≡ Menu

Arta impreciziei – 10 precizări (II)

Desen & Copyright @ DION

Desen & Copyright @ DION

Mă bagă în seamă Gabriela Adameșteanu – aici. Îi mulțumesc și o bag și eu – mai jos. Nu de alta, dar băgatul în seamă a devenit unul dintre sporturile de vârf ale publicisticii postdecembriste la care, dacă refuzi să participi, măcar din când în când, ești declarat mort, iar eu dau încă semne de viață.

1. Cum să-i trimit lui Mihai Botez propriile sale cărți cu o dedicație (a mea) jignitoare?!? Nu dau dedicații pe cărți scrise de alții. Ce a primit Mihai de la mine au fost două cărți pe care mi le trimisese, cu dedicații și mulțumiri pentru că, la rugămintea mamei și surorii sale, vorbisem despre una din cărțile respective, lansată la Târgul de Carte organizat la Teatrul Național din București în 1992. Îi explicam, într-o scrisoare ce însoțea cărțile returnate, de ce nu le puteam primi. De alfel, cum menționam în scrisoare, știa motivele. Relațiile noastre încetaseră, după ce, printre altele, la câteva întrebări punctuale, mi-a oferit doar un răspuns prea „solomonic” în raport cu natura întrebărilor. Am oferit unor cercetători, care lucrează la o carte construită pe documente privitoare la anii respectivi, mai multe pagini care pot ajuta la înțelegerea mai exactă a subiectului. Până la apariția volumului respectiv, doar un scurt citat: I-am reamintit că termenii în care discutasem această lungă istorie la Paris nu erau neapărat cei reproduși de ea în Jurnal. A râs și mi-a spus: ‘Acum, Dorin Tudoran, doar nu o să mă execuți și pe mine public pentru o chestiune de detaliu…’ Am râs și eu răspunzându-i: ‘Pe dumneavoastră, niciodată, căci vă iubesc prea mult și vă datorez și mai mult, numai că efectele unor chestiuni de detaliu ne pot urmări multă vreme’.” Și, cum se vede, ne urmăresc.

2. “În volumele jurnalele sale”, Monica Lovinescu vorbește nu doar despre mine, ci și despre Adameșteanu. Iată un exemplu: “La 2 și jumătate vine Gabriela Ad., cu Mircea. Ne vor duce la România literară, acest drum prin București fiind ultima ocazie să ne vedem (ea pleacă mâine în Macedonia, noi, peste trei zile, la Paris). Poate că nu fac bine cheltuind aceste clipe numărate pentru a redeschide controversa Paler. În numele a ce îi reproșează ea posturile oficiale în comunism, când găsește normală activitatea prietenei ei (…) și își îngăduie să ne recomande, Blandianei și nouă, colaborarea cu un organism (Muzeul genocidului comunist, în stare de proiect la Washington) în care România este reprezentataă de… Ion Iliescu?”/…/”E o pasională, a avut și alte capricii pe care nu le-am înțeles — delirul pentru Mihai Botez, de pildă –, afectivității ei trebuie să i se răspundă cu afecțiune, dar și cu umor. E ceea ce am făcut până acum. De ce mă trezesc la despărțire și o trag la răspundere? Presupun că m-a șocat tipul ei de reacție mult prea comun: când nu-ți place cineva, îl învinuiești că a fost comunist sau securist. E o argumentare nedemnă de ea, de aceea n-am suportat-o.“ (Monica Lovinescu, Jurnal, 1996-1997, Humanitas, 2005, pp. 124-125.)

3. Adameșteanu nu ar trebui să se lase hăituită de întrebarea de unde apăruseră în 1993, când nu “exista CNSAS și nici dosare deschise”, informații neliniștitoare în legătură cu un om sau altul. Mai degrabă ar putea să se întrebe de ce informații de acest fel par unor cercetători a fi confirmate de documente aflate azi în posesia CNSAS, și nu doar acolo. Ca să nu mai amintesc cazurile în care asemenea informații au fost confirmate și de CNSAS, și de o instanță cu plenitudine de recurs – Curtea de Apel. Evident, în această categorie nu se află și Mihai Botez.

