by Dorin Tudoran on September 2, 2010
Pentru Mohammad-Reza Djalili (”Iran: l’illusion réformiste”, Presses de Sciences-po, Collection Bibliothèque du citoyen, 2001), cazul iranian rămâne ilustrativ pentru genul de laborator în care se pot pregăti reţete ale intoleranţei. Şi, implicit, ale eşecului. Religia, politica şi revoluţia au format aici un soi de triunghi al Bermudelor. El a aspirat orice caracteristici democratice, le-a prelucrat în exact contrariul lor şi le-a repus în circulaţie sub forma unui reţetar de un dogmatism aiuritor.
Djalili repune în discuţie contribuţia părinţilor spirituali ai revoluţiei islamice – Djalal Al-e Ahmad şi Ali Shariati. Cel dintâi publica în anii ’60 un eseu intitulat ”Garbzadeghi”, tradus şi tipărit în franceză sub titlul ”l’Occidentalite” (L’Harmattan, 1988). Ideea era, subliniază Djalili, că ”Occidentalita este un soi de maladie ce a infectat societatea iraniană şi, de aceea, trebuie scăpat de ea cât mai repede cu putinţă.” [click to continue…]
by Dorin Tudoran on September 1, 2010
Malek Chebel publică în acest an, la Hachette, Manifeste pour un islam des Lumières – 27 propositions pour réformer l’islam. Antropolog, filozof şi psihanalist, el îşi propune să răspundă în Le Nouvel Observateur unor întrebări ce nu mai pot fi ocolite. Ca de exemplu: “Ce este islamul astăzi?”, ”De unde această nevoie subită de a fi reformat?”, ”Care sunt problemele pe care le creează — atât musulmanilor, cât şi restului lumii — fie un status quo, fie o reformă a islamului?”
În principiu, ideea lui Chebel este că, atâta timp cât un anume nod gordian nu va fi tăiat, situaţia nu are cum să se schimbe. Există nişte determinări care nu s-au modificat de o bună bucată de vreme în viaţa societăţilor musulmane. Chebel le numeşte fie ”legături viscerale”, fie ”cordoane ombilicale”. [click to continue…]
by Dorin Tudoran on August 31, 2010
Mohammed Arkoun consideră că fundamentalismul islamic se defineşte prin două respingeri: cea “prin uitare şi ingnorare instituţionalizată a întinsei perioade a luminilor” şi cea ”chiar şi mai radicală, a modernităţii şi realizărilor ei cu caracter universal, pe motiv că sunt produsele unui Occident colonialist şi imperialist”. Potrivit lui Arkoun, în vreme ce Europa latină şi creştină ”merge spre modernitate, revoluţii ştiinţifice şi politice, lumea numită <<musulmană>> se angajază într-un demers contrar, care culminează prin revoluţia numită <<islamică>> în Iran, în 1979.” [click to continue…]
Pentru Mohammad-Reza Djalili (”Iran: l’illusion réformiste”, Presses de Sciences-po, Collection Bibliothèque du citoyen, 2001), cazul iranian rămâne ilustrativ pentru genul de laborator în care se pot pregăti reţete ale intoleranţei. Şi, implicit, ale eşecului. Religia, politica şi revoluţia au format aici un soi de triunghi al Bermudelor. El a aspirat orice caracteristici democratice, le-a prelucrat în exact contrariul lor şi le-a repus în circulaţie sub forma unui reţetar de un dogmatism aiuritor.