≡ Menu

Au revoir, tandreţe mică (V)

A doua categorie de reproşuri pe care mi le face Ioan T. Morar este legată de felul în care îmi tratez prietenii: Acel Dorin Tudoran avea prieteni. Acest Dorin Tudoran îi înjură pe prietenii aceia.” Acest Dorin Tudoran nu mai e în stare decît să demoleze prietenii, să scuipe acolo unde a îmbrăţişat.” Spre deosebire de acuzaţiile pe care le-am discutat anterior, cred că reproşurile la care mă opresc acum nu vin din rea-credinţă. Provin din felul diferit în care I. T. Morar şi eu gândim nu doar prietenia, dar şi fidelităţile, modul de a servi o idee, mai ales când este vorba de opţiuni politice şi, mai cu seamă, de politicieni.

Continuu să cred că sunt un bun ”om de echipă”, indiferent de locul pe care îl ocup în echipă, dar n-am ascuns niciodată că sunt extrem de refractar la spiritul de gaşcă, de haită. Şi nimic nu încurajază în noi slăbiciunea de a involua de la echipă la gaşcă şi apoi, la limita de jos, la haită, decât o fac interesele meschine şi, mai ales, politica. bătu-o-ar vina. Deosebirea de care vorbesc este exprimată în engleză de diferenţa între ”team up” şi ”gang up”. Pentru al doilea tip de ”Weltanschaung” sunt cu totul nedotat, căci sunt prea deseori gata să spun că şi “ceilalţi” pot avea dreptate, nu doar ”noi”. Mi se pare un act de bună-cuviinţă. Altora li se pare un act de trădare.

Iată câteva exemple pe care I. T. Morar nu le numește dar care sunt, în mod sigur, printre cele ce l-au făcut să scrie despre  cum a făcut-o.

Primul. În anul 2008, conducerea Institutului Cultural Român a decis să acopere financiar un proiect în Germania. În acel proiect figurau şi cei doi universitari ce fuseseră deconspiraţi ca fosţi informatori ai Securităţii. Unul dintre ei  comisese şi un aiuritor act de impostură, pe care niciunul dintre noi, prieteni sau simpli admiratori ai săi, nu l-am înţeles: prevalarea de un doctorat pe care nu îl avea. Cei cărora le fusese conducător de doctorate riscau să-şi vadă anulate doctoraterle din acest motiv.

La 17 iulie 2008, prin intermediul paginilor ziarului Frankfurter Rundschau , Herta Müller îi adresa o scrisoare deschisă Preşedintelui ICR. Iat-o:

“Dragă Horia Patapievici,

Aşa cum se poate observa din programul Institutului Cultural Român, la Academia de vară a ICR Berlin, care va avea loc în această lună, vor veni Andrei Corbea-Hoişie şi Sorin Antohi. Antohi este chiar “directorul“ acestui colocviu.

E scandalos că România se prezintă în Germania cu aceste persoane, care în timpul dictaturii au colaborat cu serviciile secrete române. În Germania s-a discutat ani de zile în legătură cu problema turnătorilor Stasi, cu consecinţe pe toate planurile: foştii turnători nu pot avea funcţii în universităţi, în presă şi în instituţii culturale.

Dacă ICR-ul se prezintă cu astfel de persoane în Germania, îşi va dăuna sieşi în mod ireparabil, iar participanţii germani vor fi folosiţi la “albirea“ denunţătorilor.

Cum îi vor prezenta angajaţii ICR Berlin pe partenerii de dialog români oaspeţilor germani? Corbea-Hoişie – profesor şi agent al Securităţii ani de zile – şi Sorin Antohi – ani de zile profesor invitat la universităţi europene, pe baza unui titlu fals de doctor şi a unor publicaţii fictive, dar denunţător autentic începînd cu vîrsta de 19 ani? Şi ce vor relata presei germane? Mai bine spus: ce nu vor relata?

Are ICR impresia că trăieşte pe o altă planetă, unde concepte precum demnitatea personală şi integritatea morală în ştiinţă nu există? Ce este un intelectual în România de astăzi? Ce s-a ales de promisiunile României de la intrarea în UE?

ICR Berlin reprezintă vitrina României în Germania – şi se prezintă ca vitrina unui trecut care nu trece. Cine îşi asumă responsabilitatea pentru acest lucru? De la căderea lui Ceauşescu încoace, fiecare instituţie îşi are propria responsabilitate şi îşi exercită influenţa proprie asupra modului în care se trăieşte cu libertatea cîştigată, pentru care sute de oameni au murit împuşcaţi. Am sperat că, în cele din urmă, România se va normaliza (după atîta timp scurs şi după atîtea şanse ratate), cel puţin în domeniul cultural. Mă doare şi mă înfurie faptul că are loc exact contrariul.

