≡ Menu

Alianţe, natură şi natura alianţelor

Am fost foarte atent la recenta vizită  făcută la Washington de Felipe Calderón Hinojosa, preşedintele Mexicului. Deşi parte a Americii de Nord, Mexicul este simţit, de mulţi, drept locul de unde încep să se manifeste foarte intens diferenţele între nordul şi sudul unei lumi numite cândva Americas. De-a lungul istoriei lor nu întotdeauna comune, numitorul comun al acestor două subcontinente a pălit, nu o dată, în faţa virulenţei diferenţele specifice. 

Am avut şansa să-l întâlnesc pe Felipe Calderón, în câteva rânduri, în timpul maratonului electoral din 2006, când a câştigat cu numai 243,934 (0.58%) de voturi în faţa lui Andrés Manuel López Obrador, carismaticul, populistul şi explozivul Şef al Guvernului Districtului Federal – adică primar dar având în subordine nu doar oraşul, ci întregul District Federal. Locul era cu adevărat un vulcan, sprijinul pentru Obrador – zgomotos şi nu deseori agresiv, ideea că ar putea pierde în faţa lui Calderón – absolut de neconceput pentru marea majoritate a suporterilor săi. 

Aşa a rămas şi după alegeri – de neconceput, de neacceptat. Rezultatul alegerilor din 2 iulie au fost ratificate definitiv abia la 5 septembrie. Săptămânile petrecute în capitală mexicană au fost pentru mine uluitoare prin tensiune socială şi politică, mişcări şi erori strategice etc. Orele – de noapte sau de zi -petrecute la Instituto Federal Electoral (IFE) sau în locuri unde se renumărau voturile au fost fascinante. 

Întrând în cursa pentru prezidenţiale, Obrador era un candidat cu o rată de popularitate de 84%, un politician şi administrator creditat a-şi fi ţinut 80% dintre promisiunile făcute înainte de a deveni bossul Districtului Federal. Câţi politicieni români se pot lăuda cu aşa ceva? Totuşi, a pierdut. 

Din anii petrecuţi în ceea ce se numeşte cu un termen umbrelă dezvoltare internaţională, aproape 15 i-am dedicat alegerilor şi tot ce ţine de ele – de la sisteme electorale la educaţie civică şi electorală, de la studierea modelelor democratice la încercările de a le vedea puse în practică, de la speranţa că există cu adevărat un model la convingerea că tot ce există se numeşte altfel. Există doar voinţă politică şi presiune civică. În lipsa uneiea dintre ele, sau prin şubrezirea intenţionată a celeilalte, lucrurile nu au cum că meargă bine.  Am văzut competiţii politice de o duritate greu de imaginat dar, într-un fel, nici o experienţă nu m-a marcat probabil aşa cum a făcut-o acel Mexic 2006. 

Schimburile de replici între cei doi candidaţi – mai ales cele venind dinspre Obrador spre Calderón – au devenit extrem de dure începând cu martie 2006, când, spre surprinderea susţinătorilor lui Obrador, sondajele de opinie nu-l mai dădeau câştigător sigur. Şi au continuat aşa, cu mult după anunţarea rezultatelor definitive. O categorie foarte vizibilă şi zgomotoasă de susţinători ai lui Obrador era formată din numeroase grupuri sprijinite “logistic” Hugo Chávez, autocratul preşedinte al Venezuelei. Am participat la întâlniri ale căror microfoane erau acaparate de vorbitori încrişi din sală, oratori care îşi pasau unul altuia microfonul şi recitau mantrele lui Chávez. 

Vectorul venezuelan pro-Obrador era menit că contrabalanseze preferinţele Washingtonului pentru Felipe Calderón. Această maşinărie, cred eu,  a produs, prin excese de un anumit fel, şi una din marile erori ale echipei lui Obrador. Pentru o vreme, suporterii săi au fost în extaz după ce Obrador a declarat că, o dată ajuns preşedinte, dacă Washingtonul nu joacă cum cântă el, va întrerupe relaţiile cu Statele Unite. 

