o lectie de anatomie. Aveam o mare nedumerire in ceea ce priveste functionarea unui anumit organ reproductiv, mai exact mecanismul prin care un “os” isi modifica dimensiunile !!! Nu-mi aduc aminte raspunsul, ci hohotele de ras ale celor care ma auzisera.

  • Radu Humor

    Profesorii de atunci traiau, aproape toti, dar mai ales cei mai in varsta, o drama pe care n-o puteau trece decat absorbiti de meseria lor si de speranta ca pe noi cei tineri nu ne pot ajuta altfel sa scapam din marea inchisoare ideologica decat inarmandu-ne cu solide cunostinte in domeniile pe care le stapaneau la perfectie !
    De cel mai mare respect se bucurau printre noi cei care aveau curajul sa ne spuna cine erau in realitae o Nina Casian, un Mihai Beniuc sau un Dan Desliu, saucomentand curajos si sarcastic masuri anapoda ale conducerii de partid si de stat, iar cel mai mult mi-am pretuit colegii, pentru ca desi unii erau fii(ce) de nomenclaturisti, nici macar unul n-a indraznit sa parasca.
    Era marele nostru secret pe care-l pastram cu sfintenie, unii poate chiar de frica de a nu se afla ca de la ei a pornit vreo ancheta !
    Domnul prof Agavriloaie (Dumnezeu sa-l ierte! la fel ca pe toti ceilalti, care au trecut in vesnicie) marturisea ca tocmai acest fapt il facea sa creada in viitorul nostru, al celor tineri .
    Din pacate, cred ca i-ar fi rusine si imposibil de crezut astazi sa afle in ce stare dezastruoasa ne aflam, inghititi de torentul acesta de minciuna, hotie si degradare morala in care se zbate societatea romaneasca, mai ales la nivelul cel mai de sus :roll:
    Poate si pentru faptul ca asa am fost educati nu numai in familii, dar si in scoli sa ne ferim de politica, ca de ceva periculos ( exemplele cu cei arestati sau omorati din randul intelectualitatii romane n-aveau darul sa-ti trezeasca nici un interes, iar exmatricularile din motive politice, mai ales pentru cele ale parintilor si bunicilor, nici atat !
    Poate si de asta , ca la orice revolutie, dupa 89 s-au ridicat atatea gunoaie pe valurile ei.

    P.S. Avem un singur coleg care a fost profesor universitar * de socialism stiintific , cum il tot tachineaza toti la tot mai desele revederi ( am inceput sa ne rarim, precum rasadurile 😆 ), in rest pot spune ca-s oameni normali ( peste 60 % cu studii superioare). Dar ce studii , vorba cuiva ?!

  • InimaRea

    coande: Dacă eşti de acord mai vorbim despre Igor, o să-l rog pe d-l Tudoran să ne facă legătura pe mail. Mai am cîţiva foşti colegi de liceu care-şi amintesc cu drag de Inefabilu.

  • neamtu tiganu

    Ar trebui mentionat ca, mai ales noi baietii, pa vremea aia eram tare necopti la bac. Eu am fost dat la scoala la 6 ani si am facut liceu 11 ani, astfel ca la bac aveam doar 17. Senzatia ca mai ai putin si devii barbat, daca nu cumva chiar devenisesi, te facea sa faci prostii, asa ca multi am trait in ultimele luni de liceu cu amenintarea exmatricularii.
    Am amintiri f. frumoase despre profii de atunci, mai ales pt. iubita mea Kati, doamna Velea de fizica.
    Si-n fac. am avut norocu de profi exceptionali, Carafoli, Gh. Simionescu, Buzdugan, Gh. Manea, Petre Augustin si mai ales Voinea. http://la-neamtu-tiganu.blogspot.com/2010/05/recunostinta-vesnica-domn-profesor.html

  • mihai rogobete

    Cum nu mi se mai pare, doar -- deşi-n ultimele trei topicuri numai despre baschet, handbal sau fotbal nu a fost vorba -- din atmosfera postărilor răzbate, fără echivoc, ceea ce am şi sperat să găsesc în bloguri, spiritul de echipă. Civilitatea dialogului să-l imprime, sau spiritul de echipă orchestrează dialogul şi reflexul civic?
    Cu atât mai mult, cu cât Haimanalâcul fosforescent viza urletul haitei.
    Bune, blogurile astea, totuşi, la ceva!