 Promit să nu mai trec pragul ICR Berlin – şi nu voi fi singura.

Cu salutări cordiale,

Herta Müller” 

(Traducere – Cristian Cercel)

Multe dintre argumentele folosite în răspunsul ICR către Herta Müller mi s-au părut greu de acceptat. În opinia mea, făceau decizia ICR şi mai vulnerabilă. Am publicat în ziarul Ziua din 9 august 2008 un comentariu intitulat Ciocoii – noi şi ei. Cum link-ul este inutil, căci arhiva ziarului Ziua nu se mai deschide, iată mai jos conţinutul textului respectiv:

Hârtia de turnesol. Cel mai important rol pe care l-a jucat scrisoarea adresată de Herta Mϋller lui Horia-Roman Patapievici prin intermediul paginilor cotidianului german Frankfurter Rundschau a fost cel al hârtiei de turnesol. Ne-a reamintit pe ce scândură dormim, cât de adânc dormim, cu cine dormim, cât de tare sforăim și cât de asiduu tragem sfori până și în somn.

Premiza. Dacă directorul ICR ar fi fost Corneliu Vadim Tudor, cred că Herta Mϋller nu ar fi reacționat deloc sau ar fi făcut-o pe un ton parodic. Dar cum să nu reacționeze, atât de vehement când e vorba de o decizie a lui H.-R. Patapievici, intelectual eminent, ba și cu aură de anticomunist/antisecurist feroce?

Starea de acțiune și starea enunțiativă. Anticomunismul/antisecurismul asumat de Herta Mϋller în timpul dictaturii diferă de anticomunismul/antisecurismul exhibat de mulți după 1989. Practic, e vorba de conștiințe operând în regimuri diferite: conștiințe în stare de acțiune (Mϋller), conștiințe în stare (mai degrabă) retorică, (preponderent) enunțiativă (Patapievici). Riscurile asumate de Herta Mϋller în anii  80’ erau de altă natură și magnitudine decât inconfortul implicat de dramoleta post-decembristă avându-l drept „erou negativ” pe Căpitanul Soare. Dacă nu respectăm acest adevăr simplu, nu avem cum înțelege de unde vine polemica de azi și de ce un grup de scriitori strămutați din România în Germania fac și de această dată front comun cu Herta Mϋller.

Accentul. Cum s-a răspuns apelului justificat al Hertei Mϋller față de folosirea banilor publici în promovarea a doi foști informatori ai Securității a devenit chiar mai important decât demersul făcut de ea. Aici apare a doua coliziune. În vreme ce la Herta Mϋller accentul cade pe informatori ai Securității, la  H.-R. Patapievici și suporterii săi accentul e mutat pe valoarea profesională.

Cum deocamdată  structura condusă de H.-R. Patapievici se numește “Institutul Cultural Român” și nu “Centrul de Reeducare Morală a Românilor”, mutarea accentului pare justificată. Este?

Ca de atâtea alte ori, și în cazul de față fapta devine substanțial mai puțin condamnabilă decât mecanismul apărării. Hotărârea ICR rămâne undeva între gafă și curaj. Explicațiile privind justețea hotărîrii se situează între cinism și oportunism.

Hotărârea ICR nu justifică, nici pe departe, cererea demiterii conducerii institutului. E un apel abuziv, fiindcă trece cu vederea lucrurile excepționale făcute de troika Patapievici-Mihăieș-Radu și mulți dintre colegii lor. Explicațiile oferite de conducerea ICR, da, ar putea impune o demisie în bloc (“demisie de onoare”), căci ele devoalează mentalitatea în virtutea căreia conducerea institutului ar putea să snobeze permanent pe oricine îi repoșează că mai calcă și în gropi.

 Filiera germană. ICR nu ar fi putut respinge un “asemenea proiect”, crede H.-R. Patapievici, “în condițiile în care partenerii germani nu numai că nu au ridicat obiecții morale la acest fapt, ci, în cazul lui Sorin Antohi, au optat explicit pentru colaborarea cu el.”

 Argumentul nu stă în picioare.

 În vreme ce partenerii germani au dreptul să practice obiecții morale în legătură cu situații neplăcute din propria istorie apropiată și să decidă cum găsesc de cuviință în legătură cu astfel de complicații, o instituție românească are obligația să aibă măcar îngrijorări, dacă nu chiar obiecții morale când e vorba de cetățeni români; fie ei erudiți ori nu. Explicația e mult mai simplă – cine nu a avut nici o îngrijorare, darmite obiecție morală, a fost ICR. A da vina pe germani ori a încerca să-i induci într-un act de complicitate e un demers copilăresc. Orice finanțator are dreptul să aprobe ori să respingă o cerere de finanțare – integral or parțial. Punct.