Populismul inconştient al unor asemenea mesaje l-a costat. Cum? Simplu. Încet, încet a pierdut voturile oamenilor plecaţi la muncă în America, şi ale membrilor famiilor acestora, mexicani supravieţuind în ţară doar graţie banilor celor muncind în afară. Pentru propria gafă, echipa lui Obrador şi structurile “logistice” ale lui Chávez l-au urât şi mai tare pe Calderón. 

Never say never, ne învaţă cineva. Mai ales în politică nu există “niciodată”. Ce părea inimaginabil în 2006, n-a mai fost aşa în februarie 2010: Hugo Chávez şi Felipe Calderón la aceeaşi masă, în cadrul Summitului Unităţii de la Cancun, participând la o decizie comună de mari proporţii – înfiinţarea Comunuităţii Statelor Latino-americane şi caraibiene, cea mai mare organizaţie regională în care Statele Unite şi Canada nu au fost invitate să facă parte. Nemulţumirile faţă de Organizaţia Statelor Americane (din care SUA şi Canada fac parte) şi de prestaţia Secretarului ei General, chilianul José Miguel Insulza, s-a materializat într-o contrapondere instituţională. 

În urmă cu două luni, a trecut prin Washington, Carlos F., bun prieten al meu. Este unul dintre cei alături de care  am petrecut acele săptămâni de foc în Mexic. S-a arătat foarte dezgustat de ”tovărăşia” Calderón-Chávez şi, la toate insistenţele, explicaţiile mele că nu de subită simpatie, ”tovărăşie” între cei doi este vorba, ci de cu totul altceva, prietenul meu mi-a spus ”Dar e o alianţă împotriva naturii…” 

Am râs cu poftă şi l-a întrebat ”A cărei naturi? Carlos a fost profund indignat de întrebarea mea, eram, adăuga el nervos, printre ultimii la care s-ar fi aştepatat la o asemenea întrebare. I-am reamintit că vin dintr-o ţară în care toate alianţele sunt percepute ca fiind împotriva naturii, dar asta nu le împiedică să se multiplice aiuritor. 

Povestindu-vă cele de mai sus, dumneavoastră vroiam să vă spun câteva lucruri. 

Primul – uităm prea des că între natura alianţelor politice şi natura alianţelor etice nu există mai nici o legătură. Asta nu le poate face să se invalideze reciproc. 

Al doilea – în situaţia în care se află azi România, nu ar trebui să mire pe cineva că duşmani ”ireductibili” vor bate palma alianţei. Încă o dată, prima oară, ultima oară – cine ştie. 

Al treilea – mesajul lor va fi că ţara şi nevoile ei impun o asemenea alianţă. 

Ultimul – problema ţării va fi dacă să-i creadă ori nu pe noii (sau mai vechii) aliaţi că o fac de dragul ţării sau să-i acuze că o fac de dragul propriei lor naturi, împotriva căreia nu pot face, niciodată, nimic. 

Dar natura acestei dileme este mai veche decât vrem să acceptăm. Mă înşel sau am — printre dumneavoastră — vreun aliat în această chestiune de o natură foarte delicată? 

P. S. #1 Ideea încercării de suspendare a preşedintelui României mi se pare la fel de neinspirată ca şi sprijinirea servilă, jenant interesată, de tip camarilă, acordată lui Traian Băsescu. Amândouă sunt arme politice dar niciuna nu constituie o soluţie raţională pentru marasmul în care se află România. 

P.S. #2 Ion Iliescu scrie pe blogul personal: “Venirea minerilor in 14 iunie 1990 (alaturi de multi alti cetateni din judeţe vecine Capitalei) a fost efectul si nu cauza violentelor declansate in ziua de 13 iunie. Este clar ca atat violentele din 13 iunie cat si cele savarsite de mineri in 14 si 15 iunie au adus grave prejudicii de imagine tarii.”