  • Tony

    Caone Dorine puteti fi sigur ca elevii de azi, bloggerii de maine, vor spune la fel: “E-he-hei, pe vremea mea se facea carte nu gluma”. Partea proasta este ca scoala e mai mereu cu trei pasi in urma starii de fapt a societatii pe care o urmeaza… prefigurand-o.

  • Excelent scris! Mi-a plăcut la nebunie şi da, subscriu şi eu la concluzia articolului. Şi eu îmi doresc să îmi amintesc, peste ani, de profesori cu aceeaşi emoţie pe care o trăiesc ai mei când se gândesc la “vremea lor”. Din păcate, însă… există un “dar”. Şi o mare durere care eclipsează orice umbră de emoţie.

  • Zitta

    Ați văzut că ”SILITORII”, cocoțați pe coșul de baschet din curtea liceului, au câte o floare la ureche?
    Fără nicio noimă, imaginea lor m-a dus cu gândul la cântecul ăsta:

    rel="nofollow">

  • Dorin Tudoran

    @Tony

    Draga Tony,
    Imi aduceti aminte de bunicul meu. Se amuza de consatenii sai stransi in “Poiana lui Iocan” si vaitandu-se ca “Lumea nu mai e ce-a fost…”. Se amuza fiindca, isi aminteaa ca si tatal sau, si bunicul sau, si strabunicul sau spusesera acelasi lucru “Lumea nu mai e ce-a fost…”

    Pe bunicul meu nu la-m contrazis niciodata. Pe dvs. va contrazic: intr-o lume extrem de competitiva (urmariti cumva cum accentueaza peste tot “lucid” acest lucru foarte important), intr-o zi (nu spun “intr-o buna zi”, fiindca nu va fi una buna…) acesti oameni care nu fac astazi scoala ca lumea vor descoperi infirmitatile cu care au fost… inzestrati de un sistem de educatie in deriva.

    Dar imi place (tare de tot!) partea cu pasii in urma care prefigureaza. Buna!

  • Dorin Tudoran

    @Alexandra Bohan

    Cred ca inteleg la ce “dar” va referiti si imi pare foarte rau…

  • mariana

    @ Dorin Tudoran

    Cu speranta ca latura goliardica a caracterului dvs. nu v-a abandonat, va trimit un video cu doua scurte episoade din filmul “Amici miei” de Mario Monicelli, nemuritoare scene comice ale unor mari actori.
    Ma scuz cu aceia care nu cunosc lb. italiana.
    rel="nofollow">

  • Tony

    “Am exact vârsta la care Don Quijote şi-a început aventurile,
    am aceeaşi vârstă şi iubesc lumea la fel,
    nu-mi mai lipseşte nimic.
    Poate, un scutier îmi lipseşte, dar nu-i nimic,
    voi porni singur la drum.
    Am aceeaşi vârstă şi aceeaşi nevoie să cred,
    nu-mi mai lipseşte nimic.
    Poate-mi va lipsi Rosinanta,
    dar nu-i nimic, voi merge pe jos.
    Şi poate morile sale de vânt,
    dar nu-i nimic, le voi inventa şi pe ele.
    Am aceeaşi vârstă ca Don Quijote şi drumul m-aşteaptă
    şi în afară de un scutier, de Rosinanta şi de morile sale de vânt
    nu-mi mai lipseşte nimic.
    Ba da, eu m-am născut după Descartes.” -- Aceeaşi vârstă / O.P.

    Cred coane Dorine ca s-ar potrivi si altora… cu o singura mica modificare: “…Ba da, eu m-am născut după Einstein…”. N-am incercat sa sugerez ca scoala de azi ar fi “buna” ci ca si aia de ieri era tot “proasta”, tot in urma si tot prefigurânda. Este destul de probabil ca “acesti oameni care nu fac astazi scoala ca lumea vor descoperi infirmitatile cu care au fost… inzestrati de un sistem de educatie in deriva.” Cert este ca descoprim azi infirmitatile cu care au fost… inzestrati cei care au facut scoala ieri sau alaltaieri. Nu mi se pare ca prezentul e mai luminos decat viitorul. Scoala, educatia in general, a fost si a ramas mereu cel mai retrograd segment al societatii. Ca asta este mai grav azi decat ieri se prea poate… sau poate nu. Daca stai sa te gandesti din momentul in care ati terminat d-voastra scoala (adica intr-un timp foarte scurt) omenirea a produs si si-a aduagat in bagaj mai mult informatie decat produsese in toate erele de dinaintea acelui 15 Septembrie in care ati primit un abecedar in dar. In mod paradoxal i se pretinde scolii ca folosind acelasi “instrumentar” ca-n vremurile sale de “glorie” sa vâre in capul minorilor cultura cea veche si cultura cea noua in egala masura… Reforma este, in acest context, mult prea putin… un pas mic catre Luna, unde oricum nu se poate ajunge la pas. Educatia ar avea nevoie nu de reforma ci de revolutie si nu de una ci de trei revolutii puse una peste alta… una pentru fiecare dintre cei trei pasi cu care este ramasa in urma societatii (care si dânsa merge cam aiurea intr-o directie gresita).