Apel către lichele – individuale și instituționale. Mesajul Hertei Mϋller este complementar celui transmis de Gabriel Liiceanu prin cunoscutul “Apel către lichele”, dar mută, cu justețe, accentul de pe licheaua individuală pe ce riscă să devină instituția-lichea. H.-R. Patapievici  a îmbrățișat cu entuziasm mesajul lui Liiceanu, dar este iritat și întristat de apelul Hertei Mϋller.

Lichelele lor și lichelele noastre. O cale sigură de a transforma o instituție într-o lichea este să o faci să opereze pe principiul lichelele noastre sunt bune și au dreptul la a doua șansă, lichelele lor sunt rele și nu au nici un drept de apel.

Este adevărat că “în România nu există un cadru legal în virtutea căruia cetățenii români care au fost informatori ai Securității să fie excluși din viața publică ori academică”, numai că ideea lustrației nu a avut nici o șansă nu doar din cauza “lor”, ci și din pricina “noastră”.

Ilie Merce, Corneliu Vadim Tudor, Dan Voiculescu, Miki Șpagă și cei ca ei ar fi avut mai puține șanse să stea în calea lustrației, dacă nu ar fi fost ajutați, consistent, de schizofreniile alor noștri, suferinzi de sindromul personalității multiple – “a noastră” Mona Muscă, inițiatoarea efortului parlamentar pro-lustrație, a căzut din vârful meterzelor, scurt-circuitată de un trecut nedumerit și de un prezent amnezic.

Somitate științifică și doctori în somitate. Spre a demonstra că ar fi fost imposibil de refuzat finanțarea participării celor doi erudiți români în programul din Germania cel mai apăsat este invocată înalta lor valoare profesională.

Argumentul stă și nu prea stă în picioare. Stă, fiindcă e vorba de doi intelectuali de marcă. Nu stă, fiindcă e greu de crezut că în România au dispărut toți germaniștii de primă mână care nu a fost informatori ai Securității, așa încât ICR nu putea trimite pe nimeni altcineva decât pe Andrei Corbea-Hoișie.

Nu stă și datorită tărășeniei doctoratului fictiv al lui Sorin Antohi, autor nu doar al unei cărți fundamentale despre utopie (cum reamintește cu dreptate Mircea Cărtărescu) dar și al unor tomuri imaginare (cum uită să reamintească Mircea Cărtărescu).

De cursurile ținute de Sorin Antohi în Germania vor beneficia/au beneficiat și doctoranzi. Chiar nu își amintește conducerea ICR câți oameni au fost în pericol să-și vadă anulate doctoratele luate cu Sorin Antohi?

Ni se reamintește că Sorin Antohi “a fost ani la rând prorector al prestigioasei Central European University din Budapesta”. E mai degrabă un argument anti-Antohi. Am fost la sfârșitul lui iunie la Budapesta pentru o săptămână și am trecut și pe la CEU. Mă abțin să descriu imaginea umilitoare lăsată în urmă de tărășenia falsului doctorat și al volumelor ficțiune.

Levantu’ și Trabantu’. Mircea Cărtărescu se înșeală considerând că întrebarea cheie ar fi “Care este statutul foștilor colaboratori, dovediți, ai aparatului comunist de represiune, mai ales în condițiile în care CNASAS-ul a fost lipsit de putere prin decizie politică?”

Întrebarea fundamentală este, mai degrabă: Ce se întâmplă cu noi, foștii neinformatori ai Securității, oameni cu doctorate reale nu fictive, care ne dovedim necruțători cu lichelele lor, dar construim – din citate celebre și tristeți tulburătoare — ziduri de protecție în jurul lichelele noastre?

Nici pomenirea CNASAS-ului nu e inspirată. Înainte de a fi marginalizat prin decizie politică, instituția cu pricina s-a automarginalizat, autodiscreditat, datorită incoerenței cu care a operat. Istoria CNASAS-ului nu poate lipsi dintr-o posibilă antologie intitulată “Cele mai revelatoare 10 studii de caz privind tranziția la români” . Mă refer, firește, la tranziția de pluș de la “cum am fost” la “cum am rămas”.

În sfârșit, dovezile despre colaborarea lui Sorin Antohi cu Securitatea au fost la îndemâna membrilor CNASAS cu mult înaintea izbucnirii scandalului. Dar cum Sorin Antohi era “de-al nostru”, dovezile au fost înăbușite. Și, în ultimă instanță, asta nu la ajutat pe Antohi. Își amintește H.-R. Patapievici cine a pus batista pe țambal și ce prevede legea pentru o asemenea faptă, căci eu unul nu-mi amintesc ca vreunul din membrii CNASAS să fi avut ceva de suportat pentru un asemenea matrapazlâc?

Mesagerul sau mesajul? Pentru Herta Mϋller, Vladimir Tismăneanu are o sugestie și un reproș. Sugestia: ar fi fost mai bine ca prozatoarea să se fi adresat direct lui Sorin Antohi și Andrei Corbea-Hoișie, nu lui H.-R. Patapievici.