Nu ştiu dacă tot ce spune aici, şi în alte situaţii, Ion Iliescu este atât de clar precum crede Domnia sa, dar ce rămâne limpede este că de mulţumit, Ion Iliescu le-a mulţumit doar minerilor. Şi acesta nu a fost tocmai un prejudiciu minor adus  României şi imaginii ei.

Clar?

  • Si da si nu! 🙂

  • victor L

    Fuentes are intr-un roman, nu-l mai caut il gasesc greu, o vorba mexicana:
    ce aproape de noi sint USA si ce departe Dumnezeu.

    ” Ideea încercării de suspendare a preşedintelui României ” mie mi se pare a fi ideea unor minti bolnave de repetentie.

    Cred ca sinteti excesiv de politicos cu Iliescu.

  • Dorin Tudoran

    @ victor L # 1

    Fuentes… Carlos Fuentes?… Am publicat cândva un text care se numea, parca, “O seară/noapte cu Fuentes”…

    Politicos, poate sunt, dar îngăduitor nu am fost niciodată cu Ion Iliescu…

  • lucian burjuiul

    +1
    Aliantele au ca scop primar propriul interes, nici macar pluralul nu e valabil, pe A nu-l intereseaza de B chiar daca sunt aliati. Iar interesul national n-a mai primat cam de la razboi incoace.
    Nu stiu cum sa deschid/deschidem mintea romanilor ca mainile zguduite cu putere, imbratisarile burdihanosilor, bataile prieteneste pe umeri, zambetele largi si atitudinea joviala sunt doar un teatru scurt, calculat, numai bun pentru televiziunile in lipsa de subiecte si pentru talk-show-urile pestrite si in mare parte fara concluzie. Odata batuta palma de ochii lumii fiecare isi freaca mainile si se duce frumusel acasa sa-si recalibreze averea si pretentiile.
    Romanul in schimb sta hipnotizat cu ochii in televizor si cu mainile in buzunare si daca vrea sa fluiere, poate sa fluiere! Ca tot n-are altceva mai bun de facut… si apoi e un drept constitutional. Dreptul de a trai liber in mizerie.
    Alergam de 20 de ani, unii bat pasul, altii merg inapoi…dar fara directie. E oarecum normal ce se intampla. Trebuie sa dam zdravan cu fundul de pamant pentru a ne trezi.

  • victor L

    Dle Tudoran,
    da, Carlos Fuentes si cred ca in romanul “Batrânul gringo”.
    Titlul imi suna a ceva cunoscut, dar poate mi se pare.

  • Dorin Tudoran

    @ victor L # 5

    Meditaţia cu pricina cred că apare şi într-o discuţie a lui Funtes cu Octavio Paz.

  • Inima-Rea

    Viva la Revolucion!
    Asta era-n toate filmele mexicane ori cu mexicani, ale copilăriei mele (n.1950) -- pînă şi-n Bandiţii din Rio Frio.
    America flămîndă -- curtea din dos a Americii sătule -- are un potenţial revoluţionar exploziv comparabil cu al vulcanilor -- nu ştii cînd sar în slava cerului. Chavez este semnul că vulcanul “îşi intensifică activitatea”. Dezamorsarea violenţei eruptive este posibilă doar prin preluarea sub control a şuvoiului magmatic. Iată un caz în care alianţa împotriva naturii -- la care vă refereaţi -- rămîne expresie aparent lipsită de sens dar echivocă, de fapt -- încerc să arăt cum.
    Cu-adevărat împotriva naturii este alianţa revoluţionară dintre Chavez -- ceilalţi preşedinţi latino-americani -- şi înfierbîntatele lor popoare.
    Constituirea CSA poate fi ea însăşi o alianţă contra naturii, menită a-l încercui pe Chavez.
    Pînă la urmă, “împotriva naturii” e de bine -- împiedică dezvoltarea stihinică, planifică revoluţii, pune natura în slujba omului. Ce frumos sună acest cuvînt -- Mama lu’ Maxim Gorki!

  • Daca_nu_nu

    @ DT:
    «Dar natura acestei dileme este mai veche decât vrem să acceptăm. Mă înşel sau am – printre dumneavoastră – vreun aliat în această chestiune de o natură foarte delicată?»