4. Recunoștința față de niște oameni care ne-au ajutat foarte mult începe prin a nu le stâlci numele. Numele de familie al acelui “inteligent, agreabil, sociabil” Valentin, care i-a deschis memorialistei multe uși în Washington, nu este, Feynes, ci Feyns. N-aș vrea să fiu contrazis, fiindcă îndrăznesc să cred că îl cunosc foarte bine pe minunatul Valentin.

5. Am lucrat două decenii într-un domeniu care este numit, cu o etichetă umbrelă, “dezvoltare internațională”. Este pentru prima oară când aud, și asta mă bucură, că există o fundație americană care oferă  “și o sumă care ne completa pierderea pe care o justificam anual.”

6. Fiindcă tot am ajuns la calculatoare, să reamintesc că, în anul 1991, am cumpărat trei linii integrale Macintosh (cel mai performant computer în acel moment, monitor profesional și imprimantă rapidă) pentru revistele 22, România literară și Orizont. Spre sfârșitul anului următor, trecând prin București, am făcut o vizită Redactorului-șef al revistei 22. Era o scriitoare care își încerca puterile în jurnalistică. M-a întrebat dacă nu aș putea să mai cumpăr pentru revistă un computer. La întrebarea „S-a stricat, cumva, cel cumpărat acum un an?”, răspunsul a fost “Nu, dar X l-a luat, temporar, pentru instituția lui și nu l-a mai adus înapoi.” Iată, mi-am zis, “o lecție de manageriat transparent”. Nu am cumpărat un nou computer pentru revista 22 – cu banii plătiți pentru cele trei seturi menționate mai sus se putea achiziționa, în acei ani, un apartament foarte confortabil în buricul Bucureștiului. Dar, cum Redactorul-șef mi s-a plâns că nu există nici hârtie pentru copiator, am dat fuga la prima librărie/papetărie aflată pe Calea Victoriei și am cumpărat o cutie cu zece, dousprezece pachete de hârtie.

7. Totuși, aflu că Adameșteanu nu mă cunoștea în anul 1994, când a revenit la Washington – “Nu-l cunoșteam pe Tudoran decât din spusele fostului meu prieten Marius Robescu”/…/ “și ale lui Mihai Botez…”. Interesant. Atunci cum a realizat, în 1990, la Washington, un interviu cu mine pe care l-a publicat la 1 februarie 1991 în revista 22, în paginile 10 și 11, interviu reluat în volumul Obsesia politicii, Editura Calvis, 1995?

doru

IMG_0708

IMG_0707

8. În 1984, când Georgeta Dimisianu (fără îndoială, unul dintre cei mai buni redactori de carte pe care i-a avut România) a fost, chipurile, “transferată la cerere” de la Editura Cartea Românească, s-a iscat un moment nu tocmai obișnuit de solidaritate. 70-80 de scriitori au semnat un protest inițiat de Mircea Dinescu și Alexandru Paleologu. Mare a fost surpriza când am aflat că Adameșteanu accepase să ia locul Georgetei Dimisianu, un loc pe care l-ar fi refuzat chiar și scriitori lipsiți de muncă în acel moment. Am întâlnit-o pe Adameșteanu (tocmai se muta de la Editura Enciclopedică la Cartea Românescă) pe Calea Victoriei. Am salutat-o, m-am oprit și i-am pus o întrebare.  Mi-a dat un răspuns pe care prefer să nu-l amintesc, fiindcă tot nu ne cunoșteam.

9. N-aș vrea să se creadă că țin morțiș să mă laud că am cunoscut-o pe Gabriela la fel de îndeaproape cum au cunoscut-o Marius, Mihai și alții. Mă mulțumesc să accept că am cunoscut-o foarte bine doar pe Adameșteanu, cea din Drumul egal al fiecărei zile.