Eroare. Repet: adresându-i-se lui H.-R. Patapievici, Herta Mϋller a făcut-o, în principal, spre a ridica problema răspunderii instituționale (ICR). Se mută, din nou și nu tocmai abil, accentul de pe mesajul principal pe mesajul secundar.

Reproșul: Herta Mϋller și-a transmis mesajele prin “detestabilul Roncea”.

Amândoi – Vladimir Tismăneanu și Victor Roncea – au aflat de la mine, în urmă cu un an și jumătate, de ce hotăram să-mi încetez colaborarea la ziarul “Ziua”. Numai că, deși disprețuești profund pe cineva, dacă acel cineva se uită pe geam, vede că plouă și ne spune “Afară plouă” e un semn de slăbiciune să negi realitatea, fiindcă detești mesagerul. O astfel de eroare a condus la pierderea multor bătălii de imagine. Și nu doar de imagine, ci și de fond.

 Citate, citate, citate sau despre mitul bunului simț. Cei care sugerează că soluția este de a cere unor oameni ca Andrei Corbea-Hoișie și Sorin Antohi să hotărască singuri în legătură cu discreția de care trebuie să dea dovadă în revenirea pe scena publică se înșeală cu bună știință. Decizia cu pricina ține de bun simț, exact simțul despre care un mare erudit spunea că este cel mai prost distribuit printre oameni. Aș adăuga – chiar și printre erudiți.

E greu de crezut că niște (alți) erudiți, care ne strivesc sub citate din Iisus și ne reamintesc contradictoria alcăturie a omului ilustrînd-o cu destinele unor Céline, Ezra Pund, Hamsun, Heidegger ori Drieu La Rochelle (a-l numi „Drieu de la Rochelle” e, mi-aș permite să observ, un exces de grafomagie!) nu-și amintesc și citatul despre bizara repartizare a bunului simț pe cap de viețuitor.

 Mă pune pe gânduri invocatul adagiu pascalian “Omul nu este nici înger, nici fiară, și din păcate cine face pe îngerul face pe fiara”, dar mă hăituiește întrebarea de ce riscăm să devenim fiare, judecându-i pe Antohi-Hoișie, dar avem asigurat statutul de îngeri stigmatizându-i pe Eugen Barbu și Virgil Cândea, cândva și ei premiați prin tot felul de spații de limbă germană, nu?

Evident că este o porcărie să amintești că Vladimir Tismăneanu este fiul lui Leon Tismeneski doar spre a-i pune în cârcă fiului faptele tatălui. Dar nici să-i amintești lui Gabriel Gafița că este fiul lui Mihai Gafița pentru a pune în cârca fiului și isprăvile tatălui nu e tocmai fair play.

Pentru unii mumă, pentru alții – ciumă e un modus operandi ce invocă și el un citat. Nu-l dau. Prea multă erudiție pentru o chestiune simplă, cunoscută sub numele de dublul standard.

Ilie vs. Antohi și Merce vs. Hoișie. Răspunsurile la una din întrebările mele vin cu grăbire. Unul: lama judecății noastre morale nu trebuie tocită pe grumazurile unor “oameni de sigură valoare”, căci ea trebuie “să rămână pură și neiertătoare pentru adevărații mari ticăloși: ofițerii de Securitate, instrumentele docile ale propagandei de partid, cei care-au făcut răul pe față și care azi sunt cei ce fac legile în România.”

Am spus ce cred despre aceste “instrumente docile” – și pe vremea când moraliști de azi tăceau mâlc, și după ce instrumentele” au ajuns în Parlament.  Dar mă tulbură – ca să folosesc verbul menit să scalde multe ce nu pot fi scăldate – sugestia că a fi făcut răul pe față dovedește că ai fost o ordură, dar dacă l-ai făcut pe la spate (mai ales pe la spatele prietenilor, unii din ei tot “oameni de sigură valoare”) confirmă că ești o valoare inestimabilă.

Altul: “nu este nicicum același lucru ceea ce a făcut informatorul Antohi cu ceea ce a întreprins ca ofițer al Securității actualul deputat PRM Ilie Merce.”

Evident, nu este. Una din diferențe este că Merce a făcut-o pe față, Antohi pe la spate. Dar, ne place ori nu, e drept ori nu, tocmai una din pârghiile fundamentale ale democrației – votul – i-a dat șansa lui Ilie Merce – tot pe față — să ajungă în Parlament. Lehamitea pentru o asemenea întâmplare nu trebuie să ne împingă a comite noi înșine lucruri întristătoare și a exhiba mentalități “tulburătoare”.