    Nu cred că vă înşelaţi. E o… dilemă veche şi delicată, exact cum spuneţi.
    Aliaţi? Cât cuprinde, că istoria o fac oamenii, iar oamenii au sensibilităţi, orgolii, interese, priorităţi etc.

    Unul, Ahile: rănit în orgoliu, pe malul mării, plângând, o roagă pe Thetys să mijlocească la Zeus împingerea grecilor spre corăbii. Şi Thetys, no, ce era să facă?, l-a sprijinit, că era copilul ei, nu?

    Altul, Cicero, mereu pe lângă istorie: după înfrângerea lui Pompei, nu bate el palma cu Caesar, măcar că vorba aia, îi era drag ca sarea-n ochi?

    C-aşa-i istoria, ce să facem? Rându-i rând, că omul trăieşte o singură dată şi, de-l sare rânduuul… sărit rămâne.

    Mai încoace, mai aproape de noi, ne lămureşte unul zărghiu de tot, Leonard Cohen, ”Beautiful Losers” (1966), ”Frumoşii învinşi”, Polirom, Iaşi, 2003, pp. 143-144:

    « – Istoria hotărăşte că există Învinşi şi Învingători. Istoriei nu-i pasă de cazuri, Istoriei îi pasă doar al cui Rând este. Şi atunci vă întreb, prieteni, vă întreb un lucru simplu: al cui Rând e astăzi?
    – Rândul nostru! se auzi un singur răspuns asurzitor… »

  • victor L

    Tot in “Batriânul gringo” unul dintre eroi si-a format un decalog.
    Una dintre porunci o mai retin ca mi-a placut: “Sa nu furati, este mai usor sa va lasati mituiti”.

  • Dorin Tudoran

    @ Daca_nu_nu # 8

    Foarte interesant…

    Prin 1976 am avut mari probleme cu un poem în care insertasem nişte Leonard Cohen: “Like a bird on the wire, like a drunk in a midnight choir, I have tried in my way to be free.”

    Peste vreo 12 ani recomandam cuiva ”Beautiful Losers”. Deşi persoană fină, mi-a cam râs în nas.

    “Rândul nostru” e fără greş, căci este mereu rândul nostru…

  • Dorin Tudoran

    @ Daca_nu_nu # 8

    … Si mai interesant. Am pe noptieră două volume cu coperţi albastre Cicero, Scrisori către Atticus, ediţia lui Mehedinţi, parcă. Recitesc din ele cu plăcere imensă…

  • Vasile Gogea

    @Dorin Tudoran&Daca_nu_nu
    Asta nu mai e alianţă: chiar acum ţin lîngă mine “Epistolae ad Atticum”, versiunea Constantin Popescu-Mehedinţi!
    Dar, ce vroiam să spun e faptul că de mult nu mă sperie “alimierea planetelor”, dar mă îngrijorează “alinierea”/alianţele marilor puteri sau a micilor puternici! Valabil şi în ţară, şi peste hotare.

  • Daca_nu_nu

    Cred, domnule Tudoran, cred că citiţi scrisorile lui Cicero cu foarte mare plăcere -- aş îndrăzni să spun chiar cu voluptate -- că e normal să vă regăsiţi în gândurile lui. A fost o minte mare, dar şi un exilat pe măsură, din nefericire…
    Cât despre celălalt, ce să spun? Libertatea are şi ea o mie de feţe şi o mie de nuanţe, dar un singur preţ, se pare: libertatea însăşi, probabil.
    Liber, dar singur.
    Singur, dar liber.
    În două stă lucrul…