10. În sfârșit, iată și un lucru despre care am exact aceeași părere ca Adameșteanu – există “meserii nerecomandate femeilor”. Asta nu vrea să spună că meseriile respective sunt cumva recomandate bărbaților. Sunt îndeltniciri, “arte” și obiceiuri nerecomandate oricărei persoane serioase – indiferent de sex, opțiuni politice ori credințe religioase.

dt_signature2-e1270748737227[1]

  • Radu Călin Cristea

    Nici eu nu pricep o informatie a G.A. Spune ea: ”Directorul postului de radio Europa Liberă îmi spusese că eu, șefă a
    unei reviste de opoziţie, nu trebuie să locuiesc la reședinţa lui”. În 1994 Directorul ”Europei Libere” era Nicolae Stroescu-Stânișoară care locuia la Munchen. Ceață deasă.

  • Mix

    “Directorul postului de radio Europa Liberă îmi spusese că eu, șefă a unei reviste de opoziţie, nu trebuie să locuiesc la reședinţa lui.”
    Probabil se refera la resedinta lui M. Botez (era ca un sfat din partea directorului EA)

  • Dezideriu Dudas

    Desi sunt “la versuri”…., incerc un fel de “motto” ( in
    proza…., ca Jourain…), atat timp cat atat “Mihai” cat si d-na Adamesteanu sunt
    exemple vii ale modului in care “sistemul” se raporteaza la alte sisteme, mai
    puternice ca el, tema de versificare “fondatoare”….Nu incearca sa se integreze,
    ci face precum statul romanesc, in
    partea lui mai prozaica, cand vrea sa stearga urmele : “baga tunul cu
    apa”….Ma refer la faptul ca entropizeaza la maximum interfetele pe care ( crede
    ca ) le controleaza…Cred ca “Mihai” si-a jucat onest sansa pana la capat (chiar
    daca “a fost”…, “a fost” ca “sa-i” salveze…sau, vorba lui Noica, laicizata, sa
    nu se roage pentru “Fratele Alexandru”, ci sa-l indrume, sa nu calce pe traversa putrezita a podului peste apa adanca si involburata ) dar la “Revista 22”, marea forta a societatii civile, a “dreptei”, a capitalismului,…lucrurile
    au fost mult mai simple ( fara nici-un joc…)….Ce mi-e sa-i iei locul in
    socialism unui director de editura merituos si ce sa o faci in capitalism
    luandu-le locul unor capitalisti….Dupa ce 20 si ceva de ani am construit
    capitalism fara capitalisti, acum, de fapt de 2-3 ani, ne miram ca in afara de
    capitalul strain, capitalul romanesc si cel public sunt de parca tara-r fi in
    stare de razboi…. Nu trebuia sa fie vreun “carnatar” sef pe la GDS -- Revista 22,
    vorba lui domnu’Jack, dar si sa promovezi capitalismul cu toate vorbele din
    lume, mai putin alea concrete legate de economie ( nu si “edictele” FMI si BM,
    BEI… pe care “Revista 22” le dadea disciuplinat…), tot un fel de carnatarie e….E
    drept, nu nationalista, deci rea, ci globalista, deci buna…O sa-i trimit acest
    comentariu si lui Radu Filipescu. Paradoxal, desi e presedintele GDS, cred ca
    el gandeste ca mine. Defect de inginer probabil….Oricum, “d-na Gabi” si-a
    terminat de mult treaba….O mai cheama insa din cand in cand glasul constiintei
    se pare….Domnule Tudoran, cu ce ati deranjat in ultimul timp “constiintele” ? E
    totusi o revenire spectaculoasa a d-nei G.A….V-ati platit apa si gunoiul ?