Mitul nediscriminării morale. H.-R. Patapievici afirmă că ICR nu practică “discriminarea morală”. Îl cred. Dar l-ar crede și alții, dacă ar produce o listă cu numele informatorilor Securității  — erudiți din tabăra “ălorlalți”, deținători de false doctorate, căci există și din aceștia, nu? — a căror prezență în străinătate a fost finanțată de ICR așa cum a fost finanțată prezența lui Sorin Antohi și Andrei-Corbea Hoișie în Germania.

Mitul schimbării. Herta Mϋller s-a înșealat amarnic crezând că a semnala chestiuni de principiu prietenilor și celor pe care-i prețuiești are întotdeauna șanse de impact mai mari decît dacă incluzi într-un asemenea exercițiu oameni pe care-i disprețuiești. Ciocoizarea elitelor românești nu e o boală nouă și nu-i atinge doar pe “ai lor”, ci și pe “ai noștri”. Cam aici se află esența “tulburătoare” a schimbării în mai bine.

Bucuria consecvenței. Herta Mϋller nu se înșeală exact când rămâne ce a fost – Herta Mϋller. Gândindu-mă la vorba cronicarului, mă întreb cum ar fi mai potrivit să o parafrazez – “Naște și Germania români!” ori “Naște și România nemți!”?

Mai bine renunț, ca să nu fiu luat la întrebări “Da’, nemții ăștia ai cui sunt? Ai noștri ori ai lor?” Nu înainte însă de a mă bucura să o văd pe Herta Mϋller încercând să evite orice intrumentalizare a poziției sale în folosul unor tensiuni și interese ce-i sunt străine.

Mitul monolitului. Panică: monolitul din jurul lui H.-R. Patapievici se clatină. În vreme ce directurul ICR crede că Herta Mϋller i-a adresat scrisoarea deschisă în “Frankfurter Rundschau”, Mircea Cărtărescu nu are nici un dubiu că “Turnători la Academia de Vară” a apărut în “Frankfurter Allgemeine Zeitung”.

Soluția? O consistentă bursă de documentare acordată amândurora de ICR în Germania.

 A doua ucidere a lui Ioan Petru Culianu. La mai bine de cinsprezece ani de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu, încercăm încă să deslușim cine, de ce și cum l-a asasinat pe eruditul nostru prieten. Una din inițiativele extraordinare ale lui Sorin Antohi a fost alcătuirea unei cărți, în două volume, apărută la Nemira, în 2001 – „Religion, Fiction, and History – Essays in Memory of Ioan Petru Culianu”.

Azi, uitându-mă peste textul pe care tocmai sunt gata să îl termin, mă întreb dacă e bine ori nu să-l trimit la tipar. Răspunsul e complicat: nu e bine, dar trebuie. Deci – e foarte bine. 

Și mai trebuie să fac un lucru: să ofer spre publicare, în sfârșit, un text inedit al lui Ioan Petru Culianu. Din două motive. Primul – spre a se vedea cât de mult s-a înșelat în previziunile sale despre România post-decembristă prietenul nostru Nene. Al doilea – spre a se înțelege de câte ori a fost ucis el din nou (evident, simbolic) de unii dintre noi, prieteni și admiratori ai săi.

Paradigma gândită cândva de Culianu s-a risipit fiindcă era gândită, totuși, pentru o țară unde revoluțiile se amână din cauza ploii, iar revoluțiile morale sunt atât de întortocheate încât, deseori, au iz de restaurații. Normalitatea este mereu încă departe, zidită parcă într-un etern orizont de așteptare, sabotată, în egală măsură, atât de revoluții, cât și de restaurații; atât de “ei”, cât și de  “noi”.

Cel mai bine ar trebui să înțeleagă rostul acestor rânduri Sorin Antohi, lucru pentru care îi mulțumesc anticipat. Sper să nu mă înșel, căci suntem deja prea bătrâni pentru o nouă utopie.

 

                                                                                                                                                                       7 august, 200”

 În replică, la 11 august 2008, unul dintre Vicepreşedinţii ICR mi-a adresat o scrisoare deschisă în Evenimentul zilei. I-am răspuns tot în Evenimentul zilei, la 12 august, tot cu o scrisoare deschisă intitulată Diferenţa cordială. Accentul cădea pe cordialitate, căci diferenţa o manifestasem anterior. Printre altele spuneam în acel text:

Riscul de a ultragia conştiinţe individuale (Herta Müller) şi sensibilităţi colective (grupul scriitorilor şi intelectualilor împinşi să se strămute în Germania sub dictatura comunistă) mi se pare mai mare decât riscul de a fi nedrept cu doi informatori ai Securităţii.

Chiar şi din punct de vedere strict managerial, nu doar strict moral: ICR are mai multă nevoie de Herta Müller şi cei ce s-au solidarizat cu ea, decât au ei nevoie de ICR, în vreme ce Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie au ei mai multă nevoie de ICR decât ICR de ei. Iată-mă, încă o dată, alături de voi – <fundamentalist al pieţei>.