    Dar si daca lumea nu s-ar fi schimbat deloc, deloc si daca tot Slavici ar fi de mare actualitate astazi, chiar si asa, cred ca cei sinceri ar putea afirma cu mana pe inima ca printre cunostiintele si deprinderile cu care i-a inzestrat scoala (cea de odinioara) nu exista mai mult de 10% lucruri care sa le fi fost vreodata de folos la minte, suflet sau in viata. Daca exista printre noi fiinte care sunt oameni in proportie de mai mult de 10% cu siguranta ca asta nu se datoreaza scolii. De acum sau de atunci.

    P.S. Imi cer scuze ca (fara voie) am scos discutia din context. Contextul lui 10% ca intreg, care-i dadea consitenta absoluta. Mi-e teama ca in curand va trebui sa asistam indiferenti la decesul ideii de “cultura generala”.

  • Dorin Tudoran

    @Tony

    Domn’ Tony, evident ca sunt vinovat de moarte ca am terminat scoala acum o suta de ani si ca nu inteleg ca intre timp s-a acumult un imens bagaj de cunostinte, dar, pe cuvant de onoare, domn’ Tony, eu nu tin mortis la o programa analitica centrata pe Ion Slavici (ca pe vreme mea) sau pe Homer (ca pe vremea lui Hercule); sunt absolut de acord cu o programa analitica cladita in jurul lui Stephen Hawking. Intrebarea este cine poate sa predea Stephen Hawking si cui anume?

    Nu exsita “cultura noua” si “cultura veche”. Nu exista, cum bine stiti, progres in arta in sensul in care exista in surubarie. Nu stim daca Francis Bacon este un pictor mai mare ca Rafael, dar ce este important ramane sa stim cate ceva despre amandoi, nu de alta, dar atunci cand ne dam cu presupusul despre imbecilul “cine e mai mare?” sa stim, vorba depasitului Marin Preda, “pe ce ne bazam”.

    De acord mie la suta: e nevoie de trei revolutii in educatie, nu de o reforma, numai ca,,, (trei virgule( ce sanse sunt pentru asa ceva intr-un loc unde pana si revolutiile spontan-programate se “amana din cauza ploii”?

    Sunt de acord aproape tot mie la suta ca cine este om fie si 10% isi datoreaza asta. Numai ca ate iluziona ca fara scoala ai de unde sa pleci pentru a terealiza fie si 10% dintr-un om cat de cat intreg este o iluzie. Seamana cu mintea scriitorilor care nu citesc nimic, ca sa nu-si “influenteze” originalitatea.

    O marturisire, domn Tony: nu-mi plac sloganele lipite pe toate zidurile si pe automobile. Totusi, totusi, totusi, imi place unul foarte mult: “If you think education is expensive, try ignorance.” Sigur, sunt si exceptii: Funeriu, Vanghelie si alte “frustraturi”.

    Plec la exercitii, asa cas nu mai corectez…

  • Pingback: Și totuși, elevii de azi sunt mai buni, nu mai proști decât părinții lor #riscograma()