  • Peter Manu

    Din Jurnalului Paul Goma (2011) aflam si alte detalii despre Gabriele Adamesteanu:
    ” când, prin 1988, Gabriela Adameșteanu a călătorit și în Franța și ne-am re-văzut – după muuulți ani. Fiindcă mă întrebase ce mai scriu, cu toată buna-credință și bune amintiri colegiale (dinainte de 1971!) i-am încredințat dactilograma cărții intitulată atunci Din Gară, devenită apoi Arta refugii. Când mi-a restituit-o, am crezut că înnebunisem: prietena mea bună (chiar dacă în ultimii 12-13 ani nu mă mai frecventase, mă evitase cu un curaj de Ecaterină Teodoroiu), excelenta scriitoare olteancă Gabriela Adameșteanu îmi făcuse, pe manuscris, observații năuce, obraznice, în același timp împanicate, de-a dreptul căcate-pe-sine, parcă știind că vor fi verificate de torurile futelare, convinsă că are să i le vază tovarășul său de viață Bălăiță, membroiul CC al PCR, cohabitatorul și cenzorul șef-personal al ei”

  • Asa cum spuneam in textul anterior, un preambul la textul de fata, paginile de jurnal, de memorii constituie capcane foarte mari. In textul de fata, am dorit sa-i dovedesc dnei GA, ca poti lovi in oricine luind pagini de hurnal drept litera de evanghelie. Eu, unul, nu iau asemenea pagini drept forma unor adevaruri absolute. Subiectivitati foarte apasate, imprecizii intentionate si neintentionate, rautati netinute in frau etc. fac din pagina de memorialistica un examen dificil pentru cititor. De aceea, nu incurajez pe nimeni sa-si formeze opinia despre cineva doar pe baza “diaristicii”, oricat de incitante ar fi paginile de jurnale/memorii…

  • In niciun caz, de ani si ani, nu am deranjat cu nimic linistea dnei GA.

  • Arleqin

    se cam obisnuieste, astfel de notari pe manuscris, facute de te miri ce redactor pus acolo sa JUDECE el ce ai scris tu etc :)))
    intre ei si generalii lui iliescu, plesu, theodorescu, liiceanu etc (99% ardeleni, mehehe!) din prima “clasa” de publicisti/redactori stapani de edituri, reviste, magazine si tipografii etc…:)

  • Arleqin

    este bine ca punctati astfel, sa stim si noi…:)
    despre Jurnal etc am mai comentat… nu ma repet.

  • Arleqin

    ha… hahahahaaaaaaa….

  • Arleqin

    deranjeaza ea pe altii, adica face provocari pe care apoi construieste critica dinsei, sustinuta de cerdul dinsei, citita si aplaudata de ai ei etc… dar platita din munca noastra!
    GA ne fura cuvintele (a platatit ea personal un interviu, ceva, cuiva…?) si ne toaca marunt cartile intr-un joc “secund” de-a “dumnezeu” ca’n in FAPT nu este decat o biata “Isusa” produs comunist (ca si manolestii si cei ca ei, chibitii) platita la cuvint, la tiraj, la cate minute ranjeste pe sticla…:)

    p.s dupa ce Autorul moare, editorii se imbogatesc din reeditatea materialelor si nu anunta mostenitorii, nu le pasa…stiati?!

  • Arleqin

    GA se foloseste de armele parvenitei in literatura, sa sperie intelectualii… :)))

  • Peter Manu

    Un jurnal (ca si un blog) exprima perceptia, nu realitatea. In lumea imperfecta in care traim perceptia bate realitatea, la scor, aproape intotdeauna.

  • Nu cred ca, in literatura, dna GA este, cum o caracterizati dvs., o “parvenita”.

  • Valentin Feyns

    Foarte corect. Mai exista un nivel de ceata generat de autorii care incearca sa creeze in cititor iluzia unui jurnal inexistent, cand de fapt tot ce exista in fundal e biata, slaba, imperfecta, usor de pacalita memorie. Conform genialei zicale americane “the older I get, the better I was”

WP Admin