M-am înşelat, cumva?

Nu Herta Müller are astăzi nevoie de ICR să spună lumii o vorbă de bine despre ea. ICR are nevoie de Herta Müller să spună vorbe bune despre ICR. Şi sunt absolut  sigur că o face, fiindcă institutul a făcut nu puține lucruri extraordinare.  Fiindcă tot am plecat în acest mini-serial de la o numire în diplomație, ce am combătut atunci, pe lîngă neglijarea unui factor moral de primă importanță, a fost o eroare în diplomația culturală de proporții. 

Al doilea. Nu opţiunile politice ale prietenilor mei m-au deranjat, ci felul în care unii dintre ei au înţeles să le slujească. Cred că un înalt demnitar de stat nu trebuie să fie parte a unei campanii electorale. Sunt ţări unde aşa ceva chiar este interzis prin lege. Nu cred că a opera într-o zonă a partizanatului paroxistic este o cale înţeleaptă. Dacă intri într-o astfel de zonă, te poţi trezi comiţând erori (sau poți fi asociat lor) cu nimic mai puțin jenante decât erorile adversarilor ireductibili. Scandalul Casetei sexului oral care trebuia să-l discrediteze pe Mircea Geoană  nu a fost mai puţin deplorabil decât filmul cu Traian Băsescu “lovind cu sălbăticie” un copil.

Al treilea. Marius Oprea nu este un om comod. Calcă în străchini. I-am reproşat eu însumi, public, câteva lucruri, inclusiv incompatibilitatea între a conduce IICCR şi relaţiile mai mult decât încordate cu şeful statului şi primul ministru, faptul că nu poți conduce un asemenea institute, dar în același timp să-l ameninți pe șeful statului cu o carte în care probezi că a fost omul Securității. Scrie cartea, am spus, public-o și asumă-ți gestul până la capăt. Dar mastrapazlâcul prin care a fost destituit rămâne deplorabil. De la  mistificarea faptului cronologic la acuzația că a pus pe picioare IICCR sub protecția lui Călin Popescu-Tăriceanu spre a-l contra pe Traian Băsescu, nici o rescriere rolleriană a faptelor nu a rămas nefolosită.

Iată aici, încă o dată, mărturia lui Marius Oprea că întâi s-a adresat Președinției cu proiectul în cauză și abia după ce consilierul prezidențial Claudiu Săftoiu i-a spus că așa ceva nu-l poate interesa pe Traian Băsescu, mai ales că președintele nici nu prea vede de ce ar trebui condamnat comunismul, s-a adresat lui Călin Popescu-Tăriceanu, care a spijinit proiectul. Am verificat în urmă cu câțiva ani autenticitatea celor relatate, în repetate rânduri, de Marius Oprea. Cel ce a fost cu el la Președinție, Radu Ioanid, mi-a confirmat că lucrurile stau exact așa cum le relatează Marius Oprea. Atunci am scris ce am scris, spre întristarea prietenilor ce s-au simțit “scuipați” de mine. Meritau îmbrăţişări pentru porcăria comisă? Nu cred că oameni care scriu incontinuu despre valorile democratice, dar dovedesc o imensă foame de putere și o nestăpânită apetență pentru controlarea demersurilor anticommuniste pot rămâne credibili.

***

Fidelitatea prost înțeleasă duce la orbire. Când a izbucnit scandalul decorării de către președinte a fostului ministru de interne ceaușist George Homoștean, I. T. Morar ne-a râs în nas, spunându-ne că am luat plasă, fiindcă Homoștean ăsta decoratul, nu e Homoștean ăla. Știa el, I. T. Morar, mai bine, fiindcă el are mereu informații grele, venite “pe surse”. Numai că Traian Băsescu a făcut pasul de onoare, a recunoscut eroarea și a anunțat că a retras decorația. Uitat în priza fidelității, I. T. Morar se umpluse de ridicol. Cum nu putea să-l contrazică tocmai pe Traian Băsescu, a recunoscut că s-a înșelat. Dar, cum nu poate accepta prea ușor că se și înșeală din când în când, nu peste multe ore a revenit cu un detaliu – da, președintele a comis o eroare, dar vinovații sunt tot ăilalți, care, nu se știe cum, i-au strecurat pe lista celor ce trebuia decorați numele lui George Homoștean. Întreb – dacă așa au stat lucrurile, au fost descoperiți cei vinovați? Am scris atunci acest text. Firește, a fost considerat drept o altă “scuipătură” pe obrazul unui prieten, care, de fapt, trebuia îmbrăţişat pentru eroismul de pupin, nu?. M-aș fi bucurat ca episodul acela deplorabil să-i fi sugerat lui I. T. Morar un adevăr simplu: ce naște din “pe surse”, de “pe surse” moare.