  • Florin Cintic

    Desi cam la spartul tirgului, as intra si eu in jocul nostalgic propus de Dvs. cu o amintire de acum exact trei decenii, de la bacalaureat: pentru prima oara in istoria recenta ni se propusese, celor de la filologie-istorie (atunci inca se dadeau subiecte diferite la bacalaureat), in teza de la Limba si literatutura romana, sa scriem detaliat despre “scriitorul favorit”. Eu am scris atunci, singurul din Iasi, cel putin, despre Fanus Neagu, caruia ii citisem absolut toate scrierile in ciuda faptului ca prezenta sa in manual era frugala (sar, din decenta, pentru ca acum a trecut si el la cele vesnice, peste oroarea pe care mi-a produs-o, dupa vreo doua decenii, personajul real al tezei mele de bacalaureat atunci cind l-am cunoscut!). Putine momente de triumf am mai avut in viata comparabile cu acela cind distinsa profesoara Valeria Rosca, supravietuitoare a vremurilor cind “Oltea Doamna” era pension, a venit cu lucrarile si a spus ca marea surpriza a bacalureatului a fost teza mea (pentru ca, intr-o clasa de elita, nu prea ma sinchiseam de stilul ei conservator, perfect profesionist as zice azi, de a citi metodic si a-mi face plicul cu fise de lectura necesar) pentru care am fost notat cu 10 plus, in ciuda unui parcurs liceal mai dezinvolt.
    Si inca ceva, tot din liceu. In clasa a X-a, in 1978, pentru ca liceul nostru se numea acum “Mihai Eminescu”, am fost selectat intre elevii din clasa care, la Teatrul National, imparteau materialele la Colocviul National de Poezie (unde, tin minte, “badge”-ul era o chestie rotunda, bleu, cu chipul lui Eminescu, pe care le prindeam cu un bold in reverele participantilor. Nu am fost in sala, bineinteles, cind un tinar scriitor cu ochelari si cravata a tinut, se pare, un discurs istoric despre Conductor si sluga sa de serviciu, dar tin minte cum, seara, vechiul prieten al familiei noastre, care ne vizita intotdeauna la cina atunci cind venea la Iasi, ne-a povestit excitat toate detaliile polemicii curajoase de atunci, cu comentariile si inflacararile pe care i le cunosteam inca de cind tatal meu reusise sa-l scoata, la inceputul anilor 70, din exilul sau de detinut politic de la Darabani. Pe numele sau de poet Lucian Valea. O tempora!

  • Florin Cintic

    Pe care “o” prindeam si “Conducator”, scuze.

  • Tony

    Coane Dorine, citind raspunsul d-voastra de la #21 mi-am dat inca o data seama, daca mai era nevoie, cat de prost sunt in stare sa ma exprim. N-a fost in intentia mea sa afirm ca ne-am putea descurca fara scoala si ca ignoranta institutionalizata ar fi de preferat. Incercam doar sa sugerez ca scoala ne pregateste mai degraba pentru ieri decat pentru maine, si asta nu de ieri, de alaltaieri. Desigur ca far-de-scoala ne-ar pregati pentru preistorie sau direct pentru judecata de apoi.

    Cand vorbeam singur despre revolutii in educatie ma gandeam la ceva (mult) mai mult decat la inlocuirea in programa scolara a lui Slavici cu Hawking. Nu insist insa pentru ca in mod sigur in/abilitatile mele de exprimare (pentru care scoala poarta o mare parte din “vina”) mi-ar juca iarasi feste. E o tema complicata. Si mai ales off topic.

    Mi-a facut placere sa aflu ca pe vremea d-voastra Francis Bacon si Rafael erau studiati in scoala. Nu mi-a placut insa sa constat ca sunteti excesiv. Caci alaturarea ministrului Funeriu cu primarul Vanghelie este desigur un exces. Pagubos, in economia demonstratiei. In plus as zice ca fapta spargerii buboiului la Bac-ul de anul asta e de bine. Cele bune.

  • Dorin Tudoran

    @Tony
    Fiti serios — ca va sta bine. Evident ca era clar ce spuneati. Daca scoala ne pregateste, deseori, pentru ieri, profesorii ne pot pregati pentru maine. Ce vreau sa spun: pentru mine profesorul ideal nu este cel care ma “indoctrineaza”, ci cel care mi-arata cum pot sa gasesc drumul spre… doctrine. Profesorul meu de limba romana nu era deloc speriat ca nu citesc “ce trebuie”, sa zicem”Brazda peste haturi”, “La cea mai inalta tensiune” sau ca nu lesinam de placere in fata poemelor lui T. Neculuta. Era fericit ca CITESC. Mi-a explicat, diplomatic ca — imi place ori nu — trebuie sa citesc si ce nu-mi… place si ca acele lecturi “neplacute” sunt putine si-mi vor disparea din minte. El a incurajat si dezvoltat in mine pasiunea pentru CITIT nu pentru citit ceva anume…
    Sigur ca alaturarea celor doi (Funeriu si Vanghelie) este excesiva, dar asta v-a ajutat sa intelegeti (nu ca ati fi avut nevoie de ajutorul meu, totusi) “unde bat”. Nici o griha, Dl. Goe va penaliza aspru excesul respectiv.
    Spargerea buboiului a fost o fapta buna; deci, se… prescrie.

  • Dorin Tudoran

    @Florin Cintic

    Da, imi aduc aminte de scriitorul acela, inca tanar, cu cravata si ochelari. M-am tot intrebat, de-a lungul anilor, ce-o fi fost in capul lui.
    Imi amintesc si de Lucian Valea -- in tineretea lui fusese coleg sau prieten chiar cu tatal meu…
    Daca nu ma insel, au aparut impreuna (plus Beniuc) intr-o antologie realizata de Gheorghe Togan — “Ne cheama Ardealul” — dupa diktatul de la Viena…

  • mihai rogobete

    Ba, poate c-ar merita vorbit şi pe lângă, dom’ Tony, poate-o nimerim c-o dezbatere de-adevăratelea, că vina n-o poartă numa’ profii de ştiinţe şi de umanioare, ci şi ai de sport. Nu vă miraţi, fiindcă nu numai buchiseala şi scoaterea
    fizico-chimicelor din “celulita societăţii” şi devălmăşia tribală a naturalelor ne apropia de traiul, cum ziceţi dv., la zi, în echipă, adică social, ci şi organizaţiile alea -- hulite pe daiboj -- de adolescenţi şi de tineret, fără să mai luăm în calcul, ceea ce cred că făcea treaba educativă mai dihai decât orele de Constituţie sau dirigenţie: jocurile de echipă ale orei de sport.
    O fi, nu zic nu, religia educativă, dar, ce, armata aia obligatorie n-avea pe cine forma?
    E cam vastă chestia cu (accentu’ !) bacauu pe câmpiile nevolniciei.

  • Daca_nu_nu

    Am citit şi textul articolului (încă de la apariţie), am citit, pe rând, comentariile, dar, prinsă cu examenele, n-am apucat să scriu până acum. Mă bucur foarte tare să văd că lumea -- lumea bună! -- păstrează sentimente bune profesorilor care au contat la un moment dat în devenirea ei. Despre profesorii mei deosebiţi am vorbit şi eu de fiecare dată când am avut ocazia.
    Am avut profesori minunaţi, care şi-au lăsat, într-un fel sau altul, amprenta asupra formării mele. Am avut însă şi experienţe neplăcute, despre care n-am vorbit decât foarte rar şi poate n-aş fi făcut-o nici acum, dacă n-aş fi descoperit în evenimentele recente câteva similitudini…

    Eram în clasa a V-a şi am lipsit o zi de la şcoală. Nu mai ştiu din ce motiv şi nici nu mai contează după atâta vreme. Cert este că, în ziua respectivă, aveam Istorie, iar eu -- ce s-aştepţi de la un copil de clasa a V-a? -- nu mi-am luat lecţia de istorie de la un coleg, cum ar fi trebuit. Ora viitoare am fost ridicată în picioare şi întrebată, după metoda obişnuită: „Ce am avut de pregătit pentru astăzi?”. Nu ştiam. Am bălmăjit o scuză. „Am avut de învăţat, tovarăşa Breazu, despre facerea lumii. Ia să vedem, ce ştii dumneata? Cine a făcut lumea? Darwin sau Dumnezo?” Habar n-aveam cine era Darwin! Şi nu-mi spusese nimeni până atunci „tovarăşa Breazu”. „Dumnezo”, zic eu, cu destulă convingere încât să declanşez o criză de nervi profesorului de istorie. „Eşti o cretină!, a izbucnit atunci profesorul într-o cascadă de nestăvilit. Când v-am spus eu aşa ceva, tovarăşe, că Dumnezo a făcut lumea? Auzi la ea, tâmpita, asta vrea să mă bage în puşcărie!!! Cum o făcut Dumnezo lumea, tovarăşe, ai fost dumneata de faţă să vezi cum a făcut-o?” N-am fost, era adevărat. Dar eu aşa ştiam că Dumnezo o făcut lumea… De Dumnezo am auzit. De Darwin, ba!
    În clasa a X-a, aveam, la rând, în manualul de istorie, toate congresele partidului comunist. Să le înveţi era şi o aventură, şi o nebunie… Un limbaj de neţinut minte; programul partidului, naiba mai ştie. O nebunie curată. Şi, la o teză, mi-a picat Congresul I al PCR. Habar n-am ce-am putut eu încurca pe-acolo, cert este că am scris la teză că, la Congresul I, au participat 40.000 de membri… Vaaai! A fost nenorocire. Aveam acum alt profesor, dar textul a fost acelaşi: „Tâmpito! Când am spus eu aşa ceva, că au fost acolo 40.000 de membri? Vrei să mă bagi în puşcărie, cretino? Unde te crezi, pe stadionul Maracana? Unde să-ncapă atâta lume? Etc. Etc…”
    Eu nu spun că am fost fără vină, fiindcă trebuia să-nvăţ lecţiile acelea dumnezeieşte, mai ales că mă aştepta un examen de treapta a II-a din istorie. Dar, pentru un copil, un astfel de comportament venit din partea profesorului, poate fi devastator. Multă vreme s-au făcut poante pe seama mea: „Asta-i tovarăşa brează care-a fost de faţă când Dumnezo a făcut lumea…” sau „Asta-i aia care-a mutat Congresul PCR pe Câmpia Libertăţii”.

    Ajungând la bacul de anul acesta, am motive foarte serioase să cred că prezenţa camerelor de luat vederi i-a stresat mai mult pe profesori decât pe elevi. Spun aceasta în urma acestor două experienţe nefericite, pe care atunci nu le-am înţeles, dar care mi-au lăsat un gust amar-amar-amar, de care nu voi scăpa toată viaţa. Noi ştim că atitudinile se propagă: iar eu ştiu sigur că un profesor stresat/speriat poate sminti de cap un copil…

  • Daca_nu_nu

    Mai vreau să spun un lucru, referitor la examenul meu de bacalaureat:
    Am fost generaţia de BAC 1990. Lumea era fericită, inclusiv eu. Scăpasem de examenul de filosofie la bac. Or, filosofia nu era floare la ureche la vremea aceea. Era o chestie care semăna ca două picături cu istoria de clasa a X-a. Nu se putea învăţa. Cum fusese Revoluţia în decembrie, am scăpat de filosofie, şi-am primit, în schimb, gramatica. La istorie s-au scos -- slavă Domnului! -- congresele, şi-am rămas cu istoria până la momentul abdicării. Ce putea fi mai bun decât asta? Maaamă, va fi un bac de numa-numa…
    N-a prea fost.
    Prima probă a fost la Literatura română. Ne-am scris frumos numele pe colţul negru, am lipit şi-am purces la scris. Când preşedintele de comisie a venit să semneze, am aflat că trebuia pusă ştampila în interiorul colţului negru… Pe numele noastre… Şi-a trebuit să transcriu. Eu, şi alţi colegi care-au apucat să lipească foaia… Fireşte, n-am mai apucat să scriu cum mi-aş fi dorit… Atunci am aflat că bac-ul acela era unul corect, diferit de celelalte de până la el, fiindcă nu mai aveam o comisie din liceu, cum se obişnuia, ci aveam o comisie străină…
    Deci…
    No offence, dar nu e prima dată când o auzim pe aia cu_corectitudinea.
    Sigur că a fost un bac corect. Cine naiba îndrăznea să se gândească atunci la copiat? Sigur că au picat cei slabi -- ca şi acum. Dar şi atunci, ca şi acum, au pierdut la punctaj elevi foarte buni, iar dintre cei buni, mulţi au picat. Norocul nostru a fost că NU conta media la bac pentru intrarea la facultate…

  • elena

    …generatia 1989, copilarie sovietica, in RSSMoldoveneasca, nascuta si crescuta la tara (de aici si sanatatea de fier pana pe la vreo 25 de ani), eleva-eminenta cu parinti profesori, tot chimisti, caror le-am urmat calea,…Amintiri speciale legate de examenele de absolvire nu am, le-am sustinut foarte bine… pentru ca am stiut, pentru ca mi-a placut sa invat si am demonstrat ca stiam…Va spun un caz din viata mea de presedinte al sfatului unitatii pioneresti (aveam vreo 13 ani). Venise comisia de la raion cu inspectie in scoala, fusesem preveniti, secretarul comsomolist si eu, ca trebuie sa participam la discutie, impreuna cu directorul, seful de studii….Desigur, muream de frica, dar m-am pregatit cum se cuvenea…la un moment dat, in timpul discutiei, inspectorul mi-a adresat o intrebare, ceva despre politica partidului, semplicissima…, era PREA SIMPLA pentru mine si asta m-a blocat…n-am putut scoate un cuvant pana la urma, mai ales ca cei din jur au inceput sa-mi sopteasca raspunsul,…
    am mers prin viata tot cu “eminentsa”, facultatea, catedra, colectand doctorate…(gluma unui coleg estonian, care m-a usturat…dar caruia i-am dat dreptate)- acasa (2002) si in Italia (2010)
    …si iata “asa s-a calit otelul”

  • Ce vremuri ce copiii bine pregatiti …

  • Ioan Vlad Nicolau

    Bacaliu 1953

    Când am coşmare, de cele mai multe ori ele sunt de două tipuri, sau mai bine zis sunt legate de două situaţii sau evenimente. Unul este că sunt din nou elev de liceu şi trebuie să dau examen la matematică, examen pe care ştiu absolut precis c-am să-l pic şi al doilea, că pur şi simplu sunt din nou în România în mica mea cămăruţă dela Zagon sau pe undeva prin preajmă, m-am întors nu ştiu dece în România şi că nu mă mai pot întoarce în Germania. Cele două coşmare sunt urmarea unor stări de şoc în legătură unul cu bacalaureatul şi al doilea cu starea de ştres cronic pe care am trăit-o ani de zile subt comunism. De comunism am scăpat cu ajutorul norocului şi al îngerului meu păzitor care s-a dovedit deosebit de vigilent, iar de lucrarea scrisă la matematică pe care trebuia s-o dau la bacalaureat şi pe care nu trăgeam nici cea mai mică urmă de speranţă că o voi lua. Am luat-o totuşi cu ajutorul marelui Boss care a intervenit personal, fiindcă la gradul meu de tâmpenie matematică, îngeraşul cu tot efortul lui ar fi fost cu totul şi cu totul neputincios.
    Cum am luat un opt la teza dela bacalaureat? Nu ştiu!!! Mi-au dat subiectul, o problemă de geometrie şi una de algebră, eu m-am apucat să le rezolv convins fiind că rezultatul ca de obicei o să fie total alături cu realitatea, am pus tocul jos şi am ieşit afară.
    Nici măcar nu aveam emoţii fiindcă eram un măgar care nu ştia nimic, şi când nu ştii nimic, nu ai dece să te agiţi, dară mite să mai tragi nădejde?
    Pe urmă la oral afost şi mai şi! Am tras subiectul şi mi-a căzut ceva, ce nu mai ştiu şi după aia…., pauză! Întuneric absolut! S-a rupt filmul şi nici până-n ziua de azi nu-mi dau seama ce s-a-ntâmplat în minutele următoare! Pur şi simplu din conştiinţa mea au zburat minutele alea. Pe urmă m-am trezit în curte printre ceilalţi colegi, convins că am picat „bacaliul”.
    După câteva zile când s-a dat rezultatul care era afişat pe nişte liste la „gazeta de perete” din faţa cancelariei, cu inima grea şi speranţa de tot stinsă, m-am apropiat de listă aşteptându-mă să nu-mi văd numele la „trecuţi”, pregătindu-mă pentru o penibilă explicaţie în faţa colegilor a părinţilor, ca şi a altor persoane interesate. Mă uit eu cum spuneam la listă cu suflet cernit şi greu, şi dintrodată inima-mi face un salt şi o ia la galop. Numele meu era la absolvenţi! Nu se poate îmi zic. Ăsta trebuie să fie ăllalt Nicolau! Sau am halucinaţii!? Mă mai uit odată, nu! Ăla era şi el, iar sub el, eu! Întorc uşor capul şi pe urmă iute mă mai uit odată. Eu tot acolo! Nu! Nu vedeam dublu!
    Nu este posi-bil! Visez! Pur şi simplu nu se poate! Întorc iarăşi capul şi în spatele meu dau cu ochii de Mândru, care respira şi el uşurat că era la „trecuţi”.
    -Bă Tete! Mă cunoşti?
    -Ai căpiat? Ce întrebare-i asta
    -Lasă asta bă! Spune-mi! Eu sunt eu?
    Se holbează ăla la mine, îşi lasă capul p-un umăr uitându-se la mine ca găina-n papură şi nu zice nimic. Auzi bă!? Ia dă-mi o palmă!
    -Cce c cum? Dece să-ţi d dau o palmă?
    -Uite-aşa, că te rog eu! Da dă-mi-o ca lumea!
    Tete era mare sportiv şi portar în echipa de footbal a liceului. Cândva după terminarea liceului a şi ajuns portarul echipei „Progresul” şi la un moment dat chiar portar în „Naţională”, că era bun!
    -Ai luat?
    -Nu ştiu! Dă-mi o palmă şi-ţi spun după aia!
    -Dacă vrei tu…?!
    Şi poc! Îmi dă o palmă. Mai aşa ca pentru un coleg da’ palmă! Scutur căpăţâna, c-avea palma grea.
    -Merci!
    Întorc iarăşi capul la liste, eram acolo! La absolvenţi!
    -E!? L-ai luat?
    -L-am luat bă Tete, da trebuie să mă aşez undeva jos, că mă ia aşa cu o senzaţie dela lingurea.
    M-am tras mai la o parte pe o bancă de pe coridor cu falca căzută pe teneşi şi încă nu-mi venea să cred. Să ştii că flăcăii ăia dela comisie m-au confundat cu celălalt Nicolau care era coleg cu mine şi din zece la toate materiile nu ieşea niciodată. Sau l-or fi trecut pe listă din greşeală de două ori!
    Mă duc din nou la liste cu inima bătând ca motorul unei maşini de tăiat lemne, mă uit…., nu domn-e! Ăla luase ca deobicei nota 10 şi imediat sub el eram eu, cu numele de botez şi de familie complect şi culmea, cu nota 8!
    Acum ori că Dumnezeu în infinita-i bunătate a pus umărul şi mi-a condus mâna până la sfârşit, ori că pe mine m-a aruncat în transă şi a făcut lucrarea cu mâna lui proprie, nu ştiu! Cert este că eu nu aş fi putut să rezolv problemele alea niciodată, în ruptul capului, chiar dacă m-ar fi lăsat să stau cu ele-n faţă până la sfârşitul vieţii mele.
    Tot n-am prea crezut, până când după vreo săptămână într-un cadru festiv ne-au fost înmânate diplomele şi numai după ce am avut diploma în mână m-am convins definitiv că am terminat liceul!
    După ce am luat “bacul” m-am dus la biserica Sft. Elefterie Nou şi i-am mulţumit din inimă lui Dumnezeu, ţinându-i pe şoptitelea un speach de mulţumire şi admiraţie pentru puterea Lui absolută. Stând în genunchi la altar am aprins şi trei lumânări: una pentru vii, una pentru morţi şi una pentru El, cu toate că asta cu aprinsul lumânării pentru Marele Boss nu prea intra în canoanele bisericii ortodoxe. Dar fiindcă se milostivise de mine trebuia să-mi exprim într-un fel mulţumirea, aşa că am aprins şi pentru el o lumânare mai grosuţă, chiar dacă lumânările erau cam scumpuţe.
    Dar ce lumânări? Ceee scumpuţe!? Dacă ar fi ieşit de după altar şi mi-ar fi spus că vrea ceva mai substanţial, o oaie, un viţel, sau chiar un bou, i le-aş fi jertfit bucuros, chiar dacă n-aveam bani nici măcar d-un pui de găină. Aş fi furat!
    Aşa s-a întâmplat şi aşa am trecut pe răboj întâmplarea ca pe ceva extraordinar, ceva paranormal, ceva care s-a putut întâmpla şi s-a petrecut numai şi numai cu ajutor divin, că altfel mai eram şi acuma-n liceu!
    De altfel după aia în decursul vieţii mele am avut mai multe ocazii să constat că Bunuţul mă favorizează şi chiar mă simpatizează, cu toate că dacă ar fi după scripturi n-ar prea avea motiv. Dar….., asta-i situaţia!

    Vlad

  • 26 si dupa caz urmatoarele ..a daca inregistreaza debite la bugetul asigurarilor pentru somaj .b perioada pentru care nu s-au platit contributiile la bugetul asigurarilor pentru somaj si suma aferenta acestei perioade .c daca se regasesc in una dintre situatiile prevazute la art. 1 din lege se acorda absolventilor care indeplinesc cumulativ urmatoarele conditii ..a sunt absolventi ai institutiilor de invatamant sau absolventi ai scolilor speciale in varsta de minimum 16 ani inregistrati la agentiile pentru ocuparea fortei de munca judetene respectiv a municipiului Bucuresti in a caror raza teritoriala isi au domiciliul sau dupa caz resedinta .b nu se regasesc in una dintre situatiile prevazute la art. 1 din lege se acorda o singura data pentru fiecare dintre urmatoarele niveluri din cadrul sistemului national de invatamant reglementat prin Legea invatamantului nr.

  • varul primar

    Despre Ion Dobrescu(pseudonim Irimia Gotu) as avea multe de spus…Mi-a calauzit tineretea si am incercat de multe ori sa fiu ca el..Un nume in Cetatea Banilor si nu numai..D-zeu sa-l odihneasca ,acolo unde este..Poate ,undeva, in “Campiile Verzi”…..

WP Admin