  • mihai rogobete

    Dacă n-ar guverna altfel decât împotriva intereselor celor mulţi -- potentaţii, cei puţini se autoconduc -- puterea n-ar fi putere, ci “emanaţie” anarhistă, pentru că, maniheistă, viziunea organizatorică tribală şi deci nepolitică a celor mulţi este improprie şi zădărnicitoare guvernării unei colectivităţii sociale. Cum să-şi asume morala dualistă a celor mulţi puterea, câtă vreme, în iniţiativele ei stă şi disponibilitatea de a renunţa chiar la propria etică în favoarea celei corespunzătoare complexităţii organizatorice superioare -- ca interes naţional -- dobândită prin acţiunea guvernării. Politicul reorganizează şi regenerează lumea reprezentată, realitatea, inclusiv eticul -- trăsătură esenţială şi definitorie pentru putere, nicidecum voinţa “morală”.
    Maniheismul gândirii “politice” postdecembriste româneşti şi-a aplicat criteriul dualizării, inaugurând capitalismul comunist, bolşecraţia nu democraţia, exact când captalismul capitalist regenera-n consumism, aliniindu-se perdant în istorie prin antiperformanţa politică a celor pentru care acumularea şi capitalizarea fac trendul, nu accelerarea consumistă a circulaţiei economice prin reinvestire -- soluţie încă valabilă ieşirii din actuala criză, care nu-i de natură capitalistă ci consumistă.

  • lucian burjuiul

    @daca_nu_nu #8
    Parca e mai pe sleau spusa in “fa-te frate cu dracu pana treci puntea”. Insa zicala pune punct fratiei dupa ce-ai trecut puntea. Politichia noastra nu.

  • Daca_nu_nu

    @ Vasile Gogea & Lucian Burjuiul
    Domnilor,
    în mod sigur aveţi dreptate amândoi, ori că-i zicem ”aliniere”, ori că-i zicem frăţie de… no, că era să zic ”frăţie de cruce cu dracu”!
    🙂 🙂 🙂
    Cum la politică nu mă pricep, am căutat explicaţii în istorie, şi am găsit două la foc automat: una -- răzbunarea (politică sau de orice altă natură), cum e cazul lui Ahile, care, de fapt, nici n-a trecut de partea Troienilor, ci voia doar să aplice o corecţie grecilor; alta -- lipsa de perspectivă într-o facţiune (politică sau de altă natură) învinsă (cazul lui Cicero, care, după moartea lui Pompei nu prea mai avea de ales). Cohen, însă, îmi pare că dă explicaţia cea mai aproape de realitate: de-o fi una, de-o fi alta, rându-i rând şi asta e!
    În situaţia de acum de la noi, le e dificil şi să se alinieze, şi să se facă fraţi de cruce cu careva, după mintea mea: că vor s-o ia cea şi se trezesc hăis, ori viceversa, că nici ei nu ştiu care-n ce ham trag, dar cred că toţi ştiu foarte bine că acum e rândul!
    🙂
    P.S. Mi-am adus aminte un banc:
    Ion, proaspăt ajuns în Rai, îşi întâlneşte soţia care, bucuroasă de revedere, îi sare la piept. Şi Ion, sictirit, scoate contractul de căsătorie:
    -- Cocoană, mă leşi? Ui ce scrie aci: ”până când moartea ne va despărţi”…

  • lucian burjuiul

    Nu stiu de ce, dar eu ii suspectez de aliante secrete pe cei de la putere cu cei din opozitie. Poate aliante e prea mult spus dar afaceri comune au sigur. Prea merg lucrurile cursiv, natural de prost incat sa nu iti pui intrebarea ce interese comune materiale s-ar deranja (ca deh, la nunti, botezuri, cumetrii si alte sinfrofii opozitia si puterea petrec impreuna) daca cineva ar aplica corect legea.

  • Coane Dorine ce-i cu apatia asta? Lucrati cumva la proiectul legii electorale? Pentru asta ati merita sa fiti lasat in pace. “Las-l Fanica, sa vedem! / Lasati-ma sa vedeti!”

  • Dorin Tudoran

    @ Dl Goe # 18

    Da, dle Goe, lucrez pe brânci, dar nu la un proiect de Lege electorală pentru România, aşa cum m-aţi somat să o fac.

    “Iancu”

  • this post is very usefull thx!

WP Admin