***

Într-un dialog electronic, publicată în Academia Cațavencu (aici) , i-am mărturisit lui Eugen Istodor care este pentru mine cel mai apropiat model de a gîndi prietenia, de a practica fidelitatea sau de a servi o cauză. Îmi permit să reiau acea mărturisire aici:

“În ce mă privește, îmi regăsesc propria opțiune pentru ideile de a servi și de fidelitate într-o notă autobiografică, din 1945, a lui Georges Bernanos, coleg de școală, la iezuiți, cu de Gaule și considerat de Malraux și alții drept unul din cei mai mari scriitori ai timpului său:

 <<În familia mea – catolică și regalistă – am auzit întotdeauna vorbindu-se foarte sever despre regaliști și catolici. Cred cu fermitate că nu putem <servi> cu adevărat –  în sensul tradițional al acestui cuvînt magnific – decît păstrînd o independență de judecată absolută față de ceea ce servim. Aceasta este regula fidelităților lipsite de conformism, adică a fidelităților vii.>>  “

 

Interesant, ne reaminteşte Jean-Loup Bernanos, la chemarea generalului de Gaulle, Georges Bernanos se întoarce la Paris după ani lungi de exil autoimpus. Nu doar că refuză onoruri şi poziţii de ministru, ambasador ori de membru al Academiei, dar începe să critice noile forme de totalitarism, sfârşind prin a se îndoi chiar de calitatea celei de a 4-a Republici.

***

A semna un contract de consultanţă cu Dan Voiculescu s-a dovedit un risc mult prea mare într-o cultură politică prea mică, manipulată de ură şi controlată de luptele între diverse fantome ale trecutului. Nu neapărat mai mare şi mai puţin instructiv decât riscul de a-l fi găzduit pentru câteva zile pe I. T. Morar şi de a-l fi pus la masă cu familia mea. A fost o jignire pe care ai mei nu o meritau şi pentru care le cer iertare. Sunt multe şi periculoase căile ce te pot duce într-o asociere neinspirată şi puţini sunt scutiţi de asemenea experienţe. Tot puţine mi se par azi şi asocierile cu mult mai neliniştitoare decât cea de lungă durată între I. T. Morar şi I. T. Morar. Să mai sper că Biju va declara într-o zi această coaliţie drept una împotriva naturii şi va lua măsurile de rigoare?

P.S. Regret că am pierdut atât timp şi i-am plictisit pe mulţi răspunzându-i lui I. T. Morar pe atâtea pagini. Totul putea fi rezolvat cu o replică succintă dintr-un film cam mediocru, dar oricum nu mai mediocru decât această polemică: You stop lying about me, I’ll stop telling the truth about you“. Cred că este un târg acceptabil. Your Excellency, dou we have a deal? A gentlemen’s agreement ?

  • ovidiu

    Sint curios cum va raportati la declaratiile Hertei Muller fata de recenta dezvăluire că poetul Oskar Pastior ar fi fost informator. Se poate vorbi de o dubla masura, despre “lichelele lor si alea noastre”? Herta Muller: “Pentru mine el rămâne însă acelaşi mare scriitor şi acelaşi mare prieten pe care îl preţuiesc în continuare.” (http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15572)

  • Dorin Tudoran

    @ ovidiu # 1

    O inteleg foarte bine pe Herta. Cand descoperi ca unii din cei mai apropiati prieteni ai tai, ba si colegi de profesie pe care ii respecti foarte mult, au fost informatori se cam invarte cu tine nu doar pamantul — ca el oricum se invarte — ci si lumea morala. Dai din colt in colt, cauti sa fii drept si pana la urma, oricum ai incerca sa iesi din stransoare tot nedreptatesti ceva, lumea morala etc.

    cei mai bine ies din asemenea tragedii cei care nu scot un cuvant, se fac ca ploua si cuceresc publicul prin inaltimea preocuparilor lor in raport cu ceilalti care, uite cu ce-si pierd timpul…

  • ovidiu

    Oarecum legat de subiect prin prisma socului pe care ti-l pot provoca cei pe care crezi ca ii cunosteai, sint curios daca ati vazut filmul sau citit cartea: http://en.wikipedia.org/wiki/The_Adversary_(film).

  • Dorin Tudoran

    @ovidiu # 3
    Da. Tragedia mea este ca nu am adversari (adica oameni in crene si oase, in sensul ca eu nu ii simt ca adeversari), am ce am — mare prostie, recunosc — cu MENTALITATI.

    Cate un om, sau omulean, se ridica, are simptomul “eu sunt Bibicul”, si spune tipa “Eu sunt ala, Tudoran m-a atacat”.
    Nu-mi ramane decat sa spun “Tu esti Bibicul, si te dai in stamba de unul singur”.

  • @) Ovidiu, Dorin Tudoran

    De fapt, am impresia ca lucrurile sint mult mai complicate. Pe de o parte, mi se pare limpede ca nu putem lucra cu doua masuri, una pentu “ai lor”, alta pentru “ai nostri”. Insa, pe de alta parte, nu stiu de ce am impresia ca trebuie sa lucram cu atitea masuri cite cazuri exista. Sa incerc sa fiu mai clar -- de pilda, eu nu pot sa-i judec pe fostii detinuti politici, nici pe cei care erau minori in momentul recrutarii. Celor dintii le-a fost suspendat liberul arbitru odata cu emiterea sentintei si trimiterea la inchisoare, cei din urma nici nu ajunsesera sa si-l asume, ca adulti. Sigur, stiu ca si pentru cei “in libertate” si maturi, liberul arbitru era destul de limitat, dar e la fel de sigur ca dupa 1964-65, nu ti se intimpla nimic daca ii refuzai pe “baieti”, eventual nu aveai acces la niste drepturi care devenisera privilegii. Daca luam cazul Pastior, sigur in masura in care datele furnizate de presa germana si cea romaneasca sint suficiente, observam ce? Ca Pastior, la iesirea din lagar, deci din detentie, deci din condita de detinut politic, a semnat un angajament -- ceea ce semna toti detinutii politici ai regimului Dej! -- dar ca, in fapt, nu s-a gasit nici un semn ca ar fi turnat ceva. Atunci, unde e colaborarea cu inamicul?! Scriu toate acestea sub rezerva ca nu apar date noi, insa pastrind circumstantele atenuante ale obtinerii angajamentului sub constringere.

  • Paul Sandulescu

    Oameni buni ma faceti sa plang, cand vad cum va cetati, spre a da satisfactie tuturor celor ce au profitat, si vor profita de dezbinarea voasta! Va citesc si nu-mi vine sa cred. Oare ce s-a intamplat cu voi? Chiar v-ati pierdut mintile? Ii pot intelege pe cei din Romania, unde viata e grea si perspectivele destul de cenusii, daca nu chiar negre, dar sa ai atitudinea asta de la New York?… Sincer, ma doare sufletul!

  • mihai rogobete

    Dacă-i musai, poate fi demonstrat lesne că numai anticomuniştii au colaborat cu Securitatea, după cum şi că regimul Băsescu este ilegal şi criminal.

  • maria

    @ # 6
    Domnule Sandulescu, Dvs. chiar credeti ca stabilirea in strainatate poate fi asimilata unei cortine care se coboara la sfarsitul unui spectacol ? Fara a se tine seama de motivarea hotararii de a pleca din patrie, de varsta la care s-a luat aceasta hotarare, de structura sufleteasca a persoanei, de spiritul cu care se infrunta o asemenea experienta si alti factori la fel de importanti.
    In cazul de fata, nu inteleg de ce unul care locuieste la New York, Roma sau Paris ar trebui sa se lase insultat si banuit de toate cele numai si numai pentruca datorita propriilor capacitati a reusit, intr-o lume mult mai dificila, sa-si creeze un statut de invidiat, ce-i drept…

  • Motto “o fata mai gasesti, da un prieten, ba”.
    Cred ca se amesteca niste planuri, pretenu trebe judecat in relatia cu tine, pretenu lui, si nu in relatia cu un standard moral suprem, ca doar nu suntem preteni cu sfinti.

    Povestea spune ca Hemingway era intr-un bar si cineva de la o masa spune ca guvernatoru cutare e un ticalos. Hemingway se ridica si-i pocneste una respectivului, spunind: Guvernatoru cutare e un ticalos, da e pretenu meu.

  • Dorin Tudoran

    @ neamtu tiganu # 9

    Motto “Un prieten mai gasesti, dar un guvernator fata mare -ba”

    Domn’ Neamtu,

    Aveti dreptate, dar nu cred ca eu gresesc cu totul — daca ma intreba cineva ce cred despre prietenul meu, spun ca este prietenul meu. Daca ma intreba in legatura cu un act idiot al Guvernatorului trebuie sa recunosc ca Guvernatorul a calcat in gropi.

  • Marie, sa te pup pa palarie!
    Io cind am trecut granitele Romaniei, in urma cu multi ani, am simtit ca intru intr-o lume fara granite. Cu atit mai mult ma surprinde cind vad ca unii construiesc din nou granite.

  • maria

    @ D.Tudoran
    Absolut de acord : “daca ma intreaba cineva ce cred despre prietenul meu, spun ca este prietenul meu”. Incognita apare cand ii spui prietenului ca a cam calcat prin gropi…
    Citind in “Gandul” articolul lui C.T.Popescu, un amanunt mi-a lasat mult amar in gura, dezamagire, amintire pangarita (un fapt personal).

WP